În călătoria lui stelară, Micul Prinţ s-a întâlnit cu un rege care domnea singur pe o planetă. Poruncea stelelor să răsară în fiecare noapte şi să se stingă în fiecare zori de zi. Când Micul Prinţ l-a rugat să-i poruncească soarelui să apună pentru el – fiindcă atunci când cineva e foarte trist, un apus de soare îi mai alină durerea-, regele i-a cerut să aştepte. Bazându-se pe experienţa sa de guvernare, ştia că trebuie să dea ordinul un pic mai spre seară, când condiţiile vor fi favorabile…
Ca să poţi să fii ascultat, trebuie să ceri doar ceea ce ţi se poate da. Inclusiv în iubire.
E un sfat însiropat în înţelepciune pe care, însă, recunosc cu năduf, multă vreme n-am fost în stare să-l urmez. Mi s-a părut sub demnitatea mea să cer atenţie şi tandreţe doar de la şapte la nouă. Am simţit că e inadmisibil să aştept fidelitate doar de luni până joi. Am considerat ilogic să pretind sentimente eterne doar în weekend-uri furate. Şi mi-a fost imposibil, insuportabil să accept iubire fără responsabilitate şi amantlâc fără divorţ…
În dragoste am fost întotdeauna grăbită să iau startul spre eternitate. M-am avântat să ofer totul: trupul, sufletul, visele, cardul de la contul din banca, prezentul şi, mai ales, viitorul. Şi mi s-a părut justificat să cer, la schimb, ceva care să nu lase balanţa relaţiei să cadă într-o rână.
Dar n-am gândit bine. Am constatat adesea că dragostea mea nemărginită nu-mi bucură, ci-mi stânjeneşte alesul. Că “totul” e prea mult, iar “pentru totdeauna” e prea greu. Şi am avut nevoie de multe strădanii ca să înţeleg unde s-a cuibărit eroarea care m-a făcut până acum să pierd, iar şi iar.
Nu am greşit cerând, ci oferind prea mult. Sunt singură ca regele de pe planeta pustie şi poruncesc cu folos lunii să răsară, iubirilor să moară, viselor să adoarmă în lungile nopţi fără somn.
