fbpx

Locul în care te-ai născut

de

Suntem ceea ce trebuie să fim, indiferent de butaforia urbanistică. În marele scenariu al lui Dumnezeu, rolul nostru e cel proiectat dinainte, indiferent dacă trebuie să-l jucăm într-un teatru de lux sau pe o margine de drum prăfuit.

Fotografie din arhiva Ancăi Luiza Bănică

M-am născut și am locuit până la 10 ani pe o stradă neasfaltată din Ploiești. Din când în când venea o mașină și stropea strada cu păcură, ca să nu se mai ridice praful. Nu erau copaci deloc de-o parte și de alta a drumului și nici în curte nu aveam decât un singur pom, un plop înalt și subțire, pe care îl îmbrățișam din când în când.
După ce am început să călătoresc prin țară împreună cu părinții mei, pe la 10, 12 ani, m-am gândit pentru prima oară că, dacă m-aș fi născut într-un altfel de loc, într-o casă de la geamul căreia să văd marea sau o vale de râu, sau de pe prispa căreia să mi se arate pădurea în toate culorile ei amestecate de o mână divină, poate că altfel aș fi îndrăznit să privesc lumea, mai târziu.

Mi-am imaginat apoi, în anii tinereții, copleșită de splendorile europene descoperite pas cu pas, că toți cei care s-au născut și au crescut printre minunățiile Italiei – sau ale Spaniei, sau ale Franței – trebuie să fie oameni chiar speciali, în stare să deslușească fără ezitări toate nuanțele măreției și ale frumuseții. M-am gândit că aceia care au avut norocul să trăiască printre clădiri somptuoase, să își bucure zi de zi ochii cu arcade grațioase, cupole elegante, coloane suple, au supt simțul proporției și măsurile frumuseții odată cu laptele mamei.

Apoi am cunoscut câțiva dintre cei pe care ii credeam norocoși și mi-am dat seama că nu e obligatoriu adevărat ce-mi imaginasem.

Suntem ceea ce trebuie să fim, indiferent de butaforia urbanistică. În marele scenariu al lui Dumnezeu, rolul nostru e cel proiectat dinainte, indiferent dacă trebuie să-l jucăm într-un teatru de lux sau pe o margine de drum prăfuit.

Sunt oameni care au trăit în pulberea Bărăganului, dar cu ochii minții au văzut lumea într-un miliard de nuanțe splendide. În timp ce alții au crescut printre monumente copleșitor de frumoase și n-au priceput mai nimic.

 

(Text din volumul Splendida banalitate apărut la Editura Cărțile Tango, 2014)

În imagine, apar copii de pe strada Melodiei din Ploiești, cândva, în anii ’70: surorile Anca, Ioana și Vali Bănică; surorile Oana și Alice Ionescu; frații Carmen și Cristian Stoica, stând lângă bunica lor – o fotografie din arhiva Ancăi Luiza Bănică.

Categorii:
Scrisoare

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.