Ma mandresc nu cu originea mea de romanca, ci, mai degraba, cu felul in care am stiut s-o indur in trecut, sau cu tenacitatea pe care o asez in incercarea de-a ma ridica deasupra ei.
M-am straduit sa ma scutur demn de conditia mea de fata saraca, nascuta intr-un orasel de provincie, fara sa capat apucaturi hamesite sau dorinta de-a trai in duium. M-am despartit de urbea mea imbacsita de pulberi amare si miros de petrol si am plecat reusind sa-mi iubesc mai departe orasul, cum tot asa am plecat din iubirile-mi cele mari. Fara ura. Fara otrava in suflet. (Nu si din cele manjite, de care, e-adevarat, m-am scuturat zgomotos, cu apriga parere de rau, si m-am spalat, stanjenita). Si mi-am poruncit sa uit si sa iert comunismul, ca sa pot sa ma bucur de libertatea primita in dar la final de adolescenta, ca de-un rest de miracol.
Stiu sigur ca, daca m-as fi nascut intr-o tara mai asezata in rosturi, mai impamantenita in adevaruri, as fi avut o viata cu mult mai lina si mai catifelata. Daca as fi daruit unei lumi mai oneste emotia felului meu de a fi, si cuvintele mele, si revistele mele, as fi fost senina, bogata, rasplatita cu recunoastere inmiita. Dar nu stiu daca as fi primit inapoi la fel de multa dragoste. Ma indoiesc, intemeiat, ca tristetea mea reverberanta ar fi gasit la fel de usor alte ziduri ale tristetii, in care sa se transforme in ecou nobil, plin de inteles, repetat pana la preschimbarea in speranta.
Ma asez in pragul paradoxurilor si-mi spun ca, daca mi-ar fi dat sa aleg unde sa ma nasc din nou si cum sa traiesc sub alte stele, as vrea sa o iau de la capat tot aici, in limba romana. Pentru ca aici am invatat toate cotloanele dorului si numai pe limba mea stiu sa suspin din prea multa iubire. Pentru ca numai in romaneste pot sa urlu de durere fara sa ma simt instelata de ridicol, si sa tac profund, fara sa-mi apas semenii cu linistea glasului meu.
Fiindca in limba mea stiu sa zambesc si sa-nchid pleoapele peste reverii delicate, si pot sa visez numele celui iubit si sa ma regasesc in povestile lui splendide, despre flori pierdute sub ninsoare si vieti redesteptate sub sarut. Fiindca doar pe romaneste stiu sa plang. Sa iubesc. Sa adorm. Sa astept.
Si fiindca, totusi, numai pe limba mea singuratatea imi este cu putinta de indurat.
