Damian Draghici a spus de atatea ori „I am Gipsy, I am proud”, incat „originea nesanatoasa” i-a devenit principala calitate. Are povestea lui de succes, scrisa cu pasiune pe hazard. Totusi, Damian Draghici nu este numai un om care si-a depasit conditia. Modul in care si-a sfidat destinul poate fi o revelatie pentru fiecare dintre noi!
Eveline Pauna: Ti se spune in multe feluri: de la „singurul muzician roman care a obtinut un premiu Grammy”, „ cel care a reinventat muzica gypsy” la „fenomenul muzical din Romania ultimilor ani”. Totusi, cum se prezinta Damian Draghici?
Damian Draghici: Om. Pur si simplu, om. Cred ca orice fel de titulatura este un punct de referinta, la o oarecare scara, in societate. Eu ma consider simplu, un om si asta nu o spun cu falsa modestie.
EVELINE PAUNA: Mai mult muzician? Mai mult om de afaceri? Mai mult mentor pentru tinerii aflati la inceput de drum?
DAMIAN DRAGHICI: Cred ca m-am simtit, la inceput, lautar, dupa care muzicant, apoi muzician, dupa care artist. Apoi a aparut si o latura mai mult umanitara, caritabila, dupa care una mai mult in domeniul afacerilor, in ultimii ani.
EVELINE PAUNA: Ce reactii au oamenii din jurul tau atunci cand le spui ca esti roman, ca vii din Romania, o tara, deseori, contestata, comentata?
DAMIAN DRAGHICI: Cred ca, de cele mai multe ori, este comentata de noi, romanii, decat de straini. Noi suntem cei care gasim, de obicei, emisiunile de la diferite televiziuni, presa din strainatate, unde gasim cea ce ei spun ce este mai rau despre noi. Cu toate acestea, exista si lucruri extraordinare despre noi, dupa care intervine stereotipul: Nadia, Hagi… Am fost de multe ori surprins placut ca strainii au nostalgia dupa Dracula, ca au o imagine pitoreasca despre romani.
EVELINE PAUNA: Cum sunt legaturile tale cu aceasta parte Gypsy? Exista preconceptii in Romania? Ne mai luptam cu mentalitati invechite?
DAMIAN DRAGHICI: Foarte frumos… ma aduci la raspunsul meu: sunt tigan. Mi-am asumat acest lucru In SUA si peste tot, inclusiv in Romania. Inca exista oameni care discrimineaza, direct sau indirect, pe fata, sau ulterior. Exista o modalitate de a gasi ceva despre un tigan de genul „uite ce bine i-a mers tiganului asta!”, un fel de discriminare pozitiva. Daca furi sau faci un rau, se spune „ia uite ce a facut tiganul asta!”, iar daca ajungi undeva la mai bine, iar ti se spune „ia uite, tiganul asta a ajuns bine!”. Este cam ciudat…
EVELINE PAUNA: Ai avut vreodata de platit pentru acest statut? Pentru ca apartii acestei etnii?
DAMIAN DRAGHICI: Nu cred. Cand Buda era intrebat de ce viata este grea, acesta a raspuns ca este doar o impresie. Dumnezeu iti da o misiune, te nasti intr-un anume context si tu trebuie sa lucrezi cu ceea ce ai…
EVELINE PAUNA: Esti credincios?
DAMIAN DRAGHICI: Da, bineinteles, sunt foarte credincios. Sunt mai mult spiritual decat credincios in modul de a merge foarte mult la biserica…
Prin a spune ca sunt tigan… am avut de castigat!
EVELINE PAUNA: Am gasit o informatie potrivit careaia, ti-ai asumat statutul de tigan la varsta de 27 de ani, la o petrecere in SUA. De ce atunci? De ce acolo? Spuneai ca asa ai avut mai mult succes la fete…
DAMIAN DRAGHICI: Da. Trebuie sa marturisesc ca totul a pornit de la o gluma. Eram la o petrecere in America, unde eram de vreo 3-4 ani si colegii m-au intrebat de unde vin eu. La acel moment, veneam din Grecia si voiam sa le spun ca sunt grec, dar nu „a prins”. Pentru americani, Grecia este deja epuizata, a fost la moda, mai demult. Atunci am spus ca sunt roman. Am fost intrebat daca la noi a fost Dracula si daca „gypsy” se numeau cei care lucrau pentru el. Am recunoscut ca si eu sunt „gypsy from Romania”. Cand am spus acest lucru, toti s-au amuzat, mai ales fetele si am tras concluzia ca este bine sa spun asa, asta a fost scanteia. Prin a spune ca sunt tigan aveam de castigat.
EVELINE PAUNA: Sa ne intoarcem la muzica, la inceputurile activitatii muzicale, undeva pe la 10 ani. In familia ta muzica este o traditie de 7 generatii. Cum ai inceput?
DAMIAN DRAGHICI: Pe la 3-4 ani cantam la tambal, apoi la contrabasul tatalui meu, la acordeon, la pian. Am avut profesor la pian, la tobe si eram genul de elev foarte curios, entuziast la inceput. Dupa cateva saptamani, luni… pierdeam placerea si interesul in a face aceleasi lucruri. Mai tarziu, s-a dovedit ca aceasta era o caracteristica a mea, americanii ii spun „attention deficit disorder”, A.D.D.
EVELINE PAUNA: Dar unde cantai? Unde cantau parintii? Cum era atmosfera din copilarie?
DAMIAN DRAGHICI: Felul in care am crescut eu in casa, in anii ’70… cumnata mamei era Romica Puceanu, din partea tatalui, cumnatul lui era Faramita Lambru, unchiul tatalui meu a fost Fanica Luca… pentru unii acestea par a fi o poveste…
EVELINE PAUNA: Daca familia nu ar fi avut un asa background muzical, crezi ca mai faceai muzica?
DAMIAN DRAGHICI: Nu, mai mult ca sigur, nu. Pot sa marturisesc ca, de fapt, nu a fost alegerea mea. La mine nu a fost un choice. Imi amintesc, cand am fost in America, multi copii spuneau ca parintii lor sunt medici si ca sa devina artisti, muzicieni au lucrat mult acasa, in particular. Cand a venit randul meu sa spun cum am facut muzica, am recunoscut, ca la mine in familie, in cartier se spunea „faci muzica sau ajungi la mititica”, adica la puscarie
Sa castigi bani parfumati…
EVELINE PAUNA: Muzica a fost o salvare pentru o viata mai buna?
DAMIAN DRAGHICI: De fapt, a fost o motivatie. In familia mea asta era motivatia: daca studiezi bine, poti sa canti, sa castigi bani parfumati, sa fii pe scena, totul o sa fie frumos”, pentru ca majoritatea exemplelor erau negative, in comunitatea in care traiam eu.
EVELINE PAUNA: La 18 ani ti-ai luat viata in maini si ai plecat in Iugoslavia. Ai fugit. Era asa de greu in Romania? Saracia era apasatoare? De ce ai plecat, de ce ai mai fi ramas?
DAMIAN DRAGHICI: Pana acum, in ultimii ani, pana la acest interviu, dupa luni si luni de analiza a trecutului meu, mi-am dat seama ca, de fapt, nu am fugit de comunism, ci de viitorul intunecat pe care eu il vedeam, asemanator cu cel al celor din comunitatea mea. Nu am fugit de familia mea, ci de mediul meu, de rromi, de tigani, de comunitatea mea…viitorul imi era predestinat. Traind printre ei, era sigur ca trebuia sa ma insor la 18 ani, trebuia sa am 2-3 copii…drumul meu era deja scris.
EVELINE PAUNA: Cum a venit aceasta decizie de a fugi?
DAMIAN DRAGHICI: Pur si simplu, intr-o zi nebuneasca. Dupa ce i-am spus mamei ca plec la repetitie am coborat din casa, unde toti vorbeau despre faptul ca nu ma insor, ca vine primavara, ca am luat fasole, cartofi…niste lucruri care mie mi se pareau „de pe alta planeta”. Mi-am luat naiul, am plecat si plecat am fost.
EVELINE PAUNA: Fara bani?
DAMIAN DRAGHICI: Fara bani. Aveam vreo 200 de lei. Am plecat la Timisoara. Cunoscusem, cu un an in urma, pe litoral, pe cineva care mi-a povestit cum a fugit el in 1977, cum a fost arestat si a fugit din nou in 1981. Cu un caine. Mi-a descris traseul.
EVELINE PAUNA: Si ai ajuns in Iugoslavia…
DAMIAN DRAGHICI: In Iugoslavia nu am stiut sa fac nimic. Am mers pe jos, aveam de gand sa ajung in Italia, ca sa ajung, apoi, in America. La 18 km de granita cu Salonic am gasit o localitate despre care nu stiam nimic… si asa am ajuns in Grecia. Asa a fost scris de la Dumnezeu.
EVELINE PAUNA: Si acasa, parintii ce stiau?
DAMIAN DRAGHICI: Nu stiau nimic. Dupa o saptamana de la sosirea mea acolo, i-am sunat (eu nu vorbesc in tiganeste) si le-am spus ca nu mai sunt in tara.
EVELINE PAUNA: Gandul era sa revii vreodata?
DAMIAN DRAGHICI: Nu. Niciodata. Am revenit in tara, plecat din 1989, in 2001, cand am avut primul meu concert, la Casa Poporului (Palatul Parlamentului).
Droguri, alcool, femei
EVELINE PAUNA: Ajuns in Grecia, ai cantat pe strada, apoi in cluburi. Asa a fost?
DAMIAN DRAGHICI: Da. La inceput cantam pe strada, cerseam bani sau ceva sa mananc.
EVELINE PAUNA: Nu ai fost descurajat niciodata?
DAMIAN DRAGHICI: Normal ca am fost descurajat. Nu exista alta modalitate sa ma descurc, la acel moment.
EVELINE PAUNA: Acolo te-a descoperit cineva care ti-a oferit o bursa la Boston…
DAMIAN DRAGHICI: Prima data a trebuit sa cant in night cluburi si piano bar-uri. A durat vreo 4-5 ani.
EVELINE PAUNA: Este viata artistilor de noapte palpitanta? Cu droguri, alcool, femei…
DAMIAN DRAGHICI: Da, da, am trecut prin toate astea, eram foarte tanar, s-a intamplat la varsta intre 20 si 25 de ani.
EVELINE PAUNA: Cum ai ajuns la Boston?
DAMIAN DRAGHICI: In Grecia a fost locul unde am schimbat mediul inconjurator, lucru foarte important pentru educatia mea. In Grecia am cunoscut oameni pasionati de muzica. In Grecia am auzit ce inseamna Berklee, Queen, Stravinsky, am inceput sa ma indragostesc de muzica si sa vreau sa fiu artist, nu un simplu muzicant de carciuma, care canta pentru bani. Mi s-au schimbat valorile. In anul 1996 am auzit ca se organizeaza o auditie, m-am prezentat si am castigat bursa integrala la Berklee.
EVELINE PAUNA: Cu cine ai impartasit bucuria?
DAMIAN DRAGHICI: Atunci a venit tatal meu in Grecia, a aflat apoi toata lumea si a fost cel mai fericit moment din viata mea.
EVELINE PAUNA: La studii, cum avea sa fie? Intr-o institutie atat de renumita….
DAMIAN DRAGHICI: A fost cam ciudat pentru ca eu nu am avut bani. M-au sunat cu ceva timp inainte sa inceapa studiul, ca nu trimisesem aplicatia. Le-am spus ca nu am trimis pentru ca nu aveam bani nici macar pentru avion. Mai trebuia sa gasesc si un sponsor drept garantie ca sa nu fug… am cerut un timp de 24 de ore. M-am dus la Consulatul american si consulul mi-a spus ca au nevoie de mine cu ardoare ca sa plec in State si mi-a dat biletul de avion si ce mai aveam nevoie.
EVELINE PAUNA: Si visul American s-a implinit!
DAMIAN DRAGHICI: Da. Am ajuns la Berklee, am fost foarte bine primit. Mi s-a spus ca pot sa studiz orice vreau. Am dorit sa studiez la nai, jazz, cu un profesor de saxofon. Am avut cel mai bun profesor de saxofon, George Carlson, si am studiat cu el, un an si cateva luni.
EVELINE PAUNA: Cand s-a produs intalnirea cu cei de la Sony?
DAMIAN DRAGHICI: In anul 1993, cand m-a sunat un prieten din Olanda si mi-a cerut un Demo, pentru cineva.
EVELINE PAUNA: Un demo, cu ce fel de muzica?
DAMIAN DRAGHICI: Cu muzica romaneasca, a fost ceva simplu: cu o mana tineam acordul la o orga si cu cealalta cantam la nai. Nu era in studio si am tras pe o caseta. Am trimis-o in Olanda, dupa care am primit comanda de a face 18 piese pentru un album. Si mi se dadeau si bani. Cand m-am dus acolo sa imprimam intr-un studio si sa semnam contractul, m-am uitat in sus si atunci am vazut scris, deasupra, Sony. M-am mirat pentru ca inca nu stiam ce inseamna Sony Music.
EVELINE PAUNA: Oricum nu aveai un know-how in business, sa poti discuta cifrele, sa negociati…
DAMIAN DRAGHICI: Nu, nu.
EVELINE PAUNA: Au venit multi bani atunci?
DAMIAN DRAGHICI: Pai, tocmai asta e… Eu nu am avut niciodata bani de la acel album. Au fost albume pentru care doar semnam, nici nu ma interesau banii, ma interesa doar sa am album. Visul meu era sa am pe piata un album sau un CD…
EVELINE PAUNA: Se castiga bine din muzica?
DAMIAN DRAGHICI: Se castiga bine atata timp cat ceea ce faci asta la un nivel de top of the top, cat esti profesionist, cat timp ai un plan pe termen lung. Nu merg treburile de maniera: „fac ceva, dau o teapa, cant pentru trei luni…” Mai e ceva, americanii spun aceasta vorba: „ca sa devii un overnight success ai nevoie de 20 de ani”. Deci, e nevoie de foarte multa munca pana ajungi sa faci bani.
EVELINE PAUNA: E adevarat ca ai casa la Los Angeles?
DAMIAN DRAGHICI: Da.
EVELINE PAUNA: E scumpa?
DAMIAN DRAGHICI: Nu mai stiu, in 2004 a fost cateva milioane.
EVELINE PAUNA: Pe unde mai ai case, prin lumea asta?
DAMIAN DRAGHICI: Am mai avut un apartament la New York, dar l-am vandut.
EVELINE PAUNA: As vrea sa vorbim putin despre castigarea premiului Grammy. Singurul muzician roman cu un premiu Grammy… Este mare lucru. Cum a fost? Cum ai intrat in joc pentru acest premiu?
DAMIAN DRAGHICI: Nici nu am stiut ca am castigat Grammy. M-am intalnit cu un prieten de-al meu, am discutat diverse si la despartire mi-a spus: „ne vedem la Grammy”. I-am raspuns ca nu pot pentru ca plec la New York si el a insistat intrebandu-ma daca am primit scrisoarea-invitatie, pentru ca eram nominalizati pentru premiu.
EVELINE PAUNA: Cum a fost seara, cu covorul rosu, cu numele rostit pe scena?
DAMIAN DRAGHICI: A fost extraordinar dar, daca s-ar fi intamplat cu cativa ani inainte, sau dupa, sau in perioada „Damian and Brothers”, as fi apreciat cu mult mai mult momentul. Eu, atunci cand s-a intamplat, din punct de vedere psihologic, nu eram in cel mai bun moment al vietii mele. Ajunsesem la o saturatie materiala in care, orice lucru puteam sa-l am si nu mai aveam nicio satisfactie, nicio apreciere. Era un mare pacat in fata lui Dumnezeu. Nu mai eram grateful pentru nimic. Era o perioada grea, despre care nici nu mai vreau sa vorbesc. Toate lucrurile: case, masini, petreceri cu oameni falsi… nu-mi mai faceau niciun fel de placere. Orice intalnire cu artisti de le Hollywood, orice petrecere devenise o saturatie si o plictiseala, o formalitate. Asa ca, Grammy-ul nu am putut sa-l savurez asa cum as fi facut-o in alt moment.
EVELINE PAUNA: Dar presa din Romania ti-a fost aproape?
DAMIAN DRAGHICI: Nu stiu, ca pe timpul acela nici nu ma interesa de Romania. Nici nu ma gandeam ca am sa vin in Romania. La fel si cu un an inainte, cand avusesem un turneu urias cu Joe Cocker, James Brown… Nu am dat telefon sa vina de la vreun canal de televiziune din Romania sa dea o stire. Nu aveam in cap sa ajumg in Romania sau sa vorbesc despre asa ceva. Nu aveam aptitudini de PR pe timpul acela. Lucrurile s-au schimbat cand am venit in Romania.
Proiectul Damian and Brothers mi-a salvat viata
EVELINE PAUNA: Cum a fost initiat proiectul „Damian and Brothers”? Cui i-a venit ideea? Cum v-ati strans?
DAMIAN DRAGHICI: Proiectul „Damian and Brothers” este proiectul care mi-a salvat viata, in primul rand. Am avut o perioada de vreo 6-7 luni de cautari psihologice si de momente foarte dificile in viata mea. O depresie bazata mai mult pe niste nemultumiri sufletesti pentru ca, intr-un fel, mi se indeplinisera toate visele pe care le-am avut de mic copil, dar nu stiam cum sa le savurez.
EVELINE PAUNA: Adica, nu stiai cum sa manageriezi succesul…
DAMIAN DRAGHICI: Exact. Nu-mi mai convenea nimic. Am fost la multi medici, psihologi, tot felul de terapeuti, pana am gasit pe cineva cu care am stat vreo 7 ore si care mi-a spus: „Damian tu nu ai nevoie de nimic, decat sa te intorci la tine in tara”. Dar eu aveam alte ganduri. A insistat sa vin in tara si apoi sa vedem ce se mai intampla. Am venit in Romania, eram foarte deprimat. Dupa cateva zile am inceput sa ies cu niste prieteni, ca sa mai treaca timpul. In America, pe plan profesional, totul se intampla repede, din punct de vedere organizational. In Romania, cand e vorba de planul profesional, nu se intampla asa de repede nimic, dar pentru petreceri, romanul este cel mai rapid. In 20 de minute facem o nunta! Am tot continuat sa ies, pana intr-o zi cand am ajuns la un restaurant si au cantat niste baieti, iar eu am inceput sa plang. Prietenul cere era cu mine m-a intrebat de ce nu fac o trupa cu tigani. A doua zi m-am hotarat sa facem trupa cu tiganii si aveam o idee de a face si un film cu tigani. I-am dat telefon unui prieten din State si am inceput sa lucrez la un film documentar. Am dat 5-6 telefoane de casting si au venit vreo 20 de persoane. Ministrul de externe de atunci, Mihai Razvan Ungureanu, m-a intrebat de proiectele pe care le am si cand i-am spus ca lucrez la unul cu muzica tiganeasca a dorit sa ne asculte. Dupa ce a ascultat mi-a propus sa plec in Europa sa promovez cultura rromanes, cu ocazia integrarii in UE. Am pus totul pe picioare, am repetat si am inceput sa mergem la diferite emisiuni tv de divertisment ca sa promovam plecarea noastra prin Europa.
EVELINE PAUNA: Cati ani a durat aceasta trupa?
DAMIAN DRAGHICI: Trei ani.
EVELINE PAUNA: De ce s-a destramat daca a fost un vis frumos, o implinire in cariera?
DAMIAN DRAGHICI: Stilul de viata cu „Damian and Brothers” devenise mai distructiv decat orice. Era un stil asa de frumos, dintr-un punct de vedere si asa de bun incat nu puteai sa te opresti.
EVELINE PAUNA: Adica, nu v-ati certat.
DAMIAN DRAGHICI: Nu, nu. A fost vorba doar despre un stil de viata in care, 24 de ore din 24, timp de trei ani de zile, s-a tinut incontinuu intr-un sprit, intr-o bautura, intr-o distractie, cafele, tigari….tot, tot timpul. O nebunie de trei ani, incontinuu. Nu se dormea mai deloc. In autocarele cu care ne deplasam erau sute de sticle vin, sute de sticle de wisky. Entuziasmul si efervescenta erau continue. Poate si acest stil a fost secretul succesului formatiei. Am avut 600 de spectacole in 3 ani. Acest stil de viata era si pe scena, de aceea nu aveam nici un complex, nici nu ne mai interesa de public. Noi aveam cani din care beam, sa nu se vada sticlele. Cantam,dansam si eram fericiti. Dar asta nu se putea duce la nesfarsit. Nu se mai putea. In 2009, la Constanta am cazut pe scena. M-am speriat, am plecat in SUA si medicul mi-a spus sa ma potolesc.
EVELINE PAUNA: Romanii au avut un soc. De la tumultul acesta de pe scena au fost invitati, mai apoi, la concertul cu Nigel Kennedy.
DAMIAN DRAGHICI: In 2010 am plecat in State si am studiat iar jazz, un an. M-am intors cu Eddie Daniels si Diane Schuur la Sala Palatului. Am facut albumul de jazz, concertul de jazz, dupa care am facut, in mai, concertul cu Nigel Kennedy.
EVELINE PAUNA: Cum v-ati intalnit?
DAMIAN DRAGHICI: Ma cunosteam cu Nigel de multi ani. Am fost la diferite concerte, diferite actiuni de party si am promis ca o sa facem un concert impreuna.
EVELINE PAUNA: Cine ar fi cele mai importante personalitati care iti raspund, oricand, la telefon? Fie din mediul politic, fie din mediul artistic. Nu-i putin lucru sa te stii cu Nigel Kennedy!
DAMIAN DRAGHICI: Sunt multi oameni care-mi raspund la telefon la orice ora. Oricand pot contacta personalitati din Romania si din afara tarii.
EVELINE PAUNA: Ai declarat ca te retragi din mediul artistic.Totusi, ai mai aparut pe scena la diferite evenimente…
DAMIAN DRAGHICI: Doar pentru evenimente caritabile.
EVELINE PAUNA: Dar de ce aceasta retragere?
DAMIAN DRAGHICI: Pentru ca nu mai simt ceea ce simteam, pe scena. Si, daca nu sunt gata sa dedic destul timp lucrului pe care stiu sa-l fac cel mai bine in muzica, adica 5-6 ore de studiu zilnic, nu pot face muzica la nivelul la care vreau eu. Si nu-mi place lucrul acesta.
EVELINE PAUNA: Te-ai temut ca nu vei egala succesul de pana acum? Poate si acesta a fost un motiv?
DAMIAN DRAGHICI: Nu, nu.
Am facut muzica pentru… a demonstra!
EVELINE PAUNA: Spuneai, intr-o conferinta de presa, ca ai facut muzica pentru cei de langa tine…
DAMIAN DRAGHICI: Da, am facut muzica pentru familie, pentru prieteni…pentru a demonstra. Cel mai mare talent al meu, inzestrerea pe care am avut-o de la Dumnezeu. A fost ambitia, mai mult decat talentul muzical. Recunosc asta.
EVELINE PAUNA: Daca nu ar fi fost muzica, ce ar fi fost?
DAMIAN DRAGHICI: Sincer, nu-mi vine nimic in cap. Nu stiu. Poate ceva cu sportul…nu stiu.
EVELINE PAUNA: Fratele tau este cunoscut ca instrumentist in orchestra Operei Nationale Bucuresti, iar tu mai mult… freelancer. Cine castiga mai bine? De ce nu l-ai cooptat si pe el intr-un proiect de al tau?
DAMIAN DRAGHICI: Orlando a facut si el parte din „Damian and Brothers”. Cand am venit eu in Romania, in 2006, el era, deja, angajat la Opera. Cand ajungi sa ai un nume in muzica se poate castiga foarte, foarte bine.
EVELINE PAUNA: Cati frati ati fost, in familie?
DAMIAN DRAGHICI: De fapt, sunt singur. Cu Orlando si cu ceilalti am fost crescuti de aceeasi mama si de aceea spunem ca suntem frati.
EVELINE PAUNA: Cum de nu l-ai luat in America?
DAMIAN DRAGHICI: L-am luat pe celalalt frate, pe Paris, care este in orchestra simfonica din Los Angeles.
EVELINE PAUNA: Ti-ai fi dorit sa ajungi intr-o orchestra celebra?
DAMIAN DRAGHICI: Nu as fi putut sa stau niciodata intr-o orchestra. Nu sunt genul care sa am boss.
EVELINE PAUNA: In viata particulara cum esti? Cum e femeia din viata ta? Sau femeile care ti-au trecut prin viata? Stiu ca au fost cateva casnicii…
DAMIAN DRAGHICI: Da….
EVELINE PAUNA: Copii ai?
DAMIAN DRAGHICI: Da, o fata. Femeia din viata mea, in primul rand… inteligenta. Acest lucru e foarte important. Numarul doi: captivanta, carismatica si, as putea spune, apta pentru a putea sti sa raspunda la orice tip subiect. Si, in afara de acestea, sa-mi inteleaga nebunia.
EVELINE PAUNA: Acesta e idealul de femeie, sau e chiar cea de langa tine?
DAMIAN DRAGHICI: Da, e cea de langa mine.
EVELINE PAUNA: Spuneati ca fostele tale sotii pierdeau mai mult timp prin magazine cu nume celebre, decat prin muzee. Nu ai avut noroc in dragoste?
DAMIAN DRAGHICI: Nu, nu ca nu am avut noroc in dragoste. Nu stiam eu sa aleg, pe timpul acela.
EVELINE PAUNA: Te-ai simtit vreodata folosit, pentru banii tai?
DAMIAN DRAGHICI: Nu. Pe timpul acela, alegeam ce nu trebuie. In loc sa aleg cu capul, alegeam cu altceva. Daca cineva sta pe langa tine pentru ca are o viata mai confortabila nu stiu daca te simti folosit. La genul de viata pe care il duceam eu, cheltuind, de exemplu, la o masa pentru 10 persoane, nu mai are importanta o persoana in plus, o fata care mananca cu tine…nu e o mare problema.
EVELINE PAUNA: Modele ai avut?
DAMIAN DRAGHICI: Un model pe care il am mereu in fata este Winston Churchill. Pentru ca avea puterea de a spune „never ever give up”. Il foloseam ca punct de referinta. Ar mai fi Alexandru Macedon, care dorea sa cucereasca toata lumea si Iisus. Iar din viata, acele lucruri care ma fac sa mi se zbarleasca pielea pe mine sau care ma fac sa plang: talentul si perseveranta. Cand vezi un Michael Jordan, un Martin Luther King… oameni care au stiut ce vor de la viata si au lasat, in spatele lor, ceva, au construit ceva…
EVELINE PAUNA: La randul tau esti un model pentru multi tineri din Romania. Parintii tai au apucat sa vada ca etti un om de succes, ca esti un ambasador al Romaniei peste hotare?
DAMIAN DRAGHICI: Mama a murit de curand… Era foarte fericita cu mine ca fac muzica. Imi spunea mereu sa nu ma las de muzica, ca asta stiu sa fac cel mai bine.
EVELINE PAUNA: Te-ai gandit sa deschizi un magazin cu haine gipsy? In Romania nu exista…
DAMIAN DRAGHICI: Nu… dar in viitor s-ar putea sa existe si acest magazin cu produse tiganesti.
EVELINE PAUNA: Trei defecte ale lui Damian Draghici…
DAMIAN DRAGHICI: Nerabdarea, faptul ca am incredere prea usor in oameni si pun prea mult suflet in ceea ce fac.
EVELINE PAUNA: Si trei calitati…
DAMIAN DRAGHICI: Ambitia, devotamentul si pasiunea.
EVELINE PAUNA: Ce muzica gasim in playlist-ul de la casetofonul masinii? Ce asculti?
DAMIAN DRAGHICI: La casetofonul masinii nu ascult nimic. Dar, pe iTune gasim radio New York, jazz vocalists: Tony Bannett, Frank Sinatra…
EVELINE PAUNA: Acum Romania este acasa?
DAMIAN DRAGHICI: Da.
EVELINE PAUNA: Si America ce este? Este un vis din care te-ai trezit?
DAMIAN DRAGHICI: America este un loc unde pot sa ma duc in vacanta. Asa cum faceam pe timpuri, veneam din America in Romania, in vacanta. Nu-mi lipseste deloc America.
EVELINE PAUNA: Te simti apreciat in Romania?
DAMIAN DRAGHICI: Da, sunt foarte apreciat.
EVELINE PAUNA: Te intalnesti cu oameni pe strada care te recunosc? Ce-ti spun?
DAMIAN DRAGHICI: Bravo, pentru ceea ce faci! Esti un tigan incredibil! Va respectam, maestre! Dar, mie nu-mi prea place, nici la televizor nu-mi place sa apar. Nu prea imi place sa fiu in lumina reflectoarelor.
EVELINE PAUNA: Copiii rromi sunt greu incercati in scoli? La un moment dat, era chiar o clasa speciala pentru acesti copii, pentru admiterea in liceu. Multi se jenau fata de ceilalti…
DAMIAN DRAGHICI: Era o segregare negativa si o discriminare pozitiva. Incercam sa schimbam aceste lucruri in societatea civila.
EVELINE PAUNA: Ce nu stiu romanii despre tine si ar trebui sa stie?
DAMIAN DRAGHICI: Sunt un om normal, caruia ii place sa se joace, sa vorbeasca despre lucruri frumoase. Nu am fite, poate am fost mai excentric, mai extravagant, dar acum m-am potolit. Sunt un om normal.
