fbpx

Elena Gheorghe: Eu am ales să fiu fericită

de

Noul serial de pe Disney Channel, Elena din Avalor, are ca eroină o prințesă curajoasă și frumoasă. Cel puțin la fel de curajoasă și frumoasă precum Elena Gheorghe, cântăreața care a fost rugată să interpreteze, în stilul său inconfundabil, piesa „Timpul meu” de pe coloana sonoră a noului serial. Prilej minunat s-o felicităm și s-o întrebăm ce mai face și cum a fost drumul ei până aici.

Fotografii Disney Channel

Alice Năstase Buciuta: Cum ai primit propunerea de a interpreta cântecul Elenei din Avalor?

ELENA GHEORGHE: Ca orice mămică sunt foarte atașată de tot ce înseamnă desene animate. Băiețelul meu, Nicolas, este fan Doctorița Plușica, Sofia, îi plac și poveștile cu supereroi. În general, îi plac poveștile din care are ceva de învățat. Așa că m-am bucurat foarte mult de asocierea cu acest serial, pentru că în fiecare episod e o lecție de viață, și pentru copii, dar chiar și pentru oamenii mari.

Vă și asemănați, tu și Elena din Avalor?

ELENA GHEORGHE: Sunt foarte multe asemănări între mine și Elena. Este și coincidența aceasta fericită de nume, dar este și prima prințesă cu origini latine, iar eu sunt pe genul acesta muzical, latino. Singura diferență este că nu avem aceeași nuanță de păr, dar, de fapt, în mod natural, și eu am părul șaten închis, ca ea.

Când erai mică te visai prințesă sau nu ai fost genul acesta?

ELENA GHEORGHE: În copilărie am fost foarte băiețoasă. Jucam fotbal cu băieții și încercam să iau apărarea tuturor celor care erau mai slabi de înger. Așa este și Elena. Este o prințesă războinică, nu una delicată care are servitori și ifose. Este foarte hotărâtă, își dorește foarte mult să aibă grijă de Avalor și atunci când vin personajele negative, ea reacționează.

Erai băiețoasă chiar dacă studiai muzica și cântai?!

ELENA GHEORGHE: În clasele I-IV am fost băiețoasă, după care am ajuns la Palatul Național al Copiilor. Doamna mea profesoară de canto, Ana Tănăsescu, a scos din mine prințesa aceea delicată, sensibilă și foarte feminină. Din clasa a noua m-am mutat la Lipatti, am făcut muzică clasică, actorie și alte lucruri care m-au ajutat să devin mai feminină, mai delicată și mai sigură pe mine. O parte din puterea amasculină încă mai există în mine. Cred că fiecare femeie o are și o arată la un moment dat, când este nevoie să fii mai mult decât o femeie, o redescoperi și zici: da, pot mai mult de atât, îmi doresc mai mult de atât. Tot mai des întâlnesc femei de genul acesta.

Te-au dezvoltat și te-au întărit și copilul și maternitatea?

ELENA GHEORGHE: Maternitatea a fost descoperirea unei lumi pe care nu am crezut că o voi găsi vreodată. Văzând din afară ce se întâmplă între o mămică și un copil, mi se părea… incert. Mă întrebam: oare este frumos și ușor să fii mamă sau groaznic de dificil? Oare cum fac față părinții? Până când nu ajungi și tu în situația respectivă nu ai cum să îți dai seama. Ajungând în această situație și fiind binecuvântată de Dumnezeu, mi-am dat seama că de fapt până acum nu prea am trăit. Acum încep să trăiesc cu adevărat. De când îl am pe Nicolas am redescoperit viața și ce înseamnă fericirea. Eu consider că oamenii sunt fericiți atunci când sunt mai puțin conștienți. Când sunt mici, sunt foarte fericiți, nu au probleme, nu au obligații sau responsabilități. Vin apoi aspectele acestea ca învățatul, concurența, iei viața în piept și, ușor, ușor, nu mai ești fericit cu adevărat. Ești fericit doar pentru că trebuie să zâmbești la o poză, dar nu mai este fericirea aceea de când erai mic. Când suntem adolescenți și tineri avem tot felul de visuri pe care vrem să ni le împlinim, tot felul de scopuri. Nu mai trăiești prezentul, ești pur și simplu angrenat în viitor sau în trecut. La mine, în momentul în care a venit Nicolas, s-a întâmplat declicul, mi-am dat seama că de fapt toată fericirea este prezentul. Din prima clipă în care l-am văzut a fost chimia aceea profundă între noi doi și am început să trăiesc prin el și să îmi amintesc de mine exact cum eram eu înainte să devin foarte conștientă de toate responsabilitățile vieții și ale societății și să trăiesc senină ca atunci. Sunt convinsă că acesta este secretul fericirii, în general, unii îl pot descoperi altfel decât printr-un copil, dar mie mi-a adus secretul acesta copilul meu. El m-a făcut să realizez ce înseamnă fericirea și mi-a arătat din ce poți să iei partea pozitivă, din ce poți să te încarci.

Când ai pierdut inocența asta, când a venit viața cu responsabilitățile peste tine?

ELENA GHEORGHE: La mine a venit foarte repede. Eu sunt sora cea mare în familie, sunt fată de preot și atunci noi eram aceia care trebuiau să fie un exemplu pentru societate. Trecea pe stradă fiica preotului și trebuia să fie îmbrăcată într-un fel anume, trebuia să salute pe toată lumea, trebuia să fie perfectă în fața oamenilor. Apoi a venit nebunia cu concurența. Eu sunt machedoancă și la noi nu există „nu se poate”. Asta auzeam în familie, la bunica mea. Întotdeauna mi-a inspirat încredere în mine, dar îmi spunea că trebuie să muncesc, să mă zbat. Iar eu nu voiam să dezamăgesc.

Mama mea este cântăreață de muzică populară. De la trei ani am fost cu ea pe scenă, ea m-a învățat primele cântecele, de la ea știu să cânt. Niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva.

Părinții aveau posibilități materiale?

ELENA GHEORGHE: Provin dintr-o familie modestă. Părinții noștri nu au avut bani să susțină în același timp talentul fiecăruia dintre noi. Erau perioade când mă susțineau pe mine, erau perioade când o susțineau pe sora mea, pe fratele meu și tot așa. Fratele meu este fotbalist. Sora mea a lucrat foarte mult timp în presă. Pentru că știam că banii pe care părinții i-au investit în mine nu trebuie să meargă pe apa Sâmbetei, trebuia să dau randament, să le arăt că ei nu au investit greșit în mine. Și cel mai tare m-a lovit responsabilitatea la paisprezece ani. Am fost la Festivalul de la Mamaia, eram cea mai mică dintre cei care participau, după care am intrat în Mandinga, o fată la cincisprezece ani, înconjurată de băieți, care trebuia să fie exact cum se aștepta lumea să vadă un star. Nu știam ce trebuie să mai fac la un moment dat, mă întrebam cum trebuie să fiu de fapt. Încercam să fac față cu brio tuturor obligațiilor… Trebuia să spun lucruri la interviuri, stăteam de vorbă cu jurnaliști care mă puneau în tot felul de situații dificile, iar la cincisprezece ani îmi era destul de greu să răspund. După aceea am mers la facultatea dejurnalism, pentru că am vrut neapărat să văd cum este de partea cealaltă a baricadei și care este echilibrul într-un interviu, până la urmă, cum pot eu să mă exprim ca artist astfel încât să mă înțeleagă toată lumea. Dar nu prea am trăit prezentul. Asta nu înseamnă că nu am fost fericită, numai că eu cred că fericirea absolută vine în momentul în care ai un declic de genul acesta, cum am avut eu cu cel mic. Am avut și marele noroc să am un partener alături de care am crescut și oarecum ne-am șlefuit unul pe celălalt.

Cum v-ați cunoscut?

ELENA GHEORGHE: Ne-am cunoscut în Mandinga. Ne cunoaștem de vreo șaisprezece ani, dar de vreo doisprezece ani suntem împreună. Eram foarte buni prieteni. Este un noroc să găsești pe cineva de tânăr pentru că personalitățile se potrivesc mult mai bine atunci, suntem cruzi, ușor de modelat. Există acea euforie a vârstei, când vrei să le faci pe toate, vrei să te și distrezi. La mine distracția mea a fost în direcția muncii mele. Mie îmi place foarte mult ceea ce fac. Muncă înseamnă pentru mine o ședință foto, filmările unui videoclip, toate demersurile acestea până ajung în studio sau pe scenă. Atunci îmi trag sufletul. Asta mă reprezintă cu adevărat și fac asta cu drag. Nu simt niciodată oboseală. Nu mă obosește nimic din timpul unui concert, pe mine mă obosește drumul până acolo.

Nici în studiu nu te-a obosit câte ceva? Faptul că ai avut multe ore de canto, de teorie, de pian?

ELENA GHEORGHE: Din punct de vedere vocal nu mă plictiseam niciodată. Am avut și o profesoară extraordinară care mi-a înțeles caracterul. Am o personalitate puternică, știu ce vreau. Doamna profesoară de la Palatul Copiilor a știut clar ce trebuie să facă cu mine, cum să mă ia. A fost prima mea profesoară de canto. Este ca prima iubire, nu se uită niciodată. Am un respect deosebit pentru ea. Nu oboseam niciodată când era vorba de cântat. Când era vorba de chichițe, de teorie, lucruri care nu mai constau în emoție, în a dărui, dezmembram puzzle-ul și vedeam din ce este format, iar asta nu îmi făcea mare plăcere, dar știam că mă ajută.

Nu te-a tentat să faci mai departe o facultate de Muzică?

ELENA GHEORGHE: Eu am vrut să fac o facultate care să nu aibă treabă cu muzica tocmai pentru a mă dezvolta mai mult. Muzică încă fac și încă mă perfecționez, pentru că niciodată nu este destul. Aveam deja acest lucru. Încercam să găsesc totuși și o a doua variantă, deși niciodată nu m-am gândit că aș mai putea să fac și altceva. Mama mea este cântăreață de muzică populară. De la trei ani am fost cu ea pe scenă, ea m-a învățat primele cântecele, de la ea știu să cânt. Niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva. Dacă am fost atât de hotărâtă și mă simt atât de bine pe acest drum, nu văd de ce m-aș gândi la o altă variantă. Sper ca bunul Dumnezeu să fie și el de acord cu mine și să mă lase să merg mai departe.

Dacă nu ai fi întâlnit Mandinga, ce crezi că s-ar fi întâmplat, ce fel de muzică ai fi cântat?

ELENA GHEORGHE: În viața fiecărui om există tot felul de tentații, alte drumuri, alte situații, dar sunt convinsă că toate deciziile pe care le-am luat m-au făcut să ajung ceea ce sunt și îmi place ceea ce văd în oglindă, sunt mulțumită cu ce am făcut până acum. Am făcut muzică clasică în liceu, dar m-am speriat și mi-am zis că eu nu vreau să cânt canto clasic, vreau să fac muzică ușoară. A fost visul meu de mică. Mama mă trăgea spre populară, eu mă duceam spre ușoară. Nimic nu este întâmplător. Cred că fiecare decizie greșită la un moment dat a fost cea mai bună greșeală din viața mea, pentru că acea eroare m-a făcut să mă descopăr, m-a făcut să mă autodepășesc. Nu regret nimic din ce am făcut. Zi de zi muncesc să fiu pozitivă, să gândesc sănătos, să inspir asta familiei mele și copilului meu. Iar asta m-a ajutat dintotdeauna.

Cum a reacționat tatâl tău când tu ai devenit vedetă la cincisprezece ani? A fost un moment de cotitură în familie?

ELENA GHEORGHE: Nu, tata a cunoscut-o pe mama când ea deja era cântăreață de muzică populară, deci tata era obișnuit cu scena. Părerea părintelui despre copii este una absolut minunată. El a văzut talent în mine, a crezut în mine. El a fost sprijinul meu când am ajuns în Mandinga. Eram singura fată între nouă băieți, cu problemele adolescenței, pe care nu le poți vorbi cu oricine, mai ales cu băieții. Trebuia să existe acel cineva de încredere căruia să îi pot spune orice. Iar pentru mine erau tata și mama. Întotdeauna m-am simțit foarte apropiată de tatăl meu și el niciodată nu mi-a reproșat nimic. Singurul lucru pe care ni l-a spus tata mie și surorii mele înainte să plecăm de la Clinceni și să stăm în București a fost că are încredere în noi și să avem grijă ce facem cu încrederea lui.

Deci voi ați venit singure la București și părinții au rămas acasă? Ați stat la cămin?

ELENA GHEORGHE: Tata este preot la Clinceni, la cincisprezece kilometri de București. Noi am stat cu părinții până într-a noua și dintr-a noua ne-a lăsat să stăm în București. Din clasa a cincea până în clasa a noua am făcut naveta asta zilnic. Mă trezeam la ora șase dimineața să ajung la Palatul Copiilor la ora 7:45, terminam orele la 20:30 și ajungeam la zece acasă. Toată ziua eram pe drumuri. Atunci părinții noștri au zis că nu se mai poate așa. Tata nu putea să renunțe la slujba pe care o avea acolo și atunci am fost nevoite să venim aici și să ne descurcăm singure, însă mama venea foarte des și ne aducea de mâncare.

Pentru mine Cornel este bărbatul perfect. Sunt convinsă că Dumnezeu a făcut o minune pentru mine că mi l-a dat. Dacă nu îl aveam, cu siguranță nu puteam să construiesc atâtea lucruri

Ai avut noroc și în plan sentimental, ai ales bine, ai avut încredere…

ELENA GHEORGHE: Am avut foarte multe variante, dar am ales ce era mai bun. Este adevărat că celebritatea aduce foarte multe oferte tentante, dar niciodată nu am fost genul să fiu înnebunită după așa ceva. Aici cred că își spun cuvântul educația, experiența de viață. Fiind înconjurată de băieți, vedeam tot felul de povești. Fetele pe care le întâlneau eu erau din anumite orașe în care aveam noi concerte și rămâneau acolo. Pentru că observam des povești de dragoste de foarte scurtă durată, mă întrebam ce o să fac dacă o să mă îndrăgostesc și o să pățesc așa ceva. Eram în gardă tot timpul. Asta m-a ajutat foarte mult, m-a maturizat. L-am cunoscut pe Cornel în trupa Mandinga, căci el este tot muzician, este suflător. A făcut liceul Dinu Lipatti, este puțin mai mare decât mine. Am descoperit foarte multe lucruri asemănătoare între noi și am devenit prieteni foarte apropiați.

Frumos ți se părea?

ELENA GHEORGHE: Niciodată nu l-am privit ca pe un potențial iubit. Întotdeauna l-am privit ca pe un prieten, ca pe o continuare a mea. Era ca și cum eu aș fi vorbit cu cineva foarte apropiat mie, pe care îl cunoșteam atât de bine, încât nu îmi era rușine să îi spun orice. Mi se părea ciudat, fiindcă nu aveam această deschidere nici măcar față de prietenele mele. Ușor, ușor, după ce ne spuneam noi unul altuia ce se întâmplă, au început să apară niște fluturi în stomac. Nu îmi venea să cred că mă îndrăgosteam de prietenul meu cel mai bun. Mi-a fost atât de frică să nu stric acea relație perfectă de prietenie, încât mă tot gândeam dacă fac bine ce fac. Iar în momentul în care am văzut că vine și din partea lui același lucru, eu am făcut primul pas, deși știam că toată trupa o să îmi sară în cap și că o să fie groaznic, pentru că noi aveam un contract în care nu trebuia să fie nimeni cu nimeni din trupă.

Un contract nescris, presupun.

ELENA GHEORGHE: Da, era o înțelegere. Nu îmi venea să cred că mi se întâmplă asta, nu știam ce să fac, dacă să îmi urmez inima sau nu. Aveam doar nouăsprezece ani. I-am spus că îl plac foarte mult, că îl plac mai mult decât ar trebui, de fapt. El s-a înroșit, a spus ceva, dar nu prea am înțeles ce. Cert este că mi-a împărtășit starea de euforie. Și din seara aceea am rămas împreună.

Ați spus de la început sau o vreme ați ținut secret relația voastră?

ELENA GHEORGHE: Oricum, s-a aflat foarte repede! În prima fază, colegii nu au fost deloc de acord. După aceea s-a terminat proiectul Mandinga. El și-a dorit altceva. A vrut să facă salsa tradițional. Eu am vrut să fac muzică pentru români, am vrut influențe latino, dar în direcția noastră, a românilor. Cornel a mai rămas pentru o scurtă perioadă în Mandinga, după care ei au luat alți instrumentiști, am făcut proiectul nostru și, la douăzeci de ani, deja eram șefi pe viața noastră.

Deci nu te-ai temut de ruperea de Mandinga, nu a fost o cădere…

ELENA GHEORGHE: Eu de la cincisprezece ani m-am întreținut singură. Câștigam din Mandinga, iar părinții ne dădeau doar ce aveam nevoie. Când am plecat din Mandinga, nu mai erau concerte, iar eu mi-am deschis o școală de dans care a început ușor, ușor să meargă. O luam nu de la zero, ci de la minus o sută, nu eram Elena Gheorghe, eram Elena ex-Mandinga. Plecam de undeva și trebuia să ajung măcar la punctul zero, să mă cunoască toată lumea de Elena Gheorghe. La început nu am cerut niciun fel de ajutor părinților noștri. Cornel este și el stilul meu, responsabil. Atunci am avut o perioadă destul de grea când a trebuit să ne gospodărim cu ce aveam și cum puteam, ca să susținem un nou proiect. Trebuia să ne facem trupa noastră, firma noastră. Am luat-o de la zero la douăzeci de ani. Și de atunci am tot construit acest brand.

Nu a stricat nimic în relație faptul că ați muncit așa de mult amândoi?

ELENA GHEORGHE: Din contră, cred că ne-a ajutat enorm. Apar discuții în contradictoriu și acum, dar discutăm mai mult pe partea profesională, pentru că amândoi am făcut muzică, amândoi suntem perfecționiști, amândoi ne dorim ce este mai bine și mai frumos. El este genul de artist care vrea foarte multă calitate și mai puțin comercial, iar eu încerc să îmbin ambele lucruri. Trebuie să fie echilibrul perfect între a fi înțeles de toată lumea și a dărui ceva din suflet.

S-a schimbat ceva între voi după ce v-ați căsătorit?

ELENA GHEORGHE: Absolut nimic. Eu mă simt exact cum mă simțeam și când l-am cunoscut. Pentru mine Cornel este bărbatul perfect. Sunt convinsă că Dumnezeu a făcut o minune pentru mine că mi l-a dat. Dacă nu îl aveam, cu siguranță nu puteam să construiesc atâtea lucruri, atât profesional, cât și personal. Echilibrul dintre noi spune multe. Mă încarcă extraordinar de mult relația mea.

A contat și modelul părinților tăi?

ELENA GHEORGHE: Enorm. Ei încă își mai spun „te iubesc”. Tata îi mai aduce flori mamei. Încă de când eram mică și mă uitam la ei, mă gândeam: oare o să fiu și eu așa cu soțul meu? Ne-au răsfățat, ne-au iubit, ne iubesc în continuare, dar întotdeauna își fac timp și pentru ei. Ies la o cină împreună sau își fac o surpriză. Noi, fiind implicați direct în toată povestea lor de dragoste, clar că în subconștientul nostru și în sufletele noastre ne doream și noi o astfel de poveste. Și mă bucur din suflet că trăiesc și eu ceea ce trăiesc ei. Acum înțeleg cu adevărat ce înseamnă un cuplu.

Cum privești relațiile care probabil sunt mult mai grele, mai zbuciumate, ale prietenilor voștri care trec prin tot felul de despărțiri?

ELENA GHEORGHE: Am multe prietene care trec prin așa ceva, care mă întreabă dacă nu se mai fabrică bărbați ca al meu. Încerc să le aduc zâmbetul și încrederea. Sunt convinsă că pentru fiecare dintre noi există acea jumătate. Acum vorbesc din experiența de martoră a prietenelor mele care încă nu și-au găsit jumătatea. La un moment dat le orbește disperarea după dragoste. Știi că trebuie să fii îndrăgostit, să ai pe cineva, știi că așa trebuie! Dar, de fapt, nu trebuie, asta vine de la sine! Dacă nu aștepți cu încredere, dragostea nu va veni niciodată. Disperarea asta te împinge la tot felul de variante greșite și nefericite și atunci devii și mai depresiv decât erai. Este complicat.

Există și o tentație de-a ne ocupa mai mult de grijile materiale, de urgențe…

ELENA GHEORGHE: Femeile și bărbații renunță la timpul lor în favoarea faptului că vor să își facă o casă, o mașină, pentru care trebuie să muncească mai mult. Este foarte bine că se muncește. Dar cel mai important lucru din lumea asta este să fii fericit. Când îți dorești un echilibru, relația aceea trebuie să o ceri, dar nu ca pe o poruncă. Eu sunt convinsă că dragostea vine, mai devreme sau mai târziu, doar că trebuie să știi să alegi. Poate câteodată alegem tava care arată mai încărcată, mai plină, iar când avem o tavă banală, zicem „nu, mulțumesc”. Dar de fapt lucrurile speciale sunt în interiorul oamenilor, nu în afara lor, nu în îmbrăcămintea lor, nu în sclipiciul pe care îl afișează.

Deci nu te tentează să ieși în permanență în evidență fiind artistă chiar când cobori de pe scenă, nu vrei să sclipești tot timpul și să atragi atenția?

ELENA GHEORGHE: Când cobor de pe scenă îmi place să fiu așa cum sunt eu. Dacă am chef să încalț tocuri, le încalț. Dacă am chef să merg cu teniși, merg cu teniși. Nu aș putea să joc un rol. Câteodată sunt mult prea sinceră și mult prea naivă pentru lumea asta. Sunt pregătită să o mai și încasez. Dar eu mă simt bine așa. Mai devreme sau mai târziu o mască o să cadă, ca în orice piesă de teatru.

Câteodată sunt mult prea sinceră și mult prea naivă pentru lumea asta. Sunt pregătită să o mai și încasez. Dar eu mă simt bine așa. Mai devreme sau mai târziu o mască o să cadă, ca în orice piesă de teatru.

Așa ai fost dintotdeauna sau ai înțeles pe parcurs aceste lucruri?

ELENA GHEORGHE: Am trecut prin multe greutăți și am avut multe cumpene. Deși am numai treizeci și unu de ani, am trăit din plin tot ce se putea trăi. Lucrurile astea m-au maturizat, m-au făcut să gândesc astfel și să îmi doresc să trăiesc intens fiecare clipă.

Este showbizul un loc corect pentru o artistă ca tine? Ești liniștită, împăcată, mergi cu încredere înainte?

Pagini:  1 2

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.