fbpx

Emil Brumaru: Poezia e singurul mod al meu de a fi frumos, de a insemna ceva pentru o femeie

de
Este cel care a reinventat erotismul cuvantului, daruindu-ni-l noua, muritorilor, sub forma poeziei sale ametitor de frumoase. Este poetul celor mai surprinzatoare comparatii, al celor mai rascolitoare metafore, al celor mai neasteptate imperecheri de rime sau ritmuri. Este barbatul marilor iubiri. Este medic. Este zeu. Este hobbit. L-am intalnit pe Emil Brumaru intr-o dimineata ninsa, in urma cu un an, la o librarie frumoasa din Iasi. Ne-am baut cafeaua impreuna. (Eu o tineam pe Iza in brate…) Si am vorbit despre poezie. Si de atunci nimic nu a mai fost la fel pe pamant. Iar ca dovada ca totul s-a schimbat sta sirul acesta de intrebari si raspunsuri.
Fotografii de Paul Buciuta

 

Batranetea este o nemeritata ticalosie pentru suflet, trup, minte; orice se deterioreaza… Ramane cititul cu lentile din ce in ce mai bombate…

 

Marea Dragoste / Tango: In primii ani de viata erati diferit de alti copii? Prevestea ceva faptul ca veti avea un destin artistic atat de special? Vorbeati, scriati altfel decat ceilalti copii?  

Emil Brumaru: Din cate-mi amintesc, pe la patru ani eram extrem de obraznic, “actiunile” mele avand o tenta, zic acum, sadic-sexuala! Cert este ca am fost dat afara de la gradinita din cauza ca tranteam fetitele in nametii de zapada si, nemultumindu-ma cu atat, le mai trageam si pantalonasii in jos si le muscam de burtica! Scandalul in familie a fost enorm. De unde luasem asemenea apucaturi? Unde vazusem asa ceva? Maica-mea, imbujorata, cu parul prabusit elegiac in ondule castanii largi, naturale, peste umerii rotunzi, cu gropite, un soi de Anna Karenina-sotie de C.F.R.-ist, isi frangea mainile, se agita prin camera luminata de o lampa cu gaz, si le punea in soldurile de pe malul Nistrului, dramatic, se jura pe toti sfintii ca doar nu de la ea pornea fantezia mea desuchiata! Mama ei, bunica mea, care mai traia pe-atunci, o alina. “Dar nu spune nimeni asta, Liza… Copilul e salbatic, nu tii minte cum a impins, in parc, chiar de langa tine, o fetita in fantana aceea fara ghizd? Si cum ai salvat-o tot tu, prinzand-o de picioare, nu bezmetica de maica-sa, care iti batea copilul in loc sa vada ce-i cu fiica-sa?” „Tentativa de omor, puncta, drastic, tata, in uniforma de impiegat de miscare, impingand un deget acuzator spre mine! Uite ce baistruc mi-ai facut, Lizanka?! Ptiu!” si se lepada de noi, ducandu-se sa-si ia paleta cu rosu si cu verde si sa plece. Pe la cinci ani, locuind intr-un canton, langa gara Merisani, pe linia terminala spre Curtea de Arges, imi confectionasem o coliba si depozitasem in ea toate suruburile de la un pod metalic ce urma sa fie montat, paznicul descoperindu-ma, dupa vreo saptamana! Cearta! Noroc ca erau toate, nu pierdusem niciunul! Mama, ca sa nu raman singur in canton, ma lua la scoala unde preda, in sat, la clasa intai, netrecandu-ma in catalog din cauza varstei prea mici. Taica-meu fusese detasat la  gara Ciceu. Eram “barbatelul” casei! La un bal de sfarsit de an, observand ca danseaza cu altcineva, un  invatator strain, m-am repezit la talia ei calda, am cuprins-o, si, plangand in hohote, gelos, cu nasul in rochia mirosind frumos a  nu stiu ce, nu am mai lasat-o. A trebuit sa renunte la bal! Ajunsi si noi la Ciceu, dupa un an, locuind intr-un pavilion C.F.R. tot familionul, am refacut clasa intai, acum legal, tot cu mama! Ma curta intens o fetita bruneta, unguroaica, Ani, care ma striga sa ies: “Baiatuleee!” O ascultam si mergeam amandoi sa cautam prin niste movile de gunoaie resturi de mancare cu care ne delectam. Ea ma invatase perversiunea asta culinara! Numai ca maica-mea, anuntata, cum mi-a explicat nervoasa, de “ingerasul” meu pazitor, a aflat ca fusesem cu Ani si in beci, unde ne sarutasem! Caut adanc in memorie. Scena nu exista! Gasesc doar agitatia gratioasa a mamei, amenintarile ei cu bratele albe, enervarea  mai ales, ca as fi aflat cum se saruta pe gura o femeie cu un barbat! De unde? “Ingerasul” ii dase amanunte si mai picante… Ani era o tradatoare! De la Ciceu am ajuns la Belcesti (judetul Iasi), intr-o halta cu etaj, maica-mea fiindu-mi invatatoare si in a doua. Pentru ca eram prea familiar cu ea la ore, intreband-o, de exemplu, daca o sa doarma iar dupa-amiaza cu mine (era si-un chin si-o placere!), a treia am facut-o cu un invatator sever care mi-a aplicat prima bataie cu linia patrata la palma. Mama ma cam neglija. Venea de la Iasi, dumineca, deseori, un barbat imbracat vanatoreste, profesor universitar de Materialism dialectic, nereusind sa vaneze nici un iepure. In schimb mama isi punea cele mai transparente si sofisticate rochite, primite prin Crucea Rosie! Cadeau foarte bine pe corpul ei tumultuos, accentuandu-i mijlocul zvelt si navala brusca a feselor. Avea 35 de ani. Ne-am mutat la Iasi, la periferie, cu catel, purcel si vaca, intr-o casa cu o vasta curte in spate. De gospodarie avea grija Maria, servitoarea de vreo 20 de ani, luata de la tara. A urmat clasa a patra, cand m-am indragostit de profesoara de limba rusa, o georgianca ochioasa, cu parul impletit in multe cozi asezate ca un tort pe cap. Era inalta si vorbea delicios de stricat româneste. O vizita des pe mama, beau impreuna cafele si lichior mentolat. Uneori o ajutam sa-si incheie fermoarul lung de la cizmulitele negre. Ea se sprijinea-n palme pe pat si isi expunea piciorul, ca sa-i cuprinda fest pulpa plina incaltamintea stramta. Aveam impresia ca tin burta unui peste neted, nesolzos, zvacnind lenes si alunecos. Picioarele ei imi provocau o emotie nebanuita, noua. Mi-am dat seama pe veci ca nu-i totuna sa privesti pe furis intre picioarele unei femei, cu a te uita calm intre picioarele meselor sau scaunelor din bucatarie…  I-a procurat si maica-mi o pereche tropaitoare, cu toc. Iar in a cincea, dupa un test efectuat in oras, ca sa se stabileasca  gradul de imaginatie creatoare a fiecaruia, desi nu creasem nimic, am iesit, spre stupoarea dirigintei, o evreica blanda si senzuala, cu sanii mari, neprigoniti, neobijduiti de sutien, liberi sub bluza, ca as corespunde cam unui tip ce ar fi terminat facultatea! A venit exaltata la noi acasa, i-a adus vestea nemaipomenita mamei, a rugat-o sa aiba grija de mine, sa ma bibileasca etc. M-am indragostit de Instructoarea de pioneri, o femeie tanara de vreo 25 de ani. Ma accepta amuzata. Dar ne-am mutat iar, acum in centrul Iasului, in preajma Teatrului National, vizavi de gradina de vara Pomul verde. Abia aici, indragostit de o eleva sosita din Bucuresti, la rude, in vacanta de vara, am inceput sa-i scriu scrisori in versuri, dupa ce a plecat.

 
Marea Dragoste / Tango: De ce ati ales, totusi, ca facultate, medicina? De ce a fost nevoie de un ocol pana sa va dedicati, pe de-a-ntregul, poeziei?  

Emil Brumaru: Am terminat liceul, actualul Colegiu National, pe vremuri L.B. Nr. 1 Mihail Sadoveanu, cu doar zece ani. Asa se facea pe atunci. Eram numai baieti, tanjeam dupa fete, profesoarele tinere erau destul de rare, ne holbam la ele in ore, mai ales la sanii lor, la picioarele misterios terminate cu solduri, pana se enervau si, cum am patit eu! ne  dadeau afara din clasa! Prin clasa a sasea si a saptea nu invatam aproape deloc. Norocul meu ca diriginta, o minunata profesoara de Istorie, tinea la mine, ma numise  seful clasei si nu ma mai asculta niciodata, asta fiindca la inceput, gasind eu prin casa un volum de Xenopol, ii raspunsesem la  domnitorul Vasile Lupu din acea carte. S-a minunat, m-a intrebat de unde am citit, mi-a pus 5 (se nota dupa sistemul rusesc, de la 1 la 5), si m-a lasat in pace vreo doi ani! Am avut-o diriginta si in ultima clasa, a zecea, cand tot nu ma intreba nimic. Dar nu intreba nici pe ceilalti, se facea Istoria Partidului Comunist al U.R.S.S. Ne-a anuntat clar: “Baieti, ies la pensie, nu are rost sa mai invat acum si istoria partidului U.R.S.S., vedeti voi ce faceti…” Drept care discutam cu ea cate in luna si-n stele… Insa in clasa a noua si a zecea toceam de rupeam la celelalte materii. Altfel, infiintasem “Clubul Molustelor Celebre” format doar din mine si un alt coleg, Puiu, amandoi iubind aceeasi fata de la Clasic, Mioara. Dansa ma preferase pe mine. Stia latina, citea Hegel, am si acum de la ea doua carti: Bietul Ioanide a lui Calinescu si Filosofia religiei de primul. Ii spuneam Ciufulita, avea parul carliontat, scurt, o ceafa de o albeata ametitoare. Nu stia ce sa faca cu mainile, isi mangaia intruna fusta, suradea aiurea, micsorandu-si fermecator un ochi. Mai tarziu, studenti fiind, mi-a prezentat pe verisoarele ei, absolut senzationale, Zina si Lana, ultima, o lunganca din capitala, cu niste picioare interminabile si-un fund beton… cealalta, deja casatorita, languroasa, pisicoasa, placandu-i bauturile dulci si tari si raspunsurile somnolent-echivoce. Dar de ce am dat la Medicina? Scurt si infipt: vroiam sa descopar vindecarea cancerului, nici mai mult, nici mai putin! Ma simteam in stare sa realizez chestia asta?! Ca sa ma linisteasca, Dumnezeu mi-a daruit o pacatoasa de tuberculoza pulmonara, prin anul patru, ce m-a determinat sa intrerup vreo doi ani facultatea. Atunci a luat capat si dragostea mea cu Mioara… Mama ma controla sever la amoruri. (Nu suporta o studenta ce apoi mi-a fost si prima sotie. Nu suporta nici o eleva de vreo 16 ani, blonda, cu ochi verzi, gura proaspata, spectaculos invesmantata in catifea rosie, purtand ciorapi de matase cu jartiere ce delimitau net teritoriul pana unde aveam voie sa o mangai in salile intunescoase de cinematograf, care-mi arata, exasperant, desenele ei, unde pluteau doar sirene cu sani globulosi, insa cu trupul terminat in coada de peste, vai!)  Ba chiar imi bagase pe gat o colega de a ei, biliotecara la scoala, divortata, de vreo 40 de ani, stand singura, femeie in toata firea, “dotata” dumnezeieste, numai buna!, cum se zice, destul de impudica, care m-a invatat o mie de trucuri secrete si, in special, m-a indopat cu icre de Manciuria si bauturi rare… Insa si ea a devenit indezirabila mamei fiindca se indragostise de-adevaratelea de mine! Iritata, mama m-a interpelat direct, intr-o dimineata, cand venisem pe la patru acasa. Nu dormise nici ea! „Tu nu mai termini cu Olguta?” si exploziv, verde: “Ce vrea curul asta!?” “Curul” vroia, pur si simplu, sa se marite cu mine! Mama mi-a tras o palma grea, transpirata, m-a rugat s-o ajut sa-si prind sutienul la spate in doi nasturei cu piciorus, s-a imbracat fulgerator si a pornit ca din pusca catre diabolica ei prietena! S-a intors victorioasa, cu fata luminata de bucurie: “Sa-i faci cunostinta cu colegul tau, ala ratacit, Razvan…”  Normal, am ramas sa scriu versuri… De abia pe la 18-19 ani, dupa boala, in Basarabia, in vizita-n satul de nastere al tatalui meu, Fundurii Vechi, coplesit de lenea si de lumina de acolo, langa niste dovleci uriasi, sau noaptea, am scris vreo patru caiete patrate de versuri, publicate in timp prin volume. Acolo am reusit sa incheg primele versuri ca lumea.

Marea Dragoste / Tango: Si tot acolo, sau cum ati luat decizia de a renunta la medicina si de a va dedica scrisului? Ati regretat-o vreodata?  

Emil Brumaru: Am fost medic de tara, la un spital rural, in Dolhasca, din 1963 pana in 1975. Ma casatorisem cu o fosta colega de grupa. Ea lucra la dispensar. Soacra-mea era  o frumusete retro, si o chema tot Olga, avand aceeasi varsta-n jur de 40 de ani! Ne aducea mancare cam o data la doua saptamani. Ma indragea, se cunostea asta prin felurile ciudate de prajituri si de clatite bizar preparate. Poloneza, vorbea seducator de agramatical. Si era de-o flexibilitate a trupului iesita din comun: putea sa-si puna ambele picioare cu calcaiele dupa ceafa! Acolo, la Dolhasca, am scris, disperat ca ma pot impotmoli pentru totdeauna. Comiteam mii de scrisori, chemand pe toti sa vina la Dolhasca. Au fost oniricii (Leonid Dimov, Dumitru Tepeneag, Vintila Ivanceanu) intr-un an nou de pomina. Am eliberat Spitalul si le-am dat fiecaruia cate un salon! A fost Florin Mugur, caruia ii gasisem o gazda simpatica, la o infirmiera de-a mea, ce se remarcase printr-o replica memorabila, data administratorului spitalului, un fost jandarm la Canalul Dunarea-Marea Neagra: “O sa te ascult, cand o sa faca pizda mea dinti!” Omul ramasese socat si mi-a parat-o. Durerea venea si din faptul ca Maricica era subtirica, blonda, cu ochi albastri, aparent fragila si nevinovata, pe cand administratorul, solid, colturos, impertinent si cu mine, brutaliza verbal intreg personalul… Si cine a mai fost? A, da, Mihai Ursachi si Mircea Ivanescu intr-un raid surpriza. si vesnicul meu prieten de singuratate, poetul Adi Cusin cu teribila lui sotie, Cornelus! Ce cafturi organizau ei prin lanurile de porumb! Oh, odata m-am trezit la usa casei cu o doamna blonda, trupesa, uluitoare, de vis. Era sotia lui Norman Manea, restaura o biserica veche din Probota. Imi transimitea invitatia lui Norma Manea si a lui Lucian Raicu la o cabana din Bucovina. Nu m-am dus… Cum spuneam, Florin Mugur aparea cand ii trasnea la gazda lui. De prin 1973 simtisem ca nu mai merge cu poezia. Imi scria zilnic o eleva din Iasi, repetenta, de 18 ani… A mai trecut un an pana m-am hotarat sa ne vedem. Florin Mugur nu era de acord! S-a intamplat o dandana! Toate scrisorile mele, vreo 700, i-au fost confiscate Tamarei de securitate! Mi-am luat masina de scris “Consul”, am lasat sotie, serviciu, masina, haine, totul, chiar si vreo trei saci de manuscrise, si am venit in Iasi, la parinti. Manuscrisele mi le-a adus un unchi de-al meu, fratele mamei, dupa vreo trei ani. Nu lipsea nimic. Numai din scrisorile primite de mine parca nu erau… o parte. Florin Mugur a continuat sa vina la Dolhasca… Am facut medicina cam in sila, mai ales dupa ce m-am imbolnavit. Mi-am blestemat facultatea, i-am urat pe unii colegi, stabi U.T.M., nu-i salutam, urlam la ei. Am fost propus sa fiu dat afara din U.T.M. numai la trei luni de la primire fiindca, printre altele, aveam “anumite surasuri la orele de histologie, cand ma uitam la microscop?!” Antologic motiv! Ma rog, nu fusesem nici la defilarea de 1 mai si refuzasem sa ma abonez la Scanteia tineretului… Gandindu-ma bine, nu am de ce regreta perioada de studentie si cea cat am fost medic la Dolhasca. Am adunat un fel de intelegere, de recunoastere a suferintei mele, a altora, parca pricep mai deplin lucrurile, stiu ca vom imbatrani, daca scapam de boli, si ca batranetea este o nemeritata ticalosie pentru suflet, trup, minte; orice se deterioreaza… Ramane cititul cu lentile din ce in ce mai bombate…

Marea Dragoste / Tango: Iar acum traiti doar din scris, din cartile vandute sau aveti si alte afaceri pentru supravietuire intr-o tara ca a noastra?

Emil Brumaru: Afaceri? Nu am facut in viata mea afaceri! Numai din scris nu se poate trai, cred eu. Sunt cateva exceptii doar… Un timp, cam opt ani, nu am avut serviciu, din 1975 pana prin 1983, am trait din banii depusi la C.A.R. cat am fost medic, din bursa Tamarei, cu sprijinul parintilor. Pe urma m-au angajat cu jumatate de norma de corector la Convorbiri literare. Asta pana in 89. Cartile se vindeau bine, dar din cauza imprumuturilor de la Fondul literar, primeam sume mici de bani pe ele. In primii ani dupa 89 am mai avansat, eram redactor sef-adjunct la Convorbiri literare. Insa revista a fost falimentata. Tamara, deja profesoara, in fiecare toamna ma chinuiam sa-i gasesc un post de suplinitoare prin Iasi. Terminase Literele, Romana-Latina. Divortul de prima sotie l-am obtinut cu greu peste vreo patru ani, in 1979, cu multe interventii de la USR. Fiica-mea, Andreea-Despina, avea patru ani, umbla la gradinita. Nu ma pot lauda ca ma scald in bani! Cel mai dureros e ca nu reusesc sa-mi cumpar orice carte doresc s-o am. Nu mai vorbesc de albume!

 

E un binecuvantat avantaj de-a fi intruna in anturajul femeilor, afli un alfabet nou, pur, inocent si totodata suav-indecent, un alfabet cu litere prelinse-n meandre infinit delicate, litere buclate melodios spre ceva promis, oprit totusi

Marea Dragoste / Tango: Ce legatura este intre poezia dumneavoastra si dragostea adevarata, traita, simtita in toata dezlantuirea ei? Scrieti altfel cand sunteti indragostit?  

Emil Brumaru: De pe la 4-5 ani am fost incontinuu indragostit! Si intotdeauna, cam pana pe la vreo 25 de ani, de fete, de femei mai mari ca mine ca varsta. Ca de pe la vreo 35 sa fiu fascinat de femei, de fete din ce mai tinere… Normal, presupun. Desi acum si femeile de peste 50 de ani le consider tot pustoaice! E-n ele o copilarie  permanenta, incontrolabila, ce se dezvaluie in cele mai neasteptate situatii. Nu pot sa uit cum maica-mea, la peste 60 de ani, stand pe marginea unui pat, da din picioare exact ca o fetita de gradinita: le balabanea! Cu aceeasi nepasare si pierdere totala a unui sistem de inhibitie matura. E un binecuvantat avantaj de-a fi intruna in anturajul femeilor, afli un alfabet nou, pur, inocent si totodata suav-indecent, un alfabet cu litere prelinse-n meandre infinit delicate, litere buclate melodios spre ceva promis, oprit totusi, litere numai cu care, banuiesc, s-ar putea descrie raiul. Dar si iadul! Partea diavoleasca, vrajitoreasca, rea, chicotitoare-n jurul cazanelor cu smoala-n clabuci, ma atrage la fel de mult, desi ma inspaimanta puterea ei distrugatoare. Cand esti indragostit lulea nici nu mai poti scrie, nu de asta iti arde! Scrisul presupune o anumita distanta, o tanjire catre obscenitatea duioasa a iubitei inamolite-n gandurile tale deloc ortodoxe. Candoarea cheama, provoaca “manjirea”, macar cu magiun daca altcum nu reusesti! O tavalire acceptata, asa cum o are aluatul pentru clatite pe tigaia parjolitoare. O palmuire a suprafetelor crescute intru facerea pufosilor cozonaci de Craciun. Constat tarziu ca nimeni nu mi-a facut cozonaci atat de gustosi ca mama?! De usori, de afanati. Asupra lor legea gravitatiei parea ca nu lucreaza; lasati in aer ar fi levitat rumeni spre pofticiosul ce-am fost dintotdeauna.

Marea Dragoste / Tango: Ce femei v-au stat alaturi de-a lungul anilor? Cine a rezistat alaturi de dumneavoastra fara sa se imbolnaveasca de gelozie? Scrieti ca si cum ati iubi toate femeile lumii si se intoarce catre dumneavoastra toata dragostea deznadajduita a femeilor care au asteptat, vesnic, sa intalneasca un barbat care sa va semene…  

Emil Brumaru: Intrebarea, sau ce-o fi ea, mi se pare exagerata. La drept vorbind, eu am fost cel gelos intr-un cuplu. Cu timpul am inteles ca trebuie sa ma abtin. In fond, un elogiu adus femeii pe care o iubesti, o atentie mai insistenta a altcuiva, e ca un compliment pe care-l primesti si tu, titularul, nu? Ce rost are sa te strofoci ca si altul i-a remarcat, ba chiar vrea sa-i “deguste buchetul”? Cu-atat mai bine tarii si ei cu-atat mai bine, ca sa citez din memorie un vers celebru. Un teribil maestru al geloziei e Proust. Nu cunosc scriitor mai dizolvant, descopera oriunde minciuna, falsul, iluzia si deziluzia, expusa intr-o fraza feerica, luxurianta, ghirlandata pe pagini intregi, momindu-ne cu genialitatea textului. Sau unul mai cinic decat Cehov! Cu Cehov nu-i de glumit, vorba lui Lucian Raicu. Alt mare cunoscator al femeii este Shakespeare, stupefiant in iubirile de la prima ochire, daramatoare sau apoteotice, unde femeile sunt si barbati,  adorati la randul lor, ca-ntr-un delir, de femei! Oricum, daca toata dragostea deznadajduita a femeilor s-ar intoarce  catre mine, as lua-o sanatos la goana prin miriste!

Marea Dragoste / Tango: De cate ori v-ati casatorit, deci? Si… de ce?  

Emil Brumaru: M-am castorit de doua ori. Prima sotie, medic si ea, etichetati-ma cum vreti, dar asta-i adevarul,  avea un fund formidabil! Mi-e imposibil sa-l “materializez” in cuvinte, inchipuiti-va o piersica uriasa dormind la amiaza pe-un studio…Purta in interior capotele foarte scurte, din catifea reiata, roz, la dorinta mea expresa, parsiva. Si ca sa nu uit, nu trebuie sa judeci o femeie, s-o apreciezi, decat dupa ce o vezi goala. A doua, mult mai tanara ca mine, cam cu vreo 17 ani, ma “inspira”, imi da ghes la scris, cu atata foc si palalaie, incat trebuia sa o acopar cu un cerceaf,  eventual cu o patura groasa, disimulandu-i formele strategice, din cap pana-n varful degetelor de la picioare, ca sa fiu in stare sa ma mentin netulburat. Curios, pe prima am parasit-o eu, suferind adanc. A doua m-a parasit ea pe mine, lasandu-ma zbarnaind de voiosie! Scapasem de-o amarnic de mirobolanta belea?! Tocmai ii aparuse, la  Editura Polirom, un tarot personal, compus de ea, cu explicatii ample si savante.

Marea Dragoste / Tango: Aveti, deci, si copii?  

Emil Brumaru: Da, o fata din a doua casatorie, Andreea-Despina, si ea doctorita acum. Cand se vor publica scrisorile mele catre Florin Mugur, se va vedea ce scriam despre dansa cat a fost mica.

 

Din cand in cand primesc cate un semn de tandrete pe la ghiseele de la posta, invitat fiind sa-mi ling, personal, timbrele pentru recomandate…

 

Marea Dragoste / Tango: Celebritatea dumneavoastra o resimtiti ca pe un lucru bun sau rau? Va recunosc oamenii pe strada sau amutesc atunci cand va prezentati?  

Emil Brumaru: Nu amuteste nimeni, nu-mi fac probleme de genul asta. Nu-s celebru, Doamne-fereste! In Iasi sunt mai multi care se prefac, nu prea inteleg de ce, ca nu ma vad pe strada, decat oamenii, rari, necunoscuti, ce ma opresc politicosi spunandu-mi vorbe placute. De obicei, insa, sunt intrebat unde e Mitropolia, sau Casa de pensii, sau Muzeul evreiesc… Recunoscut par a fi in mediul taximetristilor! Pentru femei devin straveziu, se uita prin mine ca prin sticla! Ma mir ca nu si pasesc prin mine! Din cand in cand primesc cate un semn de tandrete pe la ghiseele de la posta, invitat fiind sa-mi ling, personal, timbrele pentru recomandate…

Marea Dragoste / Tango: Va ganditi vreodata la sinucidere? E un subiect la moda acum… Ce va tine in viata, totusi, cand simtiti ca nu mai aveti putere?

Emil Brumaru: Nu, exclus! Insa odata, de ziua Frantei, stand comod intins in pat si rasfoind o carte achizitionata proaspat, „am vazut” cum ma arunc de la fereastra etajului meu! Mi s-a parut inadmisibil de inestetic. Ma si zaream zdrobit de cimentul curtii interioare, o gramada informa de haine si oase sangerande, sub privirile intrigate, chiar indignate, ale celor din bloc. Cum as mai fi putut, dupa asemenea pataranie, sa-mi mai salut sprintar vecinele?! Nici cand am avut cele trei episoade grave de depresie, ideea suicidului nu m-a cutreierat. Cu cat imi era mai rau, cu atat eram mai curios sa vad ce o sa se mai petreaca. E-n mine un soi de detasare, ma consider ca o sonda exploratoare in cele mai dificile povesti. Numai cutremurul din 1977 m-a facut sa strig inconstient, copil iarasi, “Mama!”, si sa alerg sa ma adapostesc in bratele ei!

Marea Dragoste / Tango: De unde, din ce va vine fericirea? Ati cunoscut fericirea? Cat ati reusit sa o pastrati?

Emil Brumaru: La un moment dat, la Dolhasca fiind, terminam orice scrisoare cu sintagma: „Sunt fericit!”  si nu minteam, eram fericit. Faceam abstractie de paduchi, de mortalitate infantila, de oamenii ce nu mai terminau sa se imbolnaveasca? Nu! Dar astea se inglobau intr-o sfera luminoasa, iradiind cu raze late, cu curcubeie fragede dupa ploi repezi, trecatoare, fiintam parca intr-o comuniune pasiva cu peisajul, cu dealurile, cu padurile, cu lunca Siretului, cu dangatul clopotelor celor trei-patru biserici din comuna (aici, la Iasi, langa mine, e o biserica si ascult toaca cu aceeasi indescriptibila pace si fericire ca atunci), cu ceata si fumul amurgurilor, cu zgomotele aduse de departe, catre noapte, voci izolate de femei, de barbati, de copii, o muzica divina a lanurilor de porumb ce fosneau in spatele casei, o instaurare a sacrului in cele mai umile obiecte casnice, gospodaresti, utile: putina plina cu apa de ploaie de sub burlanul din coltul casei, stivele de lemne taiate, aranjate grijuliu, cu izul lor ud, puternic, penetrandu-mi plamanii divizati in alveolele delicate-n inspirul si expirul profund, buturuga monstruoasa si securea uitata ademenitor pe ea, lucind din taius, patulul sub care se putea citi si cand burnita, stupii silentiosi noaptea, bazaitori ziua, fantana adancita in propria-i rugaciune, cotetul mut al gainilor adormite devreme, stropitoarea ruginita, motocicleta cu atas a gazdei, roaba in care se fotografiau, in pozitii hard, cu cracii-n cer, prietenele sotiei, gradina de zarzavaturi ridicand flori rotunde de marar batran, scartaitul carelor, a barierie coborate, tipatul disperat al locomotivei trecand spre Falticeni, si deodata roua, roua, roua, sferulele sclipitoare pe frunzele de brusturi, in iarba din santuri, in miezul meu saturat de o fervoare lenta, si laica, si religioasa, o religie doar a mea, a poeziei in care credeam, pe care o scriam fara nici un efort, o implinire a cuvintelor pe hartia cu pori uscati, o hartie venerata ca pielea draga, cunoscuta, a unei concubine ce febriciteaza. Da, eram fericit, vedeam lumina, o decojeam de pe garduri si pietre. Locuiam intr-un crin. Locuiam intr-un melc, intr-o caramida rosie, macinata, sfaramicioasa. Traiam, cum scriam si pe plicuri, la expeditor, in „Rezervatia naturala de ingeri-Dolhasca”.

Marea Dragoste / Tango: Mi-ati vorbit despre fericire, dar spuneti-mi si ce lucruri, ce intamplari, ce oameni va fac sa radeti? E important rasul in viata dumneavoastra?  

Emil Brumaru: Rad rar, in schimb, la telefon, ascult foarte atent cum rad femeile cu care vorbesc. Le provoc sa rada, anume. Acolo rasul lor e numai sunet denudat de orice ingredient, fara suportul trupului, miscarilor buzelor,  fara langoarea umejoara a ochilor cu gene dense si fluturatoare, care sa-mi distraga vigilenta. Rasul e absolut demascator. Cate o duduita rafinata rade atat de balegos, incat nu-mi vine sa-mi cred urechilor. Si-ncep sa am dubii cand scoate-un tril despre Kierkegaard. Spre surprinderea mea, o femeiusca taxata de mine cam vulgarica, o fita, o pitipoanca, are un ras cristalin, serafic, clinchet de clopotel! Rasul e omul, iti dai drumul, te dai in stamba, esti spontan, nu te poti abtine, te pisi pe tine, asta-i!  Ca sa nu fiu ipocrit, am un ras de macelar! De aceea, probabil, rad rar, ca sa nu ma fac de bafta! S-ar afla pe loc cat de avid sunt sa-mi suflec camasa si sa ma pun pe transat cotlete romantice!

Marea Dragoste / Tango: Dar plansul e important? Cand ati plans ultima oara si de ce?

Emil Brumaru: Sincer, nu mai tin minte de cand nu am mai plans. Tot ce pot spune e ca ultima data nici nu a fost plans, ci un icnet scurt, iesit cu greu din gatlej, cand a murit mama. Mai mult o uimire teribila, decat vaiet. Plansul cu sughituri, cu lacrimi rostogolindu-se patetic pe obrajii bucalati, nu m-a caracterizat niciodata, poate doar copil fiind. Da, am plans din baierele inimii, cand mama a promis ca-mi va aduce de la Iasi un sac cu carti si a venit numai cu doua brosurele de popularizarea stiintei, ceva despre inventarea becului de Edison si inca una. Nu pricepeam atunci ca-i indragostita. Eu o asteptam pogorand pe peron cu un sac adevarat, bucsit cu volume! Eram de vreo 7-8 ani. A fost important, imi dau seama, daca am tinut minte o viata! (Incepusem sa citesc la greu: Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Huckleberry Finn, Robinson Crusoe, Aventurile lui Gordon Pym, 20.000 de leghe sub mari, reviste in care se derulau peripetiile lui Haplea etc.)  si i-am si reprosat de nenumarate ori.

Marea Dragoste / Tango: Acum aveti tabieturi, aveti ticuri, aveti reguli de viata fixe?

Emil Brumaru: Cam am. Caut mereu sa scap de ele. In ultimii ani nu mai port ceas la mana ca sa nu aflu cat e ora, sa las sa curga timpul neingradit de nimic, sa am impresia ca oricand, mai devreme, mai tarziu, voi face ce-mi propun. Ceasul preseaza, taie cu limbile lui zvacnite felii egale, marunteste viata, ti-o ticaie, ti-o ciuguleste nasol. Mi-as dori un ceas cu cadranul gol, vid de cifre, o rama rotunda pe un dulap, enigmatica, care sa-mi dea ideea de vesnicie. Pe de alta parte, iubesc ceasornicile vechi, de buzunar, cu capace metalice, cu steme marcate pe ele, grele, tinute-n lant sa nu fuga de langa mine cu tot cu timp, cu maruntaiele ascunzand comori de rubine, diamante, arcuri spiralate minutios, piese minuscule, de-o meticulozitate robusta. Ador sa fie stricate, sa nu tacane, doar sa le umblu pe dinauntru si sa le privesc extaziat in intimitatea lor statica.

  Sa am o camioneta si o ferma pierduta intre plantatii de cafea, exploatate cu femei de culoare! Sau o crescatorie de porcine, ingrijita de stewardese de lux! Sa stau pe-o veranda, intr-un hamac…

Marea Dragoste / Tango: Cum va beti cafeaua? V-o pregatiti singur?

Emil Brumaru: A, cafeaua! Am inceput sa o beau abia la Dolhasca. Ma sculam in zori, ma asezam pe treptele de ciment din fata usii, sorbeam rar din cana incapatoare si priveam cantonul, bariera de alaturi cu cantoniera Sultanica somnoroasa, marul de la vreo trei metri, “Marul cunoasterii”, roua de pe iarba, aplecand firele, stupii inca amortiti, drumul cu praf reavan, pustiu, cerul (la oras oamenii se uita atat de rar la cer!), linia ferata Dolhasca-Falticeni… O surprindeam pe eleva Milica intocandu-se de la muncitorii de la balastiera, calcand spasita din traversa in traversa, repejor, saltat, cu fata palida si gura muscata. Se grabea acasa sa se spele si sa se duca, cuminte, la scoala. Ma fascina viata ei dubla. Odata s-a imbolnavit si s-a internat.
Sub sanii mici, moi deja, dar cu sfarcuri late, negre, avea, pe coaste, rapan! Am certat-o si ea s-a rosit. Noi avem impresia ca femeile rosesc doar la fata. Ei, bine, nu! Milica s-a rosit pe tot trupul ei de adolescenta pacatoasa. Sa revin la cafea. Beam tot mai multe cani. Insa nu depaseam doua-trei. La Iasi s-a declansat patima. Foloseam cana mea zmaltuita, cu buza groasa, plina aproape toata ziua, de dimineata pana seara. Nu m-am putut dezbara niciodata de cafea, chiar daca aveam, am hipertensiune si iau vreo trei hipotensive. Functionez cu cafea, cum masinile merg cu motorina sau benzina. Am consumat cisterne, siruri intregi de vagoane din acelea care de obicei transporta petrol. Ma opresc doar cand incep sa-mi tiuie urechile insuportabil. Fara cafea nu exist, devin mut, inapt.


Marea Dragoste / Tango:
Scrieti greu? Usor? Scrieti cat ati vrea sau cat trebuie?

Emil Brumaru: Depinde de perioada. Am strabatut ani intregi in care parca secasem definitiv. Nici un rand. Ca apoi sa fiu napadit de versuri ca si dictate, de poezii intregi asternute in goana pe hartie ca sa nu le uit. Chiar ma ingrijora usurinta cu care scriam si imi impuneam pauze obligatorii. Ce eroare! Trebuia sa scriu pe rupte; din sute, mii de pagini, pe urma, as fi ales, as fi cules, asa cum  desprinzi fructele, stralucind de multumire, sau dovlecii galbeni pentru copt in rola. (O, de cand nu am mai mancat placinte cu dovleac!) in ultima vreme scriu si cand citesc, pe marginile cartilor, ducand actiunile in cele mai desantate intamplari. De curand am reajustat, cu creioane ascutite, Adela lui Garabet Ibraileanu. Ma pregatesc pentru La rascruce de vanturi, pentru Enigma Otiliei, pentru Rusoaica, pentru Portretul unei doamne, caut editii cu spatii albe cat mai late, voi avea ce completa! Ma atrag cartile de format mic, din fosta B.P.T., lesnicioase si nepaguboase daca le pierzi, le uiti prin tren, prin tramvaie. Insa datorita intruziunii mele in text, cu precadere in cheia Sade, nu mai imprumut nimic nimanui!

Marea Dragoste / Tango: Cand va simtiti singur si vi se face dor de oameni?  

Emil Brumaru: M-am invatat sa fiu singur, chiar am fost vreo 4-5 ani. Fiica-mea practica medicina in strainatate, la Paris. Fosta sotie era si este in America ei. Simt nevoia sa fiu izolat in camerele ticsite de carti, sa-mi pregatesc salate fastuoase de rosii, cu ceapa taiata in pestisori, scaldate-n uleiuri de masline, stropite cu lamai stoarse, sa ascult Mozart la nesfarsit, sa insemn in caiete bazaconii, sa citesc incet, uneori cu glas tare, ca sa-mi intre fraza mai adanc in creieri, sa trec din cand in cand pe la computerul deschis. Pe strada privesc fetele oamenilor cu o curiozitate de extraterestru, nejenandu-ma ca-n adolescenta. Sunt mereu uluit de frumusetea promitatoare-n zadar a femeilor. Vai, atat de inaccesibile in mersul lor rotitor. Candva am intrebat-o pe una: ai idee de ce-i in spatele tau? Era o actrita cu haz care pe loc a mimat cat de incomod ar fi sa-si priveasca fundul, deplasandu-se… In primul rand s-ar izbi cu sanii de toti trecatorii!

Marea Dragoste / Tango: Cand vi se pare ca e prea multa lume si ati vrea sa fugiti de cei din jur?

Emil Brumaru: O, da! Sa am o camioneta si o ferma pierduta intre plantatii de cafea, exploatate cu femei de culoare! Sau o crescatorie de porcine, ingrijita de stewardese de lux! Sa stau pe-o veranda, intr-un hamac, tragand, plictisit, cu carabina-n tantari. Sa mestec tutun, sa fiu dur, sa scuip rar si precis.

Marea Dragoste / Tango: Vorbiti mereu despre femei frumoase… Ce trasaturi diferentiaza femeile frumoase de cele urate?  

Emil Brumaru: Nu sunt femei urate! V-o jur?! Trebuie sa stii sa le cunosti toate amanuntele, toate chichitele, toate mosorelele, scamele si resturile de ata, extrem de individualizate. Femeile accepta complimentele cele mai hazardate, le ventuzeaza, le absorb, le integreaza-n metabolismul lor, iubirea le transforma-n zeite fosforescente. Chiar si defectele lor mi se par fermecatoare. Cine nu s-a indragostit de-o femeie nitel spanchie, privind vagamente in neant? E zapacitoare! Te ia cu ameteli. Cine n-a innebunit, urmarind dinamica feselor unei necunoascute c-un picior o idee mai scurt? Declar cinstit ca ridurile in general, o laba gastei gingas plasata si melancolic, la coada ochilor, ma face sa fantasmez indelung. Sanii usor cazuti imi sugereaza o intreaga halima erotica. Pusti fiind, ma atrageau irezistibil femeile mature, coapte, rascoape, zemuind ca fructele crapate de propria-le savoare, precum doamna Manolache, sotia picherului din Ciceu! Pe prima sotie am remarcat-o fatal, cand o colega a zis cu dispret: “Uite la asta, transpira la subsuori ca o iapa! I-e uda bluza pan’la buric!” Pata aceea de sudoare mi s-a pus mie pe creier! Fetele sunt inca plante, au o carnatie vegetala, inzapezita-n presupuneri si alinturi, le desfaci ca pe tomate… Cand le strangi in brate, paraie din coaste ca harbujii incercati la piata!

Marea Dragoste / Tango: Sunteti tot numai poezie… La ce v-a folosit, de-a lungul vietii, poezia? La ce va foloseste in prezent?  

Emil Brumaru: Poezia a fost felul meu de a ma ruga, religia mea, credinta mea. Nu am stiut niciodata cand va veni, mereu ma lua prin surprindere. Mi-a folosit, chiar mi-a folosit, e singurul mod al meu de a fi frumos, de-a insemna ceva pentru o femeie, e penajul meu de paun, geana de orizont pe care-o propun, sfios, iubitei. Poezia e si o amanta capricioasa, care ba se dezbraca definitiv, pe nemancatelea, ba sta imbufnata, baricadata de parpalace si budigai, parca putindu-i orice. In prezent sunt curios care va fi ultimul cuvant scris de mine! Am sansa sa nu-l aflu niciodata.

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • DA,UN ADEVARAT GENIU.ESTE NASUL MEU,A FOST PREZENT LA NASTEREA MEA SI IA SPUS MAMEI MELE SA-MI PUNAQ NUMELE LUI

    EMIL NEMTEANU ianuarie 7, 2012 10:18 pm Răspunde
  • Geniale răspunsuri, pline de miez, de poezie, de culoare, de savoare, ale unui mare om, bărbat şi poet – răspunsuri geniale la nişte întrebări de-o scânteietoare inepţie… Ce înseamnă să fii maestru: să răspunzi miraculos, nebăgând prostia în seamă!

    Ioana Cristina Pop ianuarie 1, 2012 9:57 pm Răspunde
  • Ce bine ca mai exista Emil Brumaru! Nu ma asteptam sa mai pot citi asa ceva in presa din Romania de azi!Ma facut sa plang si sa-mi fie dor de o Romanie canu nu mai exista.

    RAZVAN decembrie 22, 2011 7:52 pm Răspunde
  • Esti minunat maestre,sti fascinant.Multumim!

    doru decembrie 22, 2011 7:49 am Răspunde
  • E incredibil..acest om e la cativa pasi, respiram aerul aceluiasi oras..Un interviu absolut minunat exact ca o fata sotioasa, tavalita in fan..

    Oana decembrie 21, 2011 4:19 pm Răspunde
  • Este extraordinar,iti multumesc Maestre pentru ca existi.

    Volintir Ciprian decembrie 21, 2011 3:00 pm Răspunde
  • cine este IZA ?

    IRINA decembrie 21, 2011 12:43 pm Răspunde
    • Fiica autoarei. Fiica avea deja vreo 2 ani la data acestei publicari.

      Baluba ianuarie 1, 2024 9:56 pm
  • Absolut Superb, Multumim maestre si multimesc revistei pentru acest interviu care mi-a creat o emotie, o curiozitate si in acelas timp o placere …

    Amza Petre decembrie 20, 2011 12:36 pm Răspunde

Dă-i un răspuns lui Amza Petre Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.