Cu bicicleta catre mare: 220 de kilometri in doua zile

de

Colega noastra Alexandra Baranga de la revista Click a facut drumul spre mare in velo-expeditia Pro Sport organizata in week-end-ul de dinainte de 1 Mai. Prilej pentru noi s-o invidiem – la plecare – si s-o privim cu admiratie – la sosire. Iata ce a consemnat Alexandra pe pagina sa de Facebook.

Scriu postul asta in ideea ca ar putea fi de folos cuiva care se gandeste sa faca la un moment dat traseul asta (sau unul asemanator ca lungime si dificultate) pe bicicleta. Bucuresti-Navodari, pe soseaua veche, prin Slobozia=285 km.Povestea velo-expeditiei, in viziunea mea de sportiv amator, fara bicicleta “smechera”, fara sa fi facut antrenamente speciale, dar cu vointa de a merge de cateva ori pe saptamana la sala. Mi-as fi dorit sa ajung la orele de spinnning tinute de Mirela la Sangym, dar nu mi-a permis programul. Daca puteti, mergeti, ca e fffff tare si Mirela trage de voi, chiar daca faceti sau nu velo-expeditii 🙂
 
Ziua 1: Bucuresti-Slobozia-Amara
 
M-am infiintat la 7 la locul de intalnire, magazinul Lidl din Titan si, dupa cateva comunicari oficiale, am iesit din Bucuresti spre Branesti. Atunci am vazut mai bine ce biciclete au unii. Zvelte, subtiri, silfide, frumoase rau in comparatie cu animalul meu, un DHS de peste 15 kilograme. Am inceput tura cu o mare greseala, care, imi dau seama acum, m-a cam costat: am incercat sa stau in pluton cu cursierele, adica fix bicicletele de care va spuneam mai sus. Primii 60 de km am tras tare de tot, mi-am rupt picioarele in pedale, am injurat si-am blestemat ziua cand m-am inscris in tura asta, mai ales ca ceea ca parea a fi un curent izolat se transforma intr-un vant puternic din fata. Adevarul e ca puteam forta si mai mult, dar nu mai rezistam deloc atunci.”E miracol daca mai rezist 10 km“, imi zic si pedalez in disperare. Acum, intre noi fie vorba, actiunea era destinata sportivilor amatori, dar ce sa-i faci daca unii amatori au biciclete mai bune si muschi mai mari decat altii? Doar nu ma obligase nimeni sa ma inscriu.
 
MTB-urile erau atat de rasfirate si cele grupate mergeau destul de incet. Conform calculelor mele de atunci, ar fi ajuns la Amara a treia zi dupa Scripturi. Colac peste pupaza, pe la Lehliu, undeva la km 60, unde am facut pauza, cei doi prieteni care ma insoteau ma anunta ca abandoneaza, ca e prea greu cu vantul si nu mai rezista. Va dati seama ca m-am demoralizat total, dar nici abandonul nu-mi suna bine. Eram ok fizic, macar atat. Picioarele ma tineau bine in ciuda supra-turarii anterioare, genunchii functionau. 2 banane, 1 sandwich, 2 portocale si-o lamaie si da-i sa mearga. Nu stiu cum am facut urmatorii 40 de kilometri, ca vantul ma distrugea pur si simplu, dar pe la km 100, unde am facut iar pauza de alimentare (lamai, batoane, ciocolata, multa ciocolata, mai dati-mi o ciocolata va rog, apa cat cuprinde) am simtit ca genunchiul stang vrea acasa. “Sezi bland, ma, vrei sa ma faci de ras? Hai mai 40 km si te ung cu toate alifiile“. Na, fix atunci v-ati gasit voi, prietenii de pe Facebook, sa-i dati cu incurajari si urari de bine. Si-asa, de rusine fata de voi, m-am suit iar in sa si-am pedalat. Ultimii 40 au trecut parca mai repede. Stiam ca nu mai am cum sa abandonez, ca 1. pot sa rezist si 2. ma rade lumea daca ma sui in autocar.
 
Una peste alta, m-am trezit in Slobozia, unde mai erau 10 km pana la Amara, locul de cazare si odihna. Si-atunci am observat ceea ce pe altii ii facea sa scoata sunete ciudate. “Jdiuuuu, pfffooooaaaa, aooolllleeeeooooooo“. Aratam ca un rac fiert, dar imbracat in pantaloni de ciclism cu bazon, din aia care-ti fac curul ca de cimpanzeu. Bratele ca bratele, dar piciorul drept stralucea pur si simplu in semi-intuneric, asa de rosu era. Ii multumesc si acum Rodicai, fata care a venit si m-a ingrijit fara s-o rog macar, cea mai draguta fiinta pe care am cunoscut-o anul asta. M-a dat cu crema si toate alea, pana m-au vazut medicii de la SMURD (care ne insoteau) si m-au dat cu geluri pentru arsi, ca li s-a facut mila de mine. Sarut mainile frumos, daca citeste vreunul dintre ei asta. Ultimii 10 km ma simteam deja ca o campioana, au fost frumosi si lejeri. Si m-au si aplaudat cand am ajuns in Amara, desi eu abia mai umblam si piciorul drept ma ustura groaznic. Toate babele din Amara si-au scuipat in san si-au facut “tz tz tz” cand m-au vazut. “Maica maiculita mea, este ca te doare rau?” Esteeeee.
 
Bun. Si-am bagat proteine si carbohidrati pana s-au speriat chelnerii, hotarata ca a doua zi sa ma urc in autocar, ca o doamna, si sa las naibii ambitiile sportive, ca zau ca nu imi era bine deloc. Mi-am dat seama ca facusem si insolatie (desi purtasem casca tot drumul), tremuram de frig si transpiram de cald de la o secunda la alta, eram ametita si voiam acasa.
 
Mi-am sunat jumatatea mai buna ca sa-i zic cat sunt de lasa si cum, dracu stie, toata treaba asta nu-i de mine. Dar el zambea (ca zambea, il simteam eu ca zambea) si imi spunea ca “lasaaa, ca vezi tu cum te simti de dimineata“. Stie ce poama are langa el si mai mult ca sigur dinaintea mea ca eu tot in sa voi fi si a doua zi.
 
Ziua 2: Amara-Slobozia-Navodari
 
Ma trezesc si, surpriza, nicio febra musculara, nicio durere de oase, doar o senzatie inconfortabila de la statul in sa atatea ore si ameteala de insolatie. Frig cald, frig cald. Hai ca nu-i asa rau, zic, macar sa fac 20 km si renunt sa ma imbrac in hainele “civile”, in favoarea pantalonilor cu cur de cimpanzeu, cum zice Silvia. Cei 10 km pana la Slobozia au fost foarte faini. Mers cat de cat organizat, in plutoane mai mici, totul frumos.
 
In Slobozia, ne oprim la Lidl, ocazie numai buna ca sa caut ceva ciorapi luungi de tot sa-mi acopar arsura de pe picior, ca bandajul pus de medici imi tot pica. Aici a fost a doua greseala, cea care a si grabit sfarsitul expeditiei pentru mine. Am cam zabovit in magazin si cand am iesit, am mai gasit 2-3 biciclete in parcare. Pierdusem plutonul. Pfuuu.
 
Cu exceptia a vreo 10 km in total, cam 40 de km am mers singura. Eu si vantul care ma batea groaznic. Numai cei care au mers si-asa, si-asa, adica si in pluton, si fara, stiu cat de greu e fara. Si e, sfinte cacat, credeti-ma pe cuvant. La inceput am incercat sa merg grupat cu cei 2-3 care pierdusera si ei plutonul, dar aia mergeau si mai rau decat mine, atat de incet incat era practic imposibil sa ajunga la Navodari. Le-am urat succes si am pedalat cat am putut de tare, ca sa prind grupul mare, constienta ca fara el sunt dead meat.
 
Va spun de pe acum ca NU l-am mai prins, ca nu ai cum sa recuperezi niste kilometri cand tu esti pe un MTB de 15 kg, cu semi slickuri si restul, pe cursiere mai usoare decat geanta pe care o port pe umar intr-o zi normala. La fiecare punct de alimentare aflam ca ei trecusera in urma cu 20-30 minute. Trebuia sa ma opresc sa-mi refac resursele si sa ma mai ung pe picior, ca ma tot intepa. Atunci mi-am dat seama ca e pe sfarsite treaba, ca nu mai tine si ca, la urma urmei, trebuie sa ma opresc cand nu-mi mai face placere.
 
Pedalam cu toata forta si inaintam cu 6-7 km/h pe teren plat, din cauza vantului. Dealurile incepusera deja si eu, de ameteala, abia mai vedeam sa schimb foile. Va dati seama ca in ritmul asta era imposibil sa ajung in Navodari in ziua aia. La un moment dat, m-am intalnit pe traseu cu unii care avusesera ceva probleme tehnice si cu ei am mai petrecut cativa kilometri, pana a facut unul dintre ei iar pana si au renuntat toti. Apoi a venit podul de la Giurgeni. L-am trecut claxonata de tituri si vedeam ditai dealul in fata mea. Schimb vitezele, foile, pinioanele si abia trec dealul, rugandu-ma sa nu mai fie altul in fata mea. Cand ridic privirea, pam pam, un deal dublu fata de cel anterior. Am incercat din rasputeri, dar eram atat de ametita de caldura si insolatie, incat pur si simplu nu am mai rezistat. 220 km din 280, undeva prin Harsova.
 
Macar din punctul asta de vedere sunt linistita cu mine insami. Am facut tot ce am putut, stiu unde am gresit si promit ca la anul fac tot traseul. Da, tot cu bicla pe care o am. 
 
Concluzii si avertismente, daca va ganditi sa faceti tura asta:
  • da, iti trebuie conditie fizica destul de buna si antrenamentul anterior pe bicicleta este esential, pentru ca altfel nu-ti rezista fundul. Si vorbesc foarte serios. Daca mai aud pe unul spunand “ma doare-n cur”, il pocnesc.
  • nu e obligatoriu sa ai super bicicleta, dar ajuta enorm, clar. Au mai fost DHS-uri, cateva, nu stiu cate, dar putine. Asa ca fa o evaluare sincera inainte sa te inhami la asa ceva. Asta nu inseamna ca nu vei reusi, inseamna doar ca iti va fi greu de tot.
  • CREMA SOLARA CU CEA MAI MARE PROTECTIE PE CARE O POTI GASI – ca aici am belit-o eu
  • nu forta si dozeaza-ti efortul. la un drum de aproape 300 km, nu are niciun sens “s-o calci”, ca te extenuezi.
  • mergi in pluton cat mai mult timp, dar nu forta sa fii in rand cu cursierele, daca nu ai una. Eu am incercat sa merg in pluton cu niste MTB-uri a doua zi, dar mergeau prea incet si, spre deosebire de mine, nu isi doreau sa ajunga la Navodari, asa ca se opreau la fiecare 15 minute. Asa ca ajungeam iar on my own.
 

 

Categorii:
Reportaj

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *