Catrenele curg. Firesc mi s-ar părea că trebuie să zic, ca într-o cascadă de onomatopee, bagatela asta de lume fiind o poezie continuă, cu imagini ce dor, cu zeci și zeci de strofe rămase-n coadă de pește, cu figuri care te fac praf și cu acea mirabilă inspirație pe care n-ai cum să n-o prinzi dacă ai puțin, cât o fărâmă măcar, de frumos și înalt în tine.
Poeziile astea ale vieții nu doar că-ți provoacă dureri de cap, uneori făcându-te knockout, te mai și implică în mod direct în ele. Așa, de parcă n-ai avea tu suficiente versificații cărora să le faci față de când te naști, până ce mori.
Ideea esențială este că ne scriem permanent. Fără să ne dăm seama de asta, cu o vanitate de domeniul patologicului, tragem și tragem, uitând unii dintre noi că n-avem nici un fel de cunoștință despre cum se face sau cum se scrie corect un destin implacabil. Versurile albe-s desigur, cele mai excitante. Acolo întotdeauna poți să te joci de-a ce vrei, iar în final, cu același sens, vei ieși învingător dintr-o luptă care poate fi a oricui, doar a ta nu.
Așa suntem noi, oamenii. Ne analizăm fiecare cădere, urcare și ne place, bolnăvicios, să transformăm totul într-o artă, poate ne-o studia cineva și ne-o da mai repede un verdict de internare în clinici pe care să nu le cunoaștem.
Ce nu știe toată populația e că dincolo de partea asta figurativă, poetică și ușor psihedelică pe care-am prezentat-o, mai tot românul e poet. Toată lumea știe să dea cu dalta-n creație și să scape în negura hârtiilor, tot soiul de idioțenii. De fapt mă corectez. Se trăiește bine, fără pic de pudoare, cu această vagă și tristă impresie. Nimeni nu zice nimic, pe principiul că oricine poate face orice.
Ei bine, poezia și literatura nu-s pentru oricine a făcut un liceu și-o facultate particulară. Nu ne băgăm în discuțiile esențiale legate de gramatica limbii sau de elementarele noțiuni de fonetică, ci doar de simpla poveste care spune că un scrib, un slujitor al cuvintelor, un rob al inspirațiilor ce se-aștern este un ales, acel soi invincibil de idealist care-și scrie fiecare trecere și care-i condus acolo de toată pregătirea sa, de sutele de volume citite anterior, de întreg bagajul care-l recomandă și care, fie că place sau nu, e necesar.
Scrisul e o taină, iar arta în sine, mai ales pentru cei care-o fac cu simț de răspundere, poate avea rol vindecător. Așadar, frați mirați și împătimiți de scris, scrieți, dar nu oricum! Nu lăsați la voia întâmplării orice aplomb și căutați să vedeți că sunt în viață lucruri și momente care nu ni se potrivesc. Oricât ne-am dori sau ne-am simți pregătiți, nu le putem face pe toate și nici nu-i necesar să strângem în desagă mult și prost, în schimbul a ceva în mici și nesemnificative cantități, dar de-o calitate sublimă.
Stăpâni neîncoronați ai dramelor lumii, căutăm soluții. Și facem poezii. Cu rime împerecheate, încrucișate și cu nebunii ce nu ne dau pace. Poeziile vieții sunt mult mai spectaculoase decât cele din cărțile care nu fac altceva decât să ofere un veșmânt, dacă-s scrise cu obiectivitate și boemie, pentru ceea ce vedem cu toții și-am vrea să spunem în cuvinte frumoase și atent așezate pe tableta fără fir a sufletelor romantice.
Chiar, de ce nu putem scrijeli cu litera in creatie, cu vorba in emotie? Poate c-am recupera din greselile de fabricatie … Sau cum ar fi de ne-am așeza așa, mișelește, la capăt de stradă, slujind rațiunea, și-am ucide limitarea, și-am răpi fericirile lor să le-arătăm pe-ale noastre. Și-am dezmierda cu tăcere, căci nimic nu-i mai sonor și mai strident ca … prostia.
Nu vorbim prea mult? Nu punem prea ușor în fraze ce-ar trebui să simțim mai întâi. Cunoaște, crește și iubește, prinde-te de ce-apuci, mori de câteva ori, simte, resimte, suferă, înfometează de dreptate, învață, citește și iubește, și-apoi mai vorbim. Și-apoi scrie singur propria ta poezie …
FOTO – ANA MARIA HALALAI
