În taină, roze își invocă brume
(îngerul toamnei le-nțelege vina)
și fumegă erotice parfume
până-n zăpezi arzând, în spini, lumina.
Se face flaut orice os ce doare
și-un sânge pleacă-n tije să învie
lampa secretă, tulbure-n orgie,
cum în coral e-o muzică de mare.
Ținutul-vis își trage zid afară,
cu somn naiv de ceață pe coline.
Citindu-mi pietre, vei întoarce iară
cadavrele clepsidrelor în mine?
Și urnele-nclinate în uitare
vor curge-n sfeșnic de restriște ceara;
aleasă din argilă, gura-mi pare
orbita-nchisă de mimoze, seara.
Tu, lasă-ți tânguirea pe-o ruină,
de unde m-ai cules, născând o undă
spre celălalt tărâm. Și, îți scufundă
în apa-mi verde glezne de glicină.
Alt chip primind (vestală în cetate),
în flux amar, nisipul în teroare
vestmânt de basm ne dă la fiecare,
aștrii-nrudind cu cranii înghețate…
Din volumul Orfeu îndrăgostit, Editura pentru Literatură, 1966
(Poemul “Lume găsită” va fi reluat, într-o versiune puțin modificată, și în volumul Orfeu plângând-o pe Euridice apărut la Editura Albatros în 1973)
