Aici ne aflam, Doamna, intre Stea si Sorcova. Cu o ulcica de ani in urma, Bunicul i-a cumparat nepoatei de departe, o sorcova cu care fetita nu l-a sorcovit niciodata. Vara de vara, cand fac curat prin sifoniere, dau de sorcova cea noua, invelita in hartie cu globulete multicolore. Nu-i e rau acolo: sta intre o sticla de Feteasca premiata, blidele cumparate de la Rucar acum o mie de ani si comentariile mele la franceza, din clasa a XII-a. Intre timp, fetita s-a lepadat – de ochii lumii – de diminutivul cu care o strigam si a trecut de la “Mariuta” la “Maria”. Doar are douazeci de ani. Nu stie ea ca va veni vremea cand ii va cauta cu harzobul pe cei ce-o strigau “Mariuta” si nu-i va gasi. Ca-i va fi dor de numele ei mic si de coditele cat maturica papusii, din care i-au crescut pletele intunecate de acum. Deocamdata, ii pastram Sorcova, bunicul si cu mine. Poate iarna viitoare o punem la treaba.
… De ce-i e strainicului, dor? De copaci ninsi si de colinde. Nimic nu mai e, desi dragoste e. Nu-i miros de brad, nu-i fior de dulce singuratate sticlind in zapada. Nu-i manuta fierbinte si vatuita a puiului meu, apucandu-mi ferm, degetele reci, ca sa plecam acasa din parcul pustiu. Nu-i manusa tatei, inghetata, taiata de funia saniutei. Nu-i suvita carunta a Mamei, aplecata peste ultimul model de pulovar cu braduti. Nu-i caciula ei ruseasca, de astrahan negru, pudrata cu zapada ca o coroana imparateasca, nici gulerul inalt al paltonului gri-petrol, asortat la vietile noastre. Hainele de iarna ale parintilor mei nu cunosteau diferente de gen. Cam aceeasi stofa, cam aceeasi culoare: gri sau maro. Mama mai rupea monotonia cu un verde inchis, miraculos asortat la tenul ca marmura si la ochii negri.
Mama mea era frumoasa si nu stia. Cu cearcanele ei “de la inima” si pielea transparenta si sidefata. Nici ridurile nu îndrazneau s-o atinga, decat asa, in gluma, ca sa-i faca ochii si mai codati. Toata copilaria mea i-am pandit somnul si m-am aplecat deasupra ei, sa-i simt rasuflarea. Pe cea din urma nu mi-a fost dat s-o culeg, dovada ca de ce ti-e frica nu scapi. Mama intinerea de Sarbatori. Avea o voce invaluitoare de mezzosoprana, care-i adusese, in scoala, porecla de Cocuta-Gura-Dulce. Canta romante si tangouri de amutea pana si Tanase, in colivia lui. Scatiul. Aduna copiii din bloc si-i invata colinde. Ne facuse un repertoriu-potpuriu care cuprindea, printre altele, “Steaua”, “Din an in an…”, “Mos Craciun cu plete dalbe”. Varia usor la cealalta marja de colinde, in Ajun de Anul Nou. Atunci cantam “N-am venit pe aicea/De acum un an, /Ne dati un gologan, ne dati, ne daati?” Si ne dadeau toti vecinii, mere si bani si bomboane si nuci si portocale si covrigi. “Si un gologan de cinci”… Mama mea, Maria, colinda acum in vocea fetitei mele, semn ca Dumnezeu e bun si indurator si mi-a pus in palma un banut ca sa platesc puntea intre ele doua.
Ca sa-ti fie Craciun trebuie sa ai buzunarele gaurite de lumanarele aprinse in palme neintrebate. Sa nu-ti fie frica sa fii milos. Sa astepti miracolul, sa-i canti colinde si sa te pregatesti pentru el, caci va veni negresit. La mine, ingerul a venit sub forma de pisoi cazut de la etajul sapte. Il cheama Olaf, fiindca e alb ca hermina unui print norvegian si-l tinem in gazda fix de Sarbatori. E un motanel persan de patru luni, cu ochi albastri si voce ca ata de martisor. Olavioru’-Pilafioru’-Bolnavioru’. Acum doua saptamani, intr-o noapte fara stele si fara noroc, a cazut de pe balustrada balconului. Cum iti spuneam, de la etajul sapte. Trupusorul lui aerodinamic a spart parbrizul unei masini si s-a ales, in afara de o trauma teribila care i-a tinut pupilele negre timp de 48 de ore, cu o labuta rupta. Din fata. Veterinarul a pus miracolul pe seama oscioarelor lui in formare, numai cartilagii. (Da-o incolo, doar nu-s oase de porumbel!) L-au operat acum noua zile, nu dau detalii. Aici e adorat dupa cum merita, caci e pisica de iubit, cum altfel? Creste vazand cu ochii. Nu face mofturi la mancare, dimpotriva. Azi am avut revelatia unei noi preferinte culinare: mananca pepene galben. I-am oferit si i-a placut. A fost, in consecinta, filmat si va fi pus pe facebook, ca o vedeta ce se afla, dar, pana atunci, lasam si marturii grafice ale ispravii. Parerea mea este ca prefera, totusi, pateul de somon.
Doi pasi mai sunt, Doamna, si ajungem la Sorcova. Atat va spun: fericiti cei cu prunci sorcovitori si cei cu parinti de sorcovit!
P.S. Promit sa te tin la curent cu ispravile Olaviorului cel bun si dulce la mangaiat. Pare de hermina si de raze de luna, dar e totusi, un motanel. Ieri a intrat in oala stil Decebal mostenita de la o strabunica spaniola si nu mai putea sa iasa. Daca nu-l scoteam, cu mustatile negre, ii sosea ceasul oalei aceleia de vreo suta de ani. Si ce-i o oala moarta, fie ea si de-o suta de ani, pe langa un motanel viu?
