… si viceversa. Au venit Ursitoarele la patuturile noastre de viitoare filoloage si au spus: “Sa aiba inima larga si noroc la profesori frumosi si destepti. Sa li se scurga tineretea din buzunarele cartilor calde, ieftine si bune, sa le fluiere vantul prin tesatura rarita de lacrimile iubirilor traite sau citite, tot aia. Sa-si dea ultimul banut din bursa pe crizantemele himerelelor lor, sa-si imparta hainele, visurile, zacustile, vinul si uneori iubitii: bat-o purdalnica de Empatie! Sa moara si sa invie impreuna, la un fado, un tango, un colind. Sa culeaga polen de pe corola de minuni a lumii si sa-l presare in urma lor, ca sa nu rataceasca pruncutii, drumul. Sa-si astepte iubitii cu ceaiuri parfumate si prajiturele in versuri, iar ei sa pohteasca la varza acra si la nurii vecinei de camera, de palier, de camin, de viata! (Nu conteaza, intotdeauna se va gasi o vecina dispusa sa-si vare o unghiuta rosie pe sub usa). Sa trudeasca precum furnicile, dar sa aiba partea greierului.”
Cam asta au ursit, Doamna, si s-au pierdut in dimineata de vara.
Eu nu le ies din cuvant, o tin binisor, tot catre apus.
In ultimul timp, imi da tarcoale o observatie a lui Andrés Neuman care, aflat intr-o calatorie peste ocean, urmarea postul international al televiziunii spaniole. Adica TVE Internacional. Ajungea la o concluzie pe care o impartasesc pe deplin. El era de parere ca televiziunea spaniola isi alege cele mai proaste programe pentru a le difuza in strainatate. E perfect aplicabila afirmatia in cazul televiziunii romane. Eu mai am si alta teorie. Cu noi, cei care am plecat, TVR International se poarta de parca am fi tarati mintal. De parca strainatatea ne-ar fi inoculat un microb incurabil, ne-ar fi injectat o amorteala letala in creier, si meritam sa fim tratati ca niste telespectatori ignoranti, inculti si tampi. De douazeci de ani, vedem mereu aceleasi reportaje cu manastirile patriei, aceleasi filme samanatoriste (gen Iarba verde de acasa), aceleasi programe de divertisment cu dantuitori in itari si prezentatoare care se prind in hora la sfarsitul programului. Si ne adapam duminica de duminica din Arhiva de emisiuni a TVR. Un “Daca doriti sa revedeti” sau vorba aia, ceva de genu’… Nu vor sa ne supere, nu vor sa ne enerveze… Si cand incep sa-i aleaga pe ruda, pe samanta, pe cei care “n-au uitat ca sunt romani” – dar au cam uitat romaneste -, pe cei care “fac cinste Romaniei” (grotesca expresia asta, uzata de vechea limba de lemn!), sau “cu care Romania se mandreste”? (Parerea mea este ca Romania isi vede de saracie si o cam doare putintel in spate gios de respectivii). Stau si ma uit la platitudinile insirate cu nonsalanta de Romanii de pretutindeni la TVR International. Imi vine sa-mi bag capul sub laptop de rusine. De unde i-or gasi, cu ce undita i-or pescui, Doamna? Banuiesc ca trag de listele ambasadelor si ale consulatelor, ca altfel cum? Interviurile par a fi o intrecere de stupizenii, intre reporter si intervievat. Unii n-au ce sa intrebe, iar ceilalti n-au ce sa raspunda. Duamna la care ma uit acum a emigrat in Germania, in anii 80, si cum nu putea sa ia mai mult de 20 de kile cu ea, a luat o singura carte, un minivolum de schite de-ale lui Caragiale. Si afirma cu seninatate de comisar de expozitii de arta (chiar e!): ”Bineinteles ca n-am citit-o niciodata, n-am mai avut timp sa citesc, dar m-a insotit tot timpul”. Asa, ca port-bonheur. La ce e buna o carte daca n-o citesti niciodata? ma intreb ca proasta. “Sa faceti si mai multe emisiuni decat la ora actuala”, le-a urat energica, vigilentilor reporteri de la TVR International. Adica s-o tina tot asa, cu interlocutori araniti in Occident, dar care nu-si uita rradacinile de rromani. Rradacinile, nu, dar limba, da.
Limba romana e casa mea pe care o duc in gura, cu mine, peste tot. Oameni buni, dragi oameni buni, sa nu ma lasati sa-i gresesc cu ceva, corectati-ma, amendati-ma, aruncati-mi cu pixul in cap! Decat sa ma aud vreodata vorbind asa, mai bine amutesc nu ca o lebada, ci ca un arici, pe marginea soselei. Fereasca-ma Sfantul!
P. S. Acum trei zile, cartea catre tine, Doamna, ar fi trebuit sa se sfarseasca aici. Dar inima nu ma lasa. De trei zile, stau agatata de singurul post de televiziune pe care-l prind. …Asta Ocaratu’. Pentru prima oara in douazeci de ani au reactionat ca niste profesionisti. Au uitat ca noi suntem aici, iar voi acolo. Nu ne-au ascuns nimic, nu ne-au lasat deoparte. Suntem si noi in tara, cu inima si lacrima la trecatori, vazand cum trec batalioane de romani, Carpatii Durerii.
Iti las drept ramas-bun doua versuri exceptionale scrise de Humberto Ak’abal, un poet guatemaltez care scrie in limba k’iché si se autotraduce in spaniola. Nici in romaneste nu suna rau: “La distancia es una llave / abre o cierra”// “Departarea e o cheie / deschide sau inchide” Eu, Doamna, nu i-am gasit inca Poarta potrivita.
