La mulți ani, Beatrice Rancea!

de

Beatrice Rancea este managerul general al Operei Naționale Române Iași și regizoarea unor spectacole de operă și teatru a căror frumusețe, emoție sau umor depășesc toate convențiile scenei. La Traviata, Don Giovanni, Olandezul Zburător sunt opere care, în regia ei, au căpătat adâncimi și străluciri noi-nouțe, deși am fi putut jura cu toții că au fost tălmăcite și răstălmăcite, deja, din toate perspectivele, în întreaga lume. Iar în teatru, izbânzile ei sunt magice și nenumărate, atât de greu de adunat într-o pagină, și, până la urmă, inutil, căci le purtăm în suflet și ne amintim cu toții, de exemplu, de spectacolele ei care au bucurat și emoționat Bucureștiul, Romeo și Julieta, Ivan cel Groaznic, Macbett sau Marchizul de Sade, iar eu n-am să uit niciodată Nunta lui Cehov regizată de ea, la care am râs atât de zgomotos, încât mi s-a făcut rușine de ceilalți spectatori. Conduce cu inteligență și eficiență marea instituție a Iașiului, așa cum a adus lumină, iubire, noblețe și spectacole mai frumoase decât au fost vreodată în perioada de un an și jumătate cât i-a fost îngăduit interimatul Operei Naționale București.

Fotografii de Paul Buciuta

Cei din jur o consideră aspră. Stă în teatru de dimineața până seara, muncind, și în plan artistic, și în plan managerial, cu o dăruire adesea greu de suportat pentru colaboratorii și angajații învățați să ia lucrurile mai superficial. Pe când făcea parte din juriul emisiunii Dansez pentru tine i-au dat rolul Cruella Deville și i s-a potrivit. La una dintre gale a dansat așa, îmbrăcată în Cruella – a dansat splendid, așa cum numai ea știe, căci a fost ani de zile balerină, prim-solistă a Operei, și dansează și acum în spectacolele lui Yvette Bozsik, Bal și Kabaret, care sunt atât de frumoase, încât vrei să le vezi, iar și iar. Iar din toamna aceasta, va face parte din juriul emisiunii Îmi place dansul de la Kanal D, un show despre care se știe de pe acum că va face audiențe grandioase.

Într-un interviu realizat în ianuarie 2018, am vorbit cu Beatrice Rancea despre dans și am surprins-o în fotografii magice, fotografii mărturie pentru un destin de artistă. Fotografii numai bune de răsfoit azi, 19 august 2019, la ceas de mare și splendidă aniversare a balerinei, a regizoarei, a marii artiste Beatrice Rancea, căreia îi spunem, cu iubire și admirație, La mulți ani!

Marea Dragoste / revistatango.ro: De ce ai decis sau a trebuit să stai departe de dans atâția ani?

BEATRICE RANCEA: Pentru mine a fost un șoc foarte puternic în momentul în care am fost obligată să renunț la dans. A fost mult mai devreme decât mi-aș fi dorit și exact în momentul în care nu m-aș fi așteptat deloc la asta. Eram în pregătire pentru „Romeo și Julieta”, iar în acel moment mi se aprobaseră foarte multe roluri de către direcția Operei, roluri pentru care muncisem o viață întreagă să le realizez în acea stagiune. Drama și șocul au fost atât de mari că mi-am jurat, în 1990 că nu voi mai călca niciodată în Operă. Eu aș mai fi putut dansa ce fac și acum, spectacole de teatru-dans, spectacole în pantofi de caracter, însă în poante niciodată. Dar pe mine asta m-a caracterizat și mi se părea un compromis, drept care nu am acceptat să rămân în Operă. Roluri la pantofi de caracter aș mai fi putut să interpretez, dar nu repertoriul meu și nu repertoriul pentru care m-am pregătit de la patru ani…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cât de grav a fost accidentul care te-a scos din scenă?

BEATRICE RANCEA: Prima dată pe scenă mi-am rupt meniscurile, chiar în spectacol, după care, în octombrie, am avut operația de scoatere a meniscurilor. Operațiile în perioada anilor nouăzeci nu ajungeau la performanțele de astăzi, în care ești recuperat imediat, pentru că sunt alte procedee tehnice mult evoluate. Proaspăt operată, nerecuperată, am plecat la evenimentele din decembrie 89. Pe 24 decembrie eram la televiziune și am căzut undeva între focuri, între armată și cei care trăgeau din vilele de lângă televiziune, iar un soldat, ca să nu fiu împușcată, m-a luat de mână și m-a aruncat la pământ. Acela a fost momentul în care mi-a rupt tot genunchiul, vrând să mă apere. A urmat o operație foarte complicată, am stat două luni și jumătate numai în spital, iar patru luni am mers numai în cârje și în cadru metalic. Nu știam dacă o să mai merg vreodată, la dans oricum nu mă mai gândeam. În momentul în care am început să mă recuperez, am intrat la facultatea de coregrafie și, după un an de creație coregrafică, am trecut la regie-teatru din dorința de a monta mai bine spectacolele de operă sau de balet. Niciodată nu m-am gândit atunci că voi ajunge în lumea teatrului și voi avea montate mai multe spectacole de teatru decât de operă. Am spus că voi reveni în operă doar ca regizor și numai pentru preferații mei, Wagner sau Mozart. Și exact așa a fost. Prima mea montare a fost „Olandezul zburător”, de Wagner, pe scena Operei din București, în 2000. După aceea am lucrat la Iași, în 2010, „Don Giovanni”, preferata mea din operele lui Mozart.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Crezi că tăria ta de caracter, rezistența ta la muncă, la efort, la stres, are legătură și cu perioada aceea?

BEATRICE RANCEA: Noi, balerinii, suntem foarte căliți. Atunci când am intrat la Regie-Teatru toată lumea îmi spunea că femeile nu au ce căuta acolo, că este o muncă specifică bărbaților. Replica mea era pe măsura a ceea ce îmi spuneau ei. Le spuneam că am trecut prin școala Operei, și nu există școală mai dură și mai exigentă! În operă disciplina este obligatorie, în sensul bun al cuvântului, pentru a pregăti un om pentru viață din toate punctele de vedere. Eu oricum aveam antrenamentul lucrului de performanță, pe care ești obligat să îl ai în Operă, dar probabil că m-au ajutat și datele pe care mi le-a dat Dumnezeu, să par puternică atunci când trebuie, cu toate că, se știe, cu cât pari mai puternic pe dinafară, cu atât ești mai fragil în interior. Probabil că toate prin câte am trecut până în anii nouăzeci, în primul rând în Operă, m-au întărit foarte mult ca putere de a duce mai departe lucrurile în orice punct s-ar afla ele.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai spus că a fost o școală grea în sensul bun al cuvântului. N-a fost nimic și în sensul rău al cuvântului? Duritatea asta, asprimea…

BEATRICE RANCEA: Dar e tot în sensul bun, pentru că rezultatul duce spre bine. Orice demers sau orice drum, cu cât este mai greu, cu atât te călește mai mult. În dans se spune că dacă nu te doare, nu este corect. Totul conține suferință, durere fizică, pentru că toate calitățile de care are nevoie un balerin înseamnă zeci de ore de studiu, de antrenament. Nimeni nu știe că stăm zeci de minute sau chiar ore în anumite poziții, nemișcați, ca să ne facem deschiderea, ca picioarele să meargă cât mai sus. Deschidere se numește atitudinea de scenă care necesită un picior de bază și unul în aer. Într-un fel, este munca unei gimnaste de performanță, cumulată cu munca unui actor, interpret. În sport, de exemplu, ai voie să vezi efortul, dificultatea prin care trec ei la paralele, la bara fixă, la sol. Când trăiești alături de un gimnast momentul în care își ia startul pentru o săritură sau pentru ceva dificil, stai și tu cu inima strânsă și îi ții pumnii ca să poată să ducă la bun sfârșit elementul atât de dificil pe care se pregătește să îl facă. În balet nu ai voie așa ceva. În balet totul este un zâmbet, totul este relaxat, nu ai voie să transmiți că faci un efort sau că te doare în momentul în care execuți ceva.

Marea Dragoste / revistatango.ro: S-au îmbunătățit, totuși, puțin, condițiile de lucru?

BEATRICE RANCEA: Totuși, sunt alte condiții acum. Noi înainte de nouăzeci aveam niște poante îngrozitor de proaste, confecționate în Operă. Aveam răni până la os. Erau spectacole în care aveam poante pătate de sânge, pentru că trecuse sângele prin pansamentele pe care le aveam peste degete, așa de bandajate intram în spectacole din cauza rănilor pe care ni le făceau poantele improvizate în România. Atunci nu exista posibilitatea să îți comanzi. Acum facem comandă, noi procurăm produsele în operă, aducem poante de la cele mai renumite firme. Atunci ne cumpăram noi tot, nu aveam nimic pus la dispoziție de către Operă.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cât ai muncit pentru a te pregăti să apari din nou în aceste roluri din Kabaret și Bal?

BEATRICE RANCEA: Enorm! În primul rând a trebuit să țin o dietă, în al doilea rând a trebuit să mă antrenez trecând peste durerile groaznice de genunchi pe care le am din cauza accidentelor la genunchi. Am cinci operații la genunchiul stâng și lucrez cu genunchieră. Aseară, cu toată frica, am intrat fără genunchieră în spectacol, pentru că se vedea prin ciorapul de scenă și nu arăta bine personajul meu cu genunchieră.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Și este riscant, nu?

BEATRICE RANCEA: Este foarte riscant și foarte dureros. Orice intervenție chirurgicală într-o articulație, pe niște ligamente sau pe niște tendoane care sunt atât de delicate, face genunchiul să nu mai aibă stabilitate. Am avut niște dureri îngrozitoare. Mi-am dat cu o soluție care are la bază venin de viperă. Aceste soluții încălzesc foarte tare piciorul și creează un fel de anestezie locală, dar, chiar și așa, am avut dureri groaznice.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Și emoțional este foarte greu, momentul de final este devastator, am plâns și eu odată cu tine…

BEATRICE RANCEA: Este foarte greu să capeți acea stare într-un timp atât de scurt, în momentul în care primești informația de la partenerii de scenă. Nu este ca în teatru. În teatru, dacă nu ești foarte încărcat, îți poți permite o pauză din starea ta și îi poți da publicului o lacrimă. În dans ne condiționează muzica și toate stările noastre trebuie să fie raportate la timpul fizic la care te obligă ritmul muzicii.

Fragment din interviul Beatrice Rancea: Dansez pentru sufletul meu

  • Credit: PAUL BUCIUTA/ Marea Dragoste

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *