fbpx

Libertatea cuvantului – contraindicatii si reactii adverse

de

Stau aici in Canada si citesc lunarele romanesti. Si mi se face dor, si mi se face ras, si mi se face nostalgie si mi se face plans…

Intr-o zi, cand Curtea de la Haga motaia, in revista High Life s-a bagat o rubrica intitulata testosteronic „Pagina misoginului“. Acolo, in tarcul acestei doctrine intepenite in stadiul de larva filosofica, Julius Constantinescu face clabuc incercand sa demonstreze stiintific ca femeile conduc masina mai prost decat barbatii pentru ca le lipsesc anumiti centri, anumite glande, anumite simturi. Daca-l musca viespea asta creativa in America, le-ar fi platit feministelor pensie alimentara pe viata – in asa fel incat ele, la randul lor, ar fi demonstrat stiintific ca barbatii conduc mai bine masinile si femeile conduc mai bine barbatii. Dar asa, pentru ca locuieste intr-o tara de doamne, are noroc: nu citeste nici una ce scrie el. In schimb, eu am ghinion, ca a picat magareata pe mine sa fac rubrica, asa am aflat ca noi, femeile, nu stim ce sunt alea paralele, spre deosebire de barbati, care stiu, pentru ca s-au nascut paraleli cu subtilitatile lumii – incepand cu bietele culori (nu-i intrebati care e deosebirea dintre roz, lila, bleu, mov, violet, bej, gri, kaki, maro, ciclam si turcoaz, ca li se fac cearcane si sub ochii mintii).

Tot din High Life mai aflu ca „Sicilia este un amestec unic de peisaje mirifice: plajele aurii, solul vulcanic, campiile nesfarsite si barhitectonic (sic!) al cladirilor“. Deduc intelegatoare ca redactorul a adormit in timp ce scria si a aterizat cu nasul pe tasta Delete, a sters bla-bla-bla-ul dinainte de „arhitectonic“ si-a ramas acolo ce vedeti voi acum si n-a mai vazut el atunci. Mai gasesc o apreciere desteapta despre „catedralele nomade“ din Sicilia, semn ca e cum banuiam eu: numai moscheile, Templul Artemisei si sinagoga din Bucuresti au radacini fixe, restul lacasurilor de cult se vantura prin lume si, unde gasesc loc de innoptat, acolo pun cortul.

Fericiti cei saraci cu stilul!

Cosmopolitan ne explica babeste cum a intrat J.Lo in a doua faza a vietii ei, ma rog, cu precizarea ca „renasterea e consimtita nu numai de titlul noului ei album, Rebirth“. Acum, daca i-a dat si CD-ul voie sa renasca, nu vad care e impedimentul si de ce hahaiti asa. Aaa, ca a vrut sa spuna „confirmat“ sau „consfintit“ sau „consemnat“ si-a iesit „consimtit“, asta e, se intampla si la guri mai mari, si mie mi se mai intampla, cand vreau sa spun ca un redactor are un stil proaspat, sa-mi iasa ca are un stil prost, dar nimeni nu face atata caz, nici macar cel aflat intr-o loaza avansata de atentie.

Lasati-ma-n pace, ca, din cauza atator neologisme, am ostenit si am fosgait la pagina de shopping a lui Cosmopolitan, unde am gasit o curea brodata, dar n-o sa ghiciti niciodata cu ce. Cu broderie! In viata mea n-am mai auzit de curea brodata taman cu broderie, ce coincidenta… Ba mai mult, cureaua e brodata si cu margele, asa scrie: „Curea brodata cu broderie si margele aplicate“. Aceasta rubrica interesunta, care apartine unui stilist stilizat cu stil si aiureli aplicate, m-a ajutat sa-mi incep ziua mai bine, chiar daca va trebui sa strang cureaua. Ca sa-mi protejez nervii si margelele explicate.

Revista Avantaje are avantajul ca, desi nu gasesc mare lucru de citit in dumneaei, o citesc totusi. Sunt obligata. Vad undeva un titlu naucitor: „Pasiunea – un atribut incontestabil spaniol“. Acum stau si ma gandesc ca toata viata mea am avut cate-o pasiune, dar n-am stiut de unde mi se trage. Acum stiu, mi se trage din Peninsula Iberica, m-am uitat si pe harta si m-a umflat plansul de emotie, neam de neamul meu n-a avut naravuri importate, ci doar importante. Maine ma duc in vizita la amicul meu Radu Dragoi, mare pasionat de pescuit, si ii dezvalui ca atributele, complementele si subiectele lui pescaresti sunt incontestabil, indubitabil si indezirabil Made in Spain. Va spun in numarul viitor ce mutra a facut.

Avantaje imi mai aduce aminte ca „Florin Chilian s-a lansat la o varsta sfanta, 33 de ani“. Daca n-ar fi de ras, ar fi blasfemie si-ar fi de plans si de copci, ca i-ar taia popa limba. Dar, cum nu i-a taiat limba doctorului meu care, de cate ori ma asculta la plamani, ma pune sa zic formula sfanta treis-trei, nu vad de ce i-ar taia-o taman redactorului de la Avantaje. Mai ales ca, daca tot ne invartim in cele sfinte, sa trecem la ora de invidie colectiva: fericiti cei saraci cu duhul.

Am mai multa fericire din faptul ca o am, decat din faptul ca e fericire

Viva imi dezvaluie o chestiune pe care, in ingratitudinea mea crasa, o ignorasem total: Bette Davis nu avea picioare. Va spun sincer, nu stiam, adica pentru o actrita al carei corp se termina sub noada, mergea destul de gratios. Dar il cred pe redactor, care spune: „A dispretuit actritele blonde, picioarele, sanii, inaltimea, adica tot ce aveau ele si nu avea ea“.  Deduc ca ura si Muntii Himalaya, dar si ugerul roz al vacii, timp in care, ea neavand inaltime, se multumea cu latimea si cu un redactor care i-a forfecat viata.

Aceeasi Viva povesteste, cu batista ghem in mana, viata grea a lui Ashton Kutcher, care a fost baiat sarman si cica „la un moment dat, si-a donat sangele pe bani“. Din cate stiam eu cu mintea mea proasta, donatiile sunt fara bani, dar bine ca am aflat cum sta treaba, ca de-acum, cand imi cer astia haine vechi pentru Armata Salvarii din Toronto, am sa le cer si eu cate  6 dolari canadieni pentru fiecare bucata. Ashton era sarac, a recurs la tot felul de joburi simple, iar Viva conchide, inteleapta ca o rabina: „Nu putea deveni decat baiat de caracter in aceste conditii grele“. Daca Ashton a devenit baiat de caracter dupa conditia grea ca a spalat podele pentru o leafa si-a donat o sticluta de sange, va dati seama ce baieti de caracter au devenit aia care si-au donat cate-o mana prin Vietnam? Niste boieri.

„Eu am mai multe satisfactii legate de puterea pe care mi-o da televiziunea decat din fericirea pe care mi-o da micul ecran“. Aceasta plasmuire monumentala apartine unui om intitulat Andrei Gheorghe, imboldit de revista Viva sa spuie daca nu cumva i-e dor sa-l vada lumea la TV. Interesunt e ca formularea are o proprietate paranormala. Intelegi ce-a vrut sa spuna, dar nu poti sa explici si altora. Dar eu inteleg perfect, va spun, adica si mie mi se intampla la fel, am mai multe satisfactii legate de puterea pe care mi-o da rubrica asta, decat din fericirea pe care mi-o da faptul ca o scriu. 

Funtute, posetite, fate, fite

In rubrica snoaba despre „fashionistas“, din Tabu, ni se explica noua, retardatilor, ca „o fashionistas adevarata e acea femeie super, care isi expune cu mandrie nu numai stilul vestimentar si cariera ci si maternitatea, pe care o imbraca la fel de sic.“ In primul rand, „fashionistas“  e un plural, iar „o fashionistas“ e o aberatie. Apoi, nu mai suport expresia „super“, daca mai sunt mult obligata s-o citesc prin reviste am sa cer spor de periclitate si stres. Am purces sa urasc intr-atat ciulinele asta lexical, incat am ajuns nebuna, nu mai pot sa zic „supermarket“ (an conditiile in care locuiesc in Canada), imi vine sa-i zic suprapiata sau parabacanie. Si, in final, n-am inteles cum imbraca femeile maternitatea, poate doar abstract, in vorbe dulci si concret in faianta, daca are primaria bani.  

Ia uite ce tampita am fost! Aflu acum din Tabu ca „celulita este unanim considerata invalidanta pentru femeie“. Pai puteam tocmi un avocat-rechin, scuzati pleonasmul, si puteam cere asadar daune morale incompensatorii si validantrofice de la fabricantii de inconservari carbohidratifice imoralante, ilegalante si ingrasaritoare.  

Stai ca am mai vazut ceva care m-a oparit instantaneu: „Greutatea corporala este o suma a tuturor zonelor, atat a celor operate, cat si a celor neoperate“. Inseamna ca si amigdalele, si negii, si apendicele trebuie adunate la masa neta? Aaa, era vorba de operatiile de lipoaspiratie. Daca asa stau lucrurile, inseamna ca greutatea corporala ramane constanta oricum ai arata, adica poti sa te operezi, ca nimic nu se pierde, din totul se extrag radicalii si se aduna la deampartit. Cum o dai, tot gras esti. De unde extind teoria si inteleg abia acum, la varsta asta, ca, de exemplu, suma dintilor din gura include si dintii scosi, si dintii nescosi, si dintii pusi, prin urmare, daca fac un calcul acum cu tot ce-am scos si-am pus, si-am scos si-am pus, eu si familia mea avem 184 de dinti.

Un stilist cu limba ascutita si rationament bont din Tabu ataca galagios, cum poate si el, ambalajul vestimentar al persoanelor publice. Bunaoara, se repede la Bodo: „Sincer, cand te ascult, ma gandesc la Brad Pitt. Ai o voce atat de frumoasa!“. Sincer, cand citesc ce scrie omul asta, ma gandesc la Hagi. Ai o fraza atat de frumoasa! Hodoronc-tronc-ul consideratiilor lui este eclipsat insa de niste forme lexicale bubuitor de avangardiste: „Dar cu posetita (sic!)
ce-ai avut?“. Pai, simplu: posetita era asortita cu fustuta, cu ciorapuii, cu pantofurile si cu intregul gam colorustic minunit, rafinit si feminent.

Tare de cap, cu ochii sariti de pe pix  

„Un copil din zece face parte dintr-o familie cu unul dintre parinti recasatorit“, bazaie melancolic Tabu, apoi ne face lumina mai jos: „V-am povestit telenovela fictiva de mai sus…“. Asa ca nu am inteles, iertati-mi dobitocenia: era statistica sau era scenariu fictiv? Era telenovela sau era comunicat de la Protectia Copilului? Numai iubirea sau numai tata? Sau numai mama recasatorita? Sau numai un om in redactia Tabu la ora aia si n-au avut de ales?

Un gay care a inteles primul ca Tabu nu are tabuuri oficiale, ci numai deghizate, le-a spus oamenilor din redactie, iar ei au publicat grabnic: „Eu am marturisit ca astept un barbat care sa ma dea cu capul de pereti si de calorifer…“. Acum, fara suparare, dar parerea noastra e ca a intalnit deja barbatul ala, dar din cauza socului si a coliziunii frontale dintre teasta si elementii caloriferului, nu-si mai aminteste si-l asteapta in continuare. Altfel nu-mi explic cum a debitat asemenea frazoi. Totusi, speriat el insusi de atata tandrete ipotetica, reia scena: „Oare chiar nu se intelege ca nu vreau sa fiu dat cu capul de pereti la propriu, ci vreau pe cineva care in momentele intime sa ma faca sa-mi uit numele, sa imi scuture creierii pana imi ies ochii din cap?“. Banuiesc ca in numarul viitor va reveni si ne va spune: oare chiar nu se intelege ca nu vreau sa-mi iasa ochii din cap la propriu? Vreau doar sa-mi atarne putin, pana mi-amintesc la loc numele pe care mi l-am uitat cand cu elementii.

Tabu scrie cu veneratie despre Kevin Spacey: „La inceputul carierei a jucat roluri negative, care au culminat cu un Oscar“. Va spun eu, ca am vazut gala: Spacey a jucat rolul negativ deci, ca a luat Oscarul, iar in rolul pozitiv era un contracandidat de-al lui, care, cand a auzit rezultatul, a zis „Fuck, man!“  

„Kenzoki este o atitudine alternativa la ingrijirea pielii“, ne cadelniteaza stilistul din Tabu. Dupa mine, alternativa la ingrijirea pielii este neangrijirea pielii, asa cum alternativa la spalatul pe dinti este carnita-n molari, efectiv.

Din seria: prea putine oua ca sa le acordam, citim in pagina de minuni culinare din Tabu: „Ouale se amesteca cu zaharul si se bate“. Dar nu oricum, ca nu iese prajitura: ouale se bate intre ele si castigatoarele se bate cu zaharul. Dar sa stiti ca, de fapt, si zaharul s-au batut inainte, ce-i drept.

(Articol preluat din Tango nr. 3 – 2005)

 

Categorii:
Revista presei

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.