fbpx

Love Tweets – de Marina Rasnoveanu

de

Chipuri diferite. Cuvinte alese sau rostogolite indiferent. Povesti clare, impaclate sau banale. O alta zi, o alta lupta pentru fericire sau doar pentru supravietuire. La asta se reducea de fapt totul. La supravietuire. Cu bune, cu rele, cu resemnare sau cu revolta, cu drame sau iubiri nedestinate tuturor. Iubiri binecuvantate, iubiri ascunse sau asteptate. Fiecare isi purta misterul.

Cine, oare, l-ar fi putut descoperi? Cine s-ar fi oprit pret de o secunda pentru a incerca sa dezlege enigmele unor vieti ce apartineau de fapt destinului? Poate doar adolescenta aceea care zabovise de ceva vreme in fata unei terase de vara. Cu ochii negri, cercetatori si cu trupul ala inalt si subtire, parea venita din alte timpuri doar pentru a privi. Citea sau imagina povesti, impletindu-le cu propriile dorinte. Era un observator, un observator care s-ar fi avantat in scena la primul semn. Nu ii era, insa, permis. Isi exersa imaginatia, intuitia sau priceperea la oameni.

De exemplu, ar fi putut jura ca tipa de la masa din dreapta, cea cu ochelari pe nas si privirea trista nu fusese iubita niciodata. Sau poate nu de cine sau cum si-ar fi dorit ea. Cuplul din fata adolescentei, cel langa care se jucau doi copii mici, cu siguranta aflasera iubirea devreme. Fata isi imagina cum povestea lor incepuse chiar in adolescenta, cand dragostea e cea mai pura, iar oamenii cei mai potriviti. Dumnezeu le daruise lor cea mai frumoasa dintre iubiri.

Apoi, poposi cu privirea mai aproape, la masa de langa strada. O tanara, nu cu mult mai in varsta decat ea, scria ceva pe laptop. Era singura ce remarcase ca altcineva, de cealalta parte a strazii, o cerceteaza cu privirea. Nu parea deranjata. Pesemne ea facea parte din cateogoria oamenilor intelepti. A celor care trebuie sa treaca prin drame si lacrimi ascunse doar pentru a supravietui asteptarii. Da, asta credea adolescenta despre tanara. Ca era in asteptare. Nici trista, nici fericita, poate doar pe linia de plutire. Oare iubise vreodata? Da, iubise, dar nu adevarat, si nu total. Mai avea, mai avea pana sa isi intalneasca iubirea. Cu toate astea, tanara de 18 ani, cea care astazi juca si rolul de judecator, hotari ca da. Rabdarea avea sa ii fie rasplatita tinerei care o primise pentru cateva minute in sufletul sau.

–         Hei, tu, ce-ai ramas asa? Nu vezi ca e verde? Treci odata si nu mai incurca lumea!

Fu replica ce ii intrerupse adolescentei “documentarea” de sambata dupa-amiaza. Fata se hotari sa plece. Se oprise, oricum, prea mult aici. Arunca o ultima privire spre terasa destinelor create de ea, dupa care porni spre gura de metrou. In fiecare sambata, dupa ce venea de la pregatire, se oprea in parc sau la vreo terasa si studia oamenii. Nu plecase in prea multe calatorii, nu vazuse prea multe tari, insa isi spunea ca in felul asta descoperea ea lumea.

Orasul devenise sufocant de cald. Era august cu ceva raze si adieri de septembrie, insa cand norii se ingramadeau, intarziind ploaia, aerul era de nerespirat. La fel se intampla si in acea dupa amiaza, insa nu pentru mult timp. Curand, picaturile mari de ploaie incepura sa cada peste strazi, cladiri si oameni. Tanara se grabea spre metrou. Ploaia ii uda hainele, simtindu-si buclele lipite de bluza verde sau de chipul umed. Picioarele nu voiau sa o asculte. Se simtea obosita doar la gandul ca acolo, la metrou, nu mai avea sa vada cerul si nici sa miroasa parfumul ploii. Isi tinea strans in brate rucsacul. Oare caietele de matematica erau deja leoarca? Macar de ar fi fost asa! Ura matematica. Ca de altfel, toate stiintele exacte si perfecte din lumea ei.

Ajunse intr-un final la metrou. Asta insemna ca visarea ei trebuia sa inceteze. Se aseza pe un scaun rosu si isi scoase telefonul pentru a asculta ceva muzica. Din difuzoare rasuna, insa, Right There, Nicole Scherzinger.

“Come here baby and be my baby/ And be my baby oh oh oh/ Come here baby put your hands on my body/ Hands on my body oh oh oh/ Right there keep it right there/ I love when you put it right there oh oh oh”

Renunta la ideea de a asculta muzica pe telefonul ei si incepu sa bata ritmul melodiei ei preferata. De-abia atunci vazu ca imaginea i se reflecta in afisul panoului publicitar din fata. Era bruneta, cu parul lung si ondulat. Se mandrea cu ochii ei negri, ca de caprioara. Destul de inalta si suficient de fitoasa pentru a se numara printre cele mai frumoase fete din liceu. Zambi ironic. Daca ar fi stiut baietii cat de romantica era de fapt, cu siguranta ar fi fugit mancand pamantul. Isi ascunsese, insa, destul de bine latura asta, asa ca nu era in pericol. Poza in adolescenta rezervata, inaccesibila, un pic rigida, suficient de inteleapta incat sa nu accepte din prima avansurile baietilor. Isi netezi maneca bluzei si se incrunta un pic. De fapt, ar fi lasat toate figurile deoparte daca ar fi intalnit pe cineva care sa ii placa cu adevarat. La naiba! Iar gandurile astea! De ce oare nu putea fi si ea ca celelalte adolescente superficiale din clasa ei? Se indragosteau atat de usor, le trecea atat de repede, dar ce conta, atata vreme cat a doua zi o luau de la capat cu aceeasi dezinvoltura? Ei bine, mintea ei era ascutita peste masura, cum ii spuneau uneori parintii. Gandea ca va ajunge precum tanara de la terasa. Frumoasa, inteleapta, dar prinsa in capcana timpului si a asteptarii. Era aproape sigura ca nu avea sa aiba parte de o iubire timpurie si divina. Ca si in karma ei era scrisa lectia rabdarii.

Metroul intarzia nepermis de mult. Isi scoase telefonul si se conecta la internet. Posta pe Twitter cateva ganduri de metrou, cum le spunea ea, si dadu cateva like-uri. Pentru o clipa se gandi ce ar fi fost daca ar fi postat acolo, pret de 160 de caractere, mesaje cu franturi din sufletul ei? Cati oare ar fi pastrat-o in lista lor si cati i-ar fi dat unfollow? Isi reaminti ca traia o adolescenta oarecum perfida, in care a fi cool se traducea de fapt prin fitze si construirea unei imagini cat mai departe de adevar. Ea? Se situa de fapt undeva intre. Pentru ca lucrase cu succes la imaginea de adolescenta dorita, insa o chinuiau si ganduri despre iubirea ce avea sa vina sau sa nu vina prea tarziu.

Metroul ajunse in sfarsit la Unirii. Nu se aseza. Se rezema doar de bara de metal si se privi din nou in fereastra intunecata. Hmm, intr-o zi avea sa i se declanseze un narcisism periculos, daca mai privea mult la niste reflexii nefidele. Nu ii pasa. Era frumoasa, iar asta nu putea sa conteste nimeni.

Statia Izvor. Cativa calatori urcara. Langa adolescenta se opri un tanar inalt. De cum o vazu, privirea i se lumina si un zambet cald ii aparu pe fata. O atinse usor pe mana dreapta.

–         Hei! Imi pare bine sa te revad!

Fata se intoarse, deranjata de gestul baiatului pe care nu il recunoscuse din prima. Apoi, ridurile de pe frunte ii disparura, iar pe chip ii aparu un zambet larg. Era Tudor, baiatul de la XII C. De fapt, fosta XII C. Tudor fusese cu ea in liceu. Nimerisera la aceeasi petrecere chiar acum doua luni.

–         Hei, Tudor! Ce faci? De cand nu te-am mai vazut!

Intentionara sa se pupe pe obraz, insa de emotii buzele aproape li se atinsera. Zambira rusinati, dupa care fiecare se retrase in coltul lui de usa. Incepura sa vorbeasca timid, intai despre vreme, despre meditatia fetei si problemele ei cu matematica, apoi despre Arhitectura, facultate la care baiatul tocmai intrase.

“Wow, Arhitectura!”, gandi fata in timp ce incerca din rasputeri sa isi stapaneasca emotiile. Nu intelegea unde isi pierduse masca de tipa cool si inaccesibila.

Tudor o privea altfel. El o privise altfel decat toti baietii pe care ii cunoscuse vreodata. Mda, probabil fusese indragostita de el, dar atitudinea la care nu renunta niciodata o impiedicase sa ii arate si lui asta. Astazi, insa, furtuna de afara sau vagonul ala hodorogit o impiedicau sa se mai prefaca. Uneori cuvintele ei nu ieseau asa cum ar fi trebuit. El ii zambea la fel de cald si intelegator, de parca trecea prin aceeasi incercare.

Din difuzoarele metroului incepu sa rasune o alta melodie.

“My dream girl is gone now and the story goes on/ So, what can I do with my life without you?”

Tudor zambi. Zambi si ea, ca si cum stia de ce zambeste el. Erau un pic rusinati. Se parea ca cineva nevazut pusese melodia aia special pentru ei. La un moment dat, ochii li se gasira in aceeasi privire. Isi amintira. Isi amintira de acel sarut furat de acum doua luni. Da, fusesera amandoi la aceeasi petrecere, se ametisera un pic, dansasera un dans, rasera mult, mai mult decat de data asta si terminasera imbratisati si sarutandu-se. Apoi se asternuse linistea, venise BAC-ul, iar ea crezuse ca totul nu fusese decat o frantura de vis frumos.

–         La statia asta tre’ sa cobor, rosti el incet, ca un regret

–         Ah, ok, raspunse fata ca si cum intelegea ca nu e vina lui

Usile se deschisera, iar baiatul cobori. Se intoase pentru cateva clipe sa o priveasca inca o data. Fata statea in usa, zambindu-i. De fapt, de cand il intalnise nu reusise sa scape de zambetul ala oarecum tamp.

–         Cred ca te am in lista de Facebook, poate vorbim si mergem la un suc, ce zici?

–         Sigur, de ce nu? Vorbim! veni raspunsul ei, ca si cum i se paruse cea mai simpla si obisnuita intrebare.

Usile se inchisera. Metroul porni. Fata incerca sa isi ascunda entuziasmul de ochii celorlalti calatori. Nu-i venea sa creada ce se intamplase intr-o sambata ce se anuntase anosta, plina de crengi rupte, tunete si logaritmi la care ea nu avea sa se descurce niciodata.

Respira adanc. Era,  poate, raspunsul la studiul ei asupra oamenilor. Poate Dumnezeu ii daduse un semn. Da, da, Dumnezeul ala in care acum credea, iar peste 5 minute nu mai era asa sigura. De fapt, credea, insa era mai cool sa zici ca inca nu esti sigur, tre’ sa mai studiezi. Ar fi sunat-o pe prietena ei cea mai buna, ar fi scris pe Twitter cat de fericita e desi stia ca nu era decat o invitatie. Atat, nimic mai mult. Da, chiar, ce ridicola era!

Ajunse si ea la statia la care trebuia sa coboare. Astepta semnalul luminos si tasni din metrou, grabita. De undeva din spate se auzeau acum alte acorduri.

Oh, written in the stars a million miles away/ A message to the main, oh/ Seasons come and go, but I will never change/ And I’m on my way”

Ajunse la suprafata. Cerul se luminase, iar baltoacele de pe strada furau cand si cand cate o raza de soare. Telefonul din buzunar vibra. Il scoase. Primise un mesaj media probabil de la Ana, prietena ei cea  mai buna.

Era o poza. O poza cu doi tineri ce se priveau. Ea avea in mana un buchet de trandafiri, din care scosese unul si i-l intinsese lui. Posta linkul pozei pe Twitter si se gandi ca, daca avea sa iubeasca vreodata cu adevarat, ar dori ca iubirea ei sa semene cu iubirea lor, sa poata fi simtita si povestita printr-o singura privire.

De-abia atunci, citi numele expeditorului: Tudor

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *