Marin Sorescu – Trebuiau sa poarte un nume

de

Eminescu n-a existat. /
A existat numai o tara frumoasa /
La o margine de mare /
Unde valurile fac noduri albe, /
Ca o barba nepieptanata de crai […]

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barba nepieptanata de crai
Si niste ape ca niste copaci curgatori
In care luna isi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani si plugari,
Carora le placea sa spuna,
Seara, in jurul focului poezii ¬-
“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea III”.

Dar fiindca auzeau mereu
Latrand la stana lor cainii,
Plecau sa se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

In timpul care le ramanea liber
Intre doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor induiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei
Si ai altor Tari romanesti.

Au mai existat si niste codri adanci
Si un tanar care vorbea cu ei,
Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant?

Acest tanar cu ochi mari,
Cat istoria noastra,
Trecea batut de ganduri
Din cartea cirilica in cartea vietii,
Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,
Care ii ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi indragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Intr-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sa poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *