Pustiul lumii. Rece, gol, fara nici o urma de stralucire. E o intindere nesfarsita, in care si din care m- am straduit sa ies. Am tipat, dar am fost redusa la tacere de tot ce e formal si a trebuit sa ma conformez pentru ca mi-am dat seama – inca nu venise vremea sa scap din acest pustiu. Am inceput sa ii inteleg limitele, obiceiurile, sa ne acomodam asa unul cu altul ca doi prieteni nevoiti sa convietuiasca pentru a putea supravietui.
Vei trada intr-o zi, imi spunea prietenul meu si eu il linisteam si ii aratam toate acele lucruri bine aranjate, ordonate, din care nimeni, niciodata, nu a dezertat. E drept, au fost putini aceia care au avut curajul sa infrunte pustiul, dar au fost considerati paria lumii si multi dintre ei s-au intors in intinderea alba a pustiului, pentru ca, acolo afara, nu au gasit ceea ce doreau, sau au dorit atat de mult, incat nu au ales bine. Eu asteptam. Mai era putin. In unele dimineti, imi spuneam ca, poate, acum e momentul, dupa, totul revenea la normal. Am lasat anotimpuri sa treaca peste mine, si ani sa vina in lentoarea lor.
M-am oprit undeva la mijlocul drumului. Am auzit o voce care ma striga si m-am gandit ca mi s-a parut. Curiozitatea, plictiseala, dorinta de a vedea si altceva a facut vocea sa strige si sa o aud. Am ras. Am ras si am inceput ziua cu un suras. Strigatul vietii. Trebuia sa fiu atenta. Stau, analizez, discern. Din adancuri negre, revin obsedant la suprafata vechi dorinte, indemnuri ca, mai pot trai o data.
Intinderea e aceeasi, alba, imaculata, nimic nu s-a stricat in ordinea universului si totusi ceva, acolo, a stricat lucruri bine aranjate, ticluite anume de voci care, m- au invatat ca, trebuie sa stau, sa privesc doar, sa nu doresc. Revin. In fiecare dimineata, amiaza, seara cand ma pun in pat rad. Prietenul meu pustiul, imi spune cu un glas hatru – Ti-am spus.,,Mai devreme sau mai tarziu, ne vei parasi – Nu apartii cu adevarat acestui loc,,.
Mi-am luat ramas bun de la un prieten de o viata, care mi- a spus ca ma primeste inapoi, doar daca, acolo, afara, voi incerca tot si voi fi eu. Cobor cu toate ale mele in lume. Exist. Existenta mea de azi e TOTUL sau NIMIC.
Imi doresc sa ma rescrii, sa ma citesti, sa ma ascunzi in carti prafuite, si sa ma regasesti asa, in plina iarna, printre straturi grele de nameti, sa-ti fiu liman si sa ma dedai pustiului, infrigurarii, sa ard, sa ma topesc, sa ma acoperi cu saruturi necenzurate, intr-o lume cenzurata de pustiu, de goliciune, de goana dupa preamarire. Pentru mine, desertaciunea vietii este inchisa in clepsidra tainica a unui sarut, in palmele tale care, imi ard trupul si ma arunca in haul propriului eu – care uita cine a fost, cine este, si isi rescrie coordonate proprii, se obliga, tainic, tacut, sa invete, sa asculte, sa redescopere. Erau acolo undeva, toate astea, si totusi magia iernii si a strugurilor copti, a unei veri luminoase pe care ii culegi de pe mine, ma fac sa redevin EU. Sufletul.. Trupul.. Tot ce e al meu sunt ale tale, ale mele, ale noastre, ale marginirii si decaderii.
Ma intind ca o pisica lenesa. Ma intind, in asternuturi moi si pufoase, te rog sa ma atingi, te rog sa ma rescrii, te rog, te implor, iti strig numele, dupa, ma privesc cu uimire muta, deasupra a tot ce e fizic, omeneste, si undeva din strafundurile fiintei mele, imi doresc sa spun ceva..Aman, nici nu si-ar avea rostul..Creierul si-a pierdut o clipa, orice activitate cerebrala, si sufletul, pluteste undeva, peste pustiul lumii si decaderea a tot ce e omeneste, fizic, natural.
Ma ridic deaupra lumii si zbor. Sunt deasupra lumii, si pentru mine, fundalul e Havasi- The Storm, Tosca Fantasy – orchestra canta pentru mine, tulburator, profund, si eu, deasupra tuturor imi doresc sa mai stea putin, putin, in efemerul lumii, in pustiul ei, care maine isi va regasi locul, rolul scopul.
Lumea ma primeste in tumultul ei, cu aceleasi cutume, de la care nu se abate. Imi spun ca, existential e limita pacatului meu, intre binele meu si binele lumii. Am controverse, cu mine, cu el, cu lumea. Imi doresc sa exist, imi strecor sufletul in culoare, faurite de mine, de propria mea judecata. Ma razvratesc, impotriva mea, a lumii, a lui, dupa, cad din nou, din nou, in atingeri si realitati ale fiintei mele, pe care le descopar cu uimire muta. Cer ca si oamenii biblici, apa sau vin, pentru ca, e viata mea, redusa la sensuri simple, firesti. Admir muta, trup si corp sculptat de natura, inuman de perfect, toate aliniate acolo pentru mine. Raman fara cuvinte, imi iau ragazul necesar, pentru a-mi spune ca, e adevarat. E real. Ating. E pentru mine, ma infrupt nesatioasa, ca dintr- un fruct oprit, cuvintele nu-si mai au rostul, sensul. Mainile lui, deseneaza contururi fine pe trupul meu, de fiecare data, altfel, intr-un mod ale carui sensuri, am incetat de multa vreme sa le mai caut. Ma ridic, tresar, sunt a lui, trup si suflet. O alta viata, un alt suspin.
Ma dau jos din pat si privesc pe geam. E acolo si ii spun povesti cu un prieten indepartat – Pustiul. Se descopera pe el, in acest taram. L-a traversat si el o data. Ciudat. Nu ne- am intalnit, desi, eram acolo in el dintotdeauna. Tac. Tace. Iubeste-ma. Iubeste-ma. Fa-ma a ta. Dincolo de pustiu, de desertaciunea si pacatul lumii. Ii simt mainile hamesite pe trupul meu, ii simt salbaticia si ii strig numele. Ma dedau lui, intr- o desantare a tot ceea ce e omeneste, a tot ce e al lui. Sunt a lui. Nu intreb de ce. Nu intreaba de ce.
Spun simplu ,,– Mai sunt a ta ? Ma mai iubesti ?,,. Rade. Ai fost a mea, inaintea pustiului. Imi apartii. Iti apartin. Rescriem lumea, anotimpuri, ne plimbam ca beduinii, in camere de hotel, in care ma dedau lui, cu tot ce e al meu, in paduri din care frunzele ne soptesc ca suntem una cu natura. Intind o mana si il chem la dans. Dansul vietii mele, fricilor mele, temerilor mele, pasiunii mele, care are doar doua limite -TOTUL sau NIMIC. Tip, strig, rad. Traiesc. In zadar, i-as explica prietenului meu ca, secretul oamenilor, desertaciunea vietii lor, poate fi invinsa, supusa, printr-un sarut, atingere de mana, o privire in care ne regasim pe noi, cu toate ale noastre – frici, vanitati, orgolii, iubiri, slabiciuni, patimi, pacat.
Intr-o seara m-am dus sa-mi vizitez vechiul prieten. Mi-a spus pe acelasi ton, impartial, rece, calculat
,,– Nu s-a schimbat nimic aici. Tu esti schimbata. De ce ai venit?,,
– ,,Am venit.,,
Stau. Privesc. Tac. Pacatul meu e IUBIREA. Trebuia sa o spun. ,,Stiu,,– imi spune pustiul. ,,Drumul tau, e fara intoarcere, pentru ca, ai depasit granita noastra si ai cunoscut infrigurarea lumii cu toate ale ei. E drept, oamenii sunt ciudati, bosumflati, si de toate felurile. Ii uneste un singur lucru – IUBIREA. O data in viata, merita sa cunosti toate adunate, acolo in lume. O data in viata, privirea poate straluci si te poti pierde dincolo de tot ce e lumesc. O data.,,
,,- Si daca pierd, daca, nu va mai fi, daca, nu va mai lupta,, ii spun eu, vechiului meu prieten, si eu, nu mai gasesc calea spre tine, cel care mi-ai fost prieten credincios atata timp ?,,
,,- Risca. Iubeste. Traieste. Nu-mi mai apartii,,.
M-am ridicat. Razele soarelui, vesteau o noua zi, si eu imi doream sa mai traiesc, sa mai gust putin din tot ce era al meu. Mi-am revazut prietenul, pentru ultima data. Cale de intoarcere nu mai era. Existam doar eu, sufletul si Lumea.
