Dintre-nșelătoarele amante
Mi-a rămas în minte numai una,
Încărcată greu cu diamante
Și purtând pe frunte – nouă – luna.
Mă-nvelea cu șalul de-ntuneric
Și stăteam alăturea tăcuți;
Trupul fin i-l cuprindeam eteric:
„Spune, tu, de ce nu mă săruți?”
Ea tăcea și mă-nvelea mai tare,
Tăinuit o lacrimă zvânta;
Nu-ndrăzneam să-i pun vreo întrebare,
Ce durere grea o frământa.
Dar o dată, către zori de ziuă,
Când pleca de obicei grăbit,
Inima ca un ciocan în piuă
I-a bătut ș-atuncea mi-a vorbit.
„Trebuie să rupem legătura!
Te iubesc așa de mult acum,
Că mi-e arsă de-nsetare gura:
Un sărut și te vei face scrum!
N-am iubit pe nimeni niciodată,
Toți i-am sărutat, pe câți am vrut;
Și-au pierit ca floarea scuturată.
Te iubesc, nu pot să te sărut”.
N-a mai fost de-atuncea la-ntâlnire,
Dar eu știu că nu mă va uita.
Când s-o stinge marea ei iubire,
O, atuncea mă va săruta!
