Toată lumea se căsătorește din dragoste. Atâta doar că fiecare explică dragostea după dicționarul lui personal. Unii înțeleg prin dragoste un sentiment nevrotic de frumos. O nebunie a emoțiilor, o căpială motivantă. Nimic altceva. Alții, însă, spun că dragostea înseamnă mai mult decât dor, gelozie și sex. Ei au o definiție foarte convenabilă, susțin că dragostea presupune și “admirație, protecție, siguranță”. În traducere umană – faimă, poziție socială falnică, bani.
Listă bună, pistă falsă
“M-am căsătorit din dragoste!”, mi-a spus prima cântăreață silfidă pe care am întrebat-o, într-un interviu, de ce s-a măritat cu distinsul compozitor pistruiat de vicisitudini hepatice, cocoșat de griji (și mai ales de cifoză), șifonat de furia anilor etc. Printr-o înduioșătoare coincidență, venerabilul avea, nu-i așa, aceeași etate cu bunicul ei. “Din dragoste, normal!”, a insistat pescărușa, scărpinându-și poșeta de 3000 de euro. E o coincidență – am zis, când a scos din costisitoarea raniță un celular ca un lingou, de m-am uitat speriată-n toate părțile, am crezut că furase o piesă din cloșca-cu-puii-de-aur.
Nu cântase live în viața ei. Dacă vedea un microfon deschis, făcea atac de panică. Moșul ei și sunetistul sălii îi tencuiau cariera, n-avea nevoie de mai mult. Dar producea lacrimi în ochi când îmi spunea cât îl iubește pe tataie și că, “dacă ar Doamne ferește muri el” (topica îi aparține), ea și-ar lua zilele cu diapazon (presupun că a vrut să spună diazepam, dar, în fond, și un diapazon înfipt în jugulară ar servi cauza). Cum era o actriță la fel de bună pe cât era și solistă, am realizat, cu groază, că spunea adevărul. Dacă o înnodam în vreun poligraf, trecea testul.
Nimeni nu va recunoaște vreodată că nu s-a căsătorit din dragoste. Dar nu pentru că am fi un neam de mincinoși, ci pentru că suntem convinși cu toții că numai iubirea ne-a îndesat pirostria pe cap. Nu ne psihanalizăm niciodată riguros, când vine vorba de motivele care ne-au înșurubat verigheta pe degetul vacant, fiindcă în primul rând față de noi înșine nu admitem toate mecanismele bizare ale iubirii.
Aveți curaj să vă uitați temeinic la bărbații, nevestele, logodnicii voștri, și să faceți o listă cu motivele pentru care îi iubiți? Dar absolut sincer, că la urma urmei nu vă vede nimeni, sunteți numai voi și bucata de hârtie (imaginară, treacă de la mine, ca să nu rămână probe scrise). După ce-ați înșirat tot, luați fiecare mărgică din șiragul pasiunii voastre și scormoniți în ea cu o pensetă, vedeți câtă legătură are cu “iubirea curată”, de fapt.
Dacă nu avea o bunică descendentă din neamul Sturdza, îți mai răpea ea inima și burlăcia? Dacă se trăgea dintr-o familie de țărani nefardați, care rup din pâine și sorb din ciorbă, la fel de princiară ți s-ar fi părut grația consoartei tale?
Îl mai adorai dacă nu era neurochirurg? N-a mai citit o carte nemedicală de pe vremea Cireșarilor, e frumos ca o chinchilla, dar când un pacient lingușitor de-al lui ți-a zis și ție odată “săru’ mânușițele, doamna doctor”, ai simțit o plăcere pe care o uitaseși din anul când ai picat a patra oară la Medicină.
O mai luai de nevastă dacă nu era o fostă Miss România? Strada duduie de femei frumoase, multe chiar mai frumoase ca a ta. În schimb, premiata dumitale a fost în momentul potrivit, la preselecția potrivită. Dar cum să renunți la viciul de a spune-n dreapta și-n stânga “iubita mea e fostă Miss”? Ar fi un sevraj fatal.
Dragoste cu transplant de cornee
Nu ne-am adunat aici ca să discutăm despre căsătoriile din interes. Pe-astea le-am tăbăcit de mult. Acum ar fi interesant de aflat, însă, ce înțelege fiecare prin dragoste. “E ca nimeni altul!”, rezumi, crezând că ai scăpat ușor de curiozitatea celor ce se îndoiesc de capacitatea ta de a iubi un bărbat fără mașină, de exemplu. Cum adică, draga mea, e ca nimeni altul? Să dezvoltăm un pic ideea. Dacă ne oprim aici, supozițiile pot fi sinistre, sună a eveniment genetic regretabil. De ce el și nu bărbatul celălalt, fostul tău coleg de școală, mai tânăr, mai îndrăgostit de tine, mai frumos și mai romantic decât actualul soț? Poate pentru că acesta din urmă a intuit mai repede că florile tale preferate sunt diamantele timpurii? Foarte posibil.
Mai există căsnicii iscate din pasiune oarbă ? Nu cumva a progresat oftalmologia într-atât, încât ne păstrăm cu toții vederea de vultur, când e să facem alegeri matrimoniale? Ne mai îndrăgostim lulea, dacă luleaua n-are cristale Swarovski? “Te iubesc ca un nebun”, auzi. Dar fiecare are nebunia lui. Unii sunt nebuni după serpentinele corpului tău, care le răzbună toți bobârnacii din liceu, pe vremea când ei toceau să ajungă cercetători științifici, iar fetele frumoase îi preferau pe cei care toceau să ajungă fotbaliști.
Foarte des, când catadicsesc să ciulesc urechea, interceptez întrebarea: “Ce-ai găsit la el?”. Cândva, mi se părea o intervenție pe cât de idioată, pe atât de indiscretă. Dar mai nou, devine interesant. Fiindcă, într-adevăr, o să vedeți că e tragic de greu să explicați de ce vreți să vă căsătoriți cu un om. Fie aveți halucinații și el n-are nici jumătate din calitățile pe care i le pomeniți, fie motivele pentru care v-ați aprins după el n-au nimic comun cu dragostea de pe vremea lui Shakespeare.
“Fiindcă e deștept!”, spui (mai pe românește, e ministru secretar de stat). “Fiindcă e bun și sensibil!”, insiști (de câte ori te vede oftând cu ochii în vitrină, descalecă de pe Porschele proaspăt țesălat și îți cumpără lacrimogenul marafet). “Fiindcă mă iubește și nu mă înșală!”, supralicitezi (te iubeau și cei patru foști, pe care i-ai părăsit după două, cinci, unșpe, respectiv opt zile de activitate amoroasă). “Fiindcă e tandru!”, faci o ultimă încercare (de asta e capabil și câinele tău șoricar, deci nu s-ar spune că-ți lipsea comunicarea tactilă cu ființele loiale; și oricum, dacă prin tandrețe înțelegem faptul că domnul își scapă foarte des mâna sub fusta ta, atunci te asigur că toți bărbații de pe fața pământului sunt foarte, foarte tandri).
Ce mult nu ne-am iubit!
La fel de ciudate ca motivele pentru care îi iubim pe unii sunt motivele pentru care nu-i iubim pe alții. O fostă colegă, de la un ziar din București, iubea un tip cu care umbla aprinsă de vreo patru ani. Într-o zi, el a dus-o cu trenul la Sinaia, a cățărat-o apoi la Cota 1400 și a cerut-o acolo de nevastă, îngenunchind pe-un mic bolovănaș din decor. Dar ea a reeșalonat răspunsul și, în cele din urmă, s-a sustras din relația alpină. Ba mai mult, a avut curajul să-mi spună, ulterior, că nu poate să fie nevasta unui om care nu are permis auto. “Păi să-și ia!”, am sărit eu, realizând în clipa următoare că nu asta era problema, ci ineptul ei criteriu de decizie. Păi tocmai asta e – zice. Că nu voia să-și ia, avea fobia condusului, spunea că el “nu e genul”. Am încercat să-i explic, cu frumosul, că era mult mai dramatic dacă i-ar fi spus că el nu e genul care se spală pe dinți, de exemplu, dar asta cu carnetul auto nu intră în regulile obligatorii de conduită morală și igienă. Degeaba. Clătinătura persistentă a cârlionților ei mi-a confirmat că n-avea sens să mai intervin și cu exemple celebre din literatură.
Ne place să ne căsătorim cu eroi. {i credem cu convingere că ne căsătorim din dragoste-și-atât. Curajul e afrodiziac, știu femei deștepte și culte care s-au măritat cu piloți, colonei de parașutiști sau căpitani de vas, deși unii aveau un vocabular doar un pic mai vast ca un GPS. Dar alimentau o fantezie, un fetiș, o mândrie incontrolabilă.
Trist. Societatea în care viermuim ne obligă, de multe ori, să separăm cu sânge rece dragostea de căsnicie. Iubirea este, în principiu, chioară. Dar din clipa când răsare inelul de logodnă, avem grijă să ne ștergem mai întâi ochelarii. Nimeni nu spune “da” până nu citește prospectul pretendentului, cu contraindicații cu tot.
Da, alergați de mână prin ploaie, faceți amor senzațional, dar când se planifică nunta, vă puneți brusc întrebarea dacă nu v-ar ploua mai frumos într-o decapotabilă. Dacă n-ar suna mai bine “doamna doctor Alexandrescu” decât “doamna epigramist sărac Chișcă”. Dacă nu cumva “te voi plimba până la capătul lumii” e mai interesant decât “te voi iubi până la capătul vieții”.
