Sănătate, fericire, alături de tradiționalul „Iartă-mă!“ – de Simona Catrina

de

Ce să-i iau de Crăciun?… Ca atunci când am un somn furnicos și visez că sunt goală pușcă-n supermarket, mă trezesc deodată fără aer, cu inima bătându-mi lângă amigdale, cu răsuflarea sărbătorilor în ceafă. Mereu aceeași aritmie: îl iubesc atât de mult și n-am nicio idee ce să-i cumpăr în așa fel încât, chiar și dacă nu i-aș scrie pe felicitare „Te iubesc”, el să deducă asta din valoarea și semnificația darului meu. Nu vă spun nimic nou sau epocal dacă amintesc, pe ton nevricos, că e foarte greu să-i cumperi un cadou splendid bărbatului despre care știi, distrusă, că-ți va lua la rându-i un cadou minunat.

E deja folclor faptul că – dacă nu ești din tagma miliardarelor care cumpără ceasuri de aur (și să ai și norocul ca domnul să n-aibă deja ceas de aur) – n-ai decât să te repezi la un fular, un pulover, o cravată (lângă eterna cămașă în cutie cu capac de plastic transparent) sau exasperantul after shave. Iar dacă poartă barbă, îl înțeapă mohairul sau n-a mai purtat gâtlegău de când s-a însurat prima dată, poți să faci această listă cocoloș.

O, mulțumesc, dar nu(-mi) trebuia…

Au fost vremuri în care mi-era tot timpul frică să nu cumva să primesc cadouri prea scumpe, fiindcă nu știam dacă sunt capabilă să mă revanșez onorabil, dintr-o chenzină de reporter proaspăt strecurat în presă. Pe urmă, când banii și-au băgat mințile-n cap și au început să se poarte mai frumos cu mine, am dat în extrema parvenitului: făceam cadouri voluminoase și strivitoare, până când am realizat că, din ce cheltuiam mai mult, din aia beneficiarii acestor daruri mă credeau mai nebună și mai bogată. Când, de fapt, cred că nu eram nici una, nici alta. Lumea avea impresia, probabil, că-mi deduceam cadourile pe vreo firmă, din impozitul pe venit, altfel nu-și explica nimeni ce m-a apucat.

Știam că bâjbâi prin conduita socială a pachetului cu pampon, știam că e necesar să schimb ceva, dar nu rezistam tentației de a vedea guri căscate de fericire, în fața pachețoiului de la mine.

Rânjetul extaziat al omului pe care-l cadoriseam nu mă hrănea prea multă vreme, însă. La scurt timp după ce ambalajul ateriza ferfeniță pe covor, atenția casei se comuta pe platoul cu ouă umplute, de care gazda era foarte mândră. Sacoșa de la mine, cu cadouri de valoarea salariului mediu pe economie, stătea într-o rână, lângă piciorul unei mese asupra căreia toți se repezeau să apuce ouă cu ochișori de piper și gurițe de gogoșar. Mă simțeam dintr-o dată caraghioasă și exagerată, ca o țoapă care vrea să epateze.

După vreo doi-trei ani de greșeli similare (întotdeauna obiceiurile mele proaste au avut nevoie de acest interval minim pentru a se trata), am renunțat la opulență și sclipici, în favoarea mesajului simbolic al cadoului.

Dar ce faci când banii nu te înghesuie și știi că ai de ales un cadou memorabil, pe care iubitul tău să nu-l încurce mai târziu cu cadoul de la maică-sa? Vrei acea găselniță care să te facă inconfundabilă – până când realizezi, cu fierea aferentă-n gură, că mai degrabă rămâi de-a pururi în amintirea cuiva dacă-i bușești mașina sau îl înșeli cu frate-su, decât dacă te scremi să-i aduci surprize cu pampon.

Cu cât te gândești mai mult ce i-ai putea cumpăra, cu atât intri în tradiționala criză de timp, care stă așa de confortabil lângă tradiționalul la mulți ani. În Ajun, când orașul colcăie de disperați isterici, de brazi jumuliți și de claxoane, alergi despletită și zăludă, ca să găsești o minune de cadou. Să fim serioși. Nu ți-a venit o idee atâtea săptămâni la rând și speri să-ți răsară tocmai acum, printre țevile de eșapament, înjurăturile aruncate din taxiuri, grași cu sacoșe, cretini cu petarde și Moși Crăciuni scămoșați care vând vodcă minorilor (le-a intrat sprânceana de vată-n ochi și nu le-au observat mutra fragedă).

Darurile au fost aruncate

Mi s-a întâmplat în această zbuciu… interesantă viață să constat că, după un an sau doi de la romanticul eveniment, iubitul meu a uitat totalmente că bluza aia e de la mine și, sub ochii mei gogonați batracian, a propus s-o trimită la țară, fiindcă nu-i place și n-o poartă.

Nu m-am supărat nicio clipă pe el, deși nu mi-am putut filtra la timp privirea otrăvită. M-am supărat pe mine. Dacă am fost atât de toantă, încât să-i fac un cadou atât de ușor de confundat cu cadourile de la mătuși sau vecini, așa-mi trebuie. Observasem, ce-i drept, că purtase o singură dată mirifica bluză, dar mă flatam la gândul că o evită tocmai pentru că ține la ea ca la ochii din cap și la știți voi ce de știți voi unde. Când am văzut însă cum o face ghem și-o aruncă în geanta de trimis la țară, am rămas împăiată. Nu plenar, fiindcă pentru un plâns s-au mai găsit ceva resurse motorii. A realizat gafa și-a înțepenit și el, chiar mă gândeam care din noi o să miște primul. Mi-a fost și milă când l-am văzut așa dezolat. Mi-ar fi plăcut să-l pot urî, dar am știut că nu e vina lui.

A luat cămașa, a netezit-o, a strâns-o la piept, s-a scuzat (parcă asta era problema…) și-a pus-o la loc în dulap. Am fonfăit plângăcioasă s-o trimită la țară dacă tot n-o poartă, că măcar acolo o îmbracă vreunul pe la nunți. Dar n-a vrut, a păstrat cămașa, nu știam dacă să mă înduioșez sau să mă dau cu capul de perete. Și pentru că eram în mijlocul camerei și a doua variantă nu-mi era prea la îndemână, am ales să-i mulțumesc că, deși urăște cămașa, o ține-n dulap (rugându-se probabil s-o roadă moliile, dar asta n-am cum să demonstrez).

Am crezut că am învățat ceva din asta, dar ulterior am mai trecut printr-un episod similar, când a găsit pe raft un parfum scump, s-a uitat la el ca și cum ar fi găsit o țestoasă și apoi s-a întrebat (din nefericire, cu voce tare): „Oare cine mi-a dat mie ăsta?“. Eu i-l dădusem, cine dracu să i-l dea, după care scenariul s-a respectat conform tradiției: eu am plâns, lui i-a părut rău, toată lumea mulțumită. A cui era vina: a lui, care mai avea încă 11 parfumuri fine și arătoase, sau a mea, care avusesem cea mai previzibilă idee de cadou?

 

 Ursul cumpărat de vulpe

Când ai o claie de bani, e ușor să ai idei antologice: îi cumperi o vacanță în Insulele Seychelles, în care te incluzi și pe tine ca bonus, și nu va uita prea curând această escapadă. Sau îi iei un Harley Davidson și, deși de la acel moment încolo o să încalece mai des motocicleta decât patul conjugal, vei avea măcar satisfacția că i-ai nimerit gusturile. Când trăiești însă din venituri limitate și te proclami țanțoșă „clasă de mijloc“, trebuie să compensezi deficitul numerar printr-o imaginație vecină cu țicneala. Altfel, riști să-mi scrii într-o zi că-mi dai dreptate, apropo de povestea mea (absolut reală) cu cămașa.

Un alt loc comun e faptul că e mai ușor să găsești un cadou drăguț pentru o femeie decât pentru un bărbat. Avem noi ceva plăcut-primitiv, care ne

permite să ne bucurăm copilărește de orice dar, indiferent că e o cratiță sau un penar de platină. Asta-i ajută pe bărbați să ajungă mai repede la rezervorul nostru cu adrenalină. }opăim lângă brad și scobim în pachete, apoi găsim uneori lucruri minunate, alteori lucruri care par cumpărate-n pauza de publicitate a meciului, de la primul non-stop de lângă bloc. Dar pentru noi e mai important că bărbatul acela ne-a avut în vedere, pe viguroasa lui listă, decât că ne-a cumpărat ceva ce nu ne reprezintă nici măcar pe departe stilul de viață.

Ceea ce mă intrigă cu adevărat e că țin minte mai degrabă cadourile stupide pe care le-am primit de la foștii mei iubiți, decât pe cele cu coajă romantică. Unul mi-a dat odată, de Crăciun, un set de cuțite (ce-o fi fost în capul lui?), dar nu pentru că vedea în mine vreo Artemis senzuală – nu erau cuțite de vânătoare, erau cuțite de bucătărie. Alții mi-au dat bani să-mi cumpăr eu ceva frumos (sună cunoscut, doamnelor visătoare?…). Drăguț din partea lor, dar n-am reținut niciodată ce aveam de la ei, așadar, fiindcă dacă-mi cumpăr eu moftul, fie și cu banii lor, capul meu refuză să înregistreze corect proveniența bunului astfel dobândit.

Am zărit odată o colegă de serviciu cum își cumpăra un coșcogeamite ursul Panda de pluș (precizare inutilă, că viu nu i-l vindea nimeni). Ulterior, am auzit-o spunând tuturor că-l are de la iubitul ei. Era așa fericită, gâlgâia cu ochii-n slava cerului… Și-atunci, s-a învârtit pământul cu mine, pentru că am mai realizat ceva (ca și cum nu erau și-așa destule trânte-n în capul meu): că uneori, atunci când nu primești cadoul râvnit de Crăciun, de la iubitul și mai râvnit, adevărata tragedie e că trebuie să recunoști asta în fața tuturor. Și, după ce-am făcut-o nebună în gând, mi-a părut rău de fata cu ursul și am plâns – convinsă fiind că ne vine rândul tuturor să cumpărăm pe furiș, într-o zi, animale mari de pluș.

 

Puteți susține Campania Alături de Simona Catrina AICI.

 

 

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • Genial!

    Dana decembrie 5, 2017 5:06 pm Răspunde
  • Cutitele alea le primise si el de la altcineva !

    Maria februarie 5, 2017 3:15 pm Răspunde
  • Imi place foarte mult stilul tau dulce acrisor, usor intepator ca un gin tonic!

    Marceleta decembrie 28, 2011 3:50 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *