Există cărți care povestesc destinele unor oameni pe care nu-i cunoaștem decât după semnăturile lor literare, dar ale căror întâmplări aruncă lumină și înțeles asupra propriilor noastre vieți. Una dintre acestea este volumul de convorbiri cu Alex. Ștefănescu, atât de iubitul (și atât de neiubitul) critic literar al literaturii române, un volum pe care i-l datorăm talentatei, răzbătătoarei, persuasivei și foarte elegantei scriitoare Ioana Revnic care, nu întâmplător, este colega noastră de scris, de adevăr, de Mare Dragoste.
„Convorbiri cu Alex. Ștefănescu” a Ioanei Revnic a apărut la Editura All, 2013 și se găsește deja în toate librăriile, așa că, după ce vă veți delecta cu câteva fragmente din volumul Ioanei Revnic, puteți merge la sigur, în căutarea unei cărți obligatorii în orice bibliotecă, dar și într-o căutare la capătul căreia vă veți regăsi pe voi înșivă. Mulțumim, Ioana Revnic, mulțumim, Alex. Ștefănescu!
Fragment din volumul „Convorbiri cu Alex. Ștefănescu” de Ioana Revnic, Editura All, 2013
Ioana Revnic: La ce secvențe din biografia ta de licean nu ai renunţa cu niciun chip, dacă ai avea posibilitatea să retrăiești anii de liceu?
Alex. Ștefănescu: Cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut un episod desprins parcă din filmul Elvira Madigan (pe care aveam să-l văd abia în anii studenţiei). La şaisprezece ani şi ceva (în clasa a zecea) am… fugit de acasă împreună cu o fată care scria şi ea versuri, M.C. (avea, constat acum, aceleaşi iniţiale ca Ministerul Culturii). Am construit atunci cu mâinile mele o colibă din crengi de salcie aduse din lunca aflată în apropiere. Am înfipt întâi în pământ un fel de coaste ale colibei, făcute din ramuri mai groase, le-am legat sus şi am umplut spaţiul dintre ele cu o împletitură de mlădiţe tinere. Pe jos am aşternut un strat de frunze de fag. Am locuit acolo, împreună cu aleasa inimii mele, o săptămână. Mâncam fragi şi bureţi cruzi (hribi, mânătărci, hulubiţe, opintici). Am prins şi peşti, în râul care era la doi paşi, am furat porumb, cu bobul în lapte, de pe câmp, altădată – cartofi, iar pe acestea toate le-am fript la un foc de vreascuri, aprins cu două bucăţi de cremene şi iască (mai ştie oare cineva de azi ce înseamnă?). Ştiam să fac focul şi cu o lentilă, dar nici eu, nici M.C. nu aveam ochelari.
Ne plimbam toată ziua, exploram pădurea, ne arătam unul altuia peisaje de o frumuseţe virginală, ne scăldam goi în râu, ne spuneam versuri, de-ale noastre sau de-ale altora, ne sărutam, ne jucam de-a v-aţi ascunselea, dormeam strâns îmbrăţişaţi şi acoperiţi cu frunze, ca să nu ne fie frig. Pe părinţii mei îi anunţasem că am să lipsesc un timp de acasă, nu obţinusem aprobarea lor, dar îmi făcusem datoria de a-i anunţa, pentru ca dispariţia mea să nu-i alarmeze. M.C. nu fusese nevoită să-şi anunţe părinţii, fiindcă ei erau plecaţi la mare. Nu ne-a atacat nimeni. Ne-a vorbit o dată pădurarul şi a avut grijă (existau asemenea oameni!) să nu strice farmecul a ceea ce trăiam. Ne-a rugat doar ca, dacă ne prinde miliţia, să nu spunem că el ştia de prezenţa noastră în pădure. Am cunoscut şi o călugăriţă aflată în trecere pe acolo. A doua zi ne-a adus în dar o oală mare de lut cu lapte prins.
− Cum te-a modelat sufleteşte această experienţă? Cât sau ce anume din felul de a iubi al adolescentului (îndrăgostit, cred, pentru întâia oară) s-a păstrat – definitiv – în felul de a iubi al tânărului de mai târziu, al maturului de azi?
– Această experienţă m-a maturizat. M-am simţit şi eu adăugat şirului de bărbaţi care s-au succedat de-a lungul secolelor pe Pământ, de la cel care a învăţat, primul, să aprindă focul şi până la tatăl meu, şef al administraţiei financiare a unui oraş. Şi ştii de ce? Pentru că am amenajat un adăpost, destinat mie şi femeii mele. Asta au făcut şi cei dinaintea mea, au găsit o peşteră sau au construit o casă, pentru ca partenera lor delicată şi vulnerabilă să aibă unde să nască şi să crească copii. Nu cred că există moment mai frumos şi mai potrivit pentru a fi mitologizat în istoria unui cuplu decât acela al dobândirii unui loc în lume. Al stabilirii unui sediu. De aceea mi-ar fi plăcut să stau nu în apartamente de bloc, cum am stat aproape toată viaţa, ci să am o casă numai a mea şi o grădină. Le-am dobândit acum, târziu, la bătrâneţe, datorită împrejurării fericite că am câştigat relativ mulţi bani cu Istoria literaturii române contemporane şi că Domniţa, după un lung război juridic, a recuperat o parte din averea familiei ei de origine. Dar decenii la rând am trăit cu nostalgia unei adrese.
Emoţia amenajării unui adăpost pentru mine şi iubita mea am trăit-o uneori şi indirect, prin simpla schiţare a gestului. Îmi aduc aminte că, student fiind şi mergând în parcul Herăstrău cu o fată, am luat o bancă de la locul ei de pe alee şi am mutat-o chiar pe malul lacului, sub o salcie plângătoare. Momentul acela l-am trăit intens, ca pe unul inaugural (deşi şi eu, şi fata ne-am păstrat umorul şi ne-am imaginat cum s-ar duce naibii tot romantismul dacă ar veni un paznic şi ne-ar amenda).
În relaţiile cu femeile am avut întotdeauna un cavalerism care este pe cale de dispariţie azi. Bărbaţii nu-l practică, iar femeile nu pretind ca ei să-l practice, ca şi cum ar fi uitat că a existat aşa ceva. Eu ţin minte cu claritate cum era când un bărbat o ajuta, reverenţios, pe o femeie să coboare din trăsură. Am o memorie culturală foarte bună. Îmi amintesc nu numai ce s-a întâmplat în timpul vieţii mele, ci şi ce s-a întâmplat înainte ca eu să mă nasc. Uneori nici nu pot face o distincţie clară între ce ştiu din cărţi şi ce ştiu din experienţa mea directă.
În modul meu de-a iubi – iată, am să fiu sincer până la impudoare – intră şi acea undă de iubire mistică pe care mi-a transmis-o mama, în primii ani de viaţă, când mă ţinea la pieptul ei. (Am supt până la patru ani şi mă număr printre puţinii oameni care au încă în minte, la bătrâneţe, senzaţia aceea de abandon fericit trăită de copil în timpul suptului.) Mama mă privea de aproape, beată de fericirea de a mă avea. Poate că n-a făcut bine răscolindu-mi astfel sufletul, cu duioşia ei rusească (deşi nu era rusoaică) şi cu o dorinţă nepământească de eternizare a unei îmbrăţişări. A aprins în mine o sete de dragoste care nu s-a mai stins niciodată şi m-a făcut să mă simt aproape mereu dezamăgit de dragostea pe care sunt în stare să o ofere oamenii. De aici, poate, senzaţia de frig afectiv, despre care ţi-am mai vorbit.
În orice caz, atunci când stau (dar nu mai stau, de mulţi ani, iar dacă aş sta, aş fi ridicol la vârsta pe care o am) la pieptul unei femei, simt că mă încredinţez ei, ca un copil mamei. Am şi ceva posesiv, de bărbat, un sentiment că pot modela, cu braţele mele puternice, femeia, ca pe o plastilină, pentru a mă completa cu ea, dar şi o dorinţă de renunţare la identitate, de lăsare cu totul şi cu totul în grija ei.
− Care a fost deznodământul poveştii de dragoste cu M.C.
– Totul a fost frumos, dar exact cum avea să mi se întâmple mai târziu şi cu G. N., n-am înţeles-o aproape deloc pe M.C. Eu nu înţeleg în general feminitatea şi, cu cât o femeie este mai feminină, cu atât rămâne mai greu descifrabilă pentru mine. (Nu întâmplător am făcut, în colaborare cu Lia Faur, o carte intitulată Cum e să fii femeie?) M.C. scria versuri de fiinţă nesupusă, era Ondine a lui Giraudoux, iar versurile ei îmi plăceau, mai mult decât cele scrise de mine. Îmi era teamă, uneori, că ea e o fiinţă imaginară şi că o s-o pierd. I-am propus odată să îngropăm în pământ, sub un copac bătrân, un poem al meu despre ea şi un poem al ei despre mine, ceea ce am şi făcut, introducând în prealabil cele două foi de hârtie într-o sticlă sigilată cu smoală. (După treizeci de ani, când M.C. nu mai trăia, m-am dus de unul singur să caut acea sticlă, dar locul era de nerecunoscut, lipsea şi copacul, se construise tocmai acolo un bloc.) Ne înţelegeam fără prea multe cuvinte când inventam asemenea ritualuri ale dragostei, eu intram în joc chiar şi când ea avea iniţiative excentrice, de exemplu să mergem în cimitir şi să citim inscripţiile – unele, în versuri – de pe monumentele funerare. Dar îmi devenea inaccesibilă când făcea cu mine experienţe periculoase. De exemplu, odată mi-a dat întâlnire în livada bisericii Sf. Dumitru, pentru ca să o surprind făcând dragoste, în iarba înaltă, cu un fost puşcăriaş.
Am plecat atunci la întâmplare, pe străzi, suferind cumplit. Uitam mereu să respir şi trebuia să o fac printr-un act de voinţă, când simţeam că mă sufoc.
Ea voia, nu ştiu din ce cauză, să mă convingă că eu sunt un filfizon, un băiat dintr-o familie bună care, în natură, se simte stingher, un individ caraghios-manierat care nici în sexul unei femei nu intră înainte de a bate la uşă. Dar nu eram deloc, absolut deloc aşa. Nu conta. Practic, mă băgase într-un tipar ca să aibă cu cine polemiza şi pe cine sfida. Era animată de un stângism isteric, frizând anarhismul, care se accentuase după ce tatăl ei le părăsise pe amândouă, şi pe mama ei, şi pe ea. Poate o scotea din sărite poziţia socială relativ bună a familiei mele, sau poate îi convenea să mă considere tatăl ei şi să se răzvrătească împotriva mea. După asemenea scene, pe neaşteptate, se întorcea plângând la mine, aţâţa în mine dorinţa răvăşitoare de-a o ocroti, mă antrena într-un fel de delir al dragostei din care nici eu, nici ea n-am mai fi vrut să ne trezim. Nu ştiam – când eram împreună cu ea – dacă în clipa imediat următoare mă va fulgera cu dispreţul ei sau dacă îmi va cădea în genunchi şi mă va implora să o accept ca sclavă.
În 1965, când am plecat la Bucureşti, ca student, ea s-a simţit trădată (deşi ne-am trimis reciproc, multă vreme, numeroase scrisori). După doi ani a terminat şi ea liceul, dar n-a reuşit să intre la facultate. Un poet din Bucureşti, I.C. (poet minor, dar bărbat atrăgător) a remarcat-o şi, sub pretextul că o ajută să se afirme, şi-a făcut-o amantă. Apoi a abandonat-o, ea a mai trecut prin câteva experienţe similare (alungându-mă furioasă ori de câte ori încercam să o ajut) şi, învinsă, s-a întors la Suceava. Povestea nu are happy-end. Dintr-un fel de răzbunare pe întreaga lume s-a măritat cu un ceferist, un bărbat şters, dintr-un alt oraş din nordul Moldovei, s-a mutat la el şi a devenit casieră la gară.
Peste câţiva ani a murit de cancer. L-am vizitat pe soţul ei şi i-am cerut poeziile, ca să le public. A refuzat cu fermitate şi m-a acuzat cu vehemenţă – izbucnire surprinzătoare la un om care părea binevoitor şi areactiv – că eu i-am distrus soţiei lui viaţa, zăpăcind-o cu tâmpeniile mele.
*
– Am citit tot ce ai scris despre perioada studenţiei tale şi am observat că, în mod curios, uiţi să vorbeşti despre… viaţa ta sentimentală de atunci.
– Vreau să nu idealizez, azi, vârsta aceea, care prin definiţie este a idealizării. Încerc să mă privesc pe mine, cel de atunci, cu luciditate. Aveam o ardoare romantică în reprezentarea iubirii, dar mi-e teamă că sugestia venea din literatură (parafrazându-l pe Camil Petrescu, cu a sa ecuaţie „câtă conştiinţă atâta dramă”, aş spune „câtă conştiinţă, atâta dragoste”). Voiam să iubesc, eram pregătit să iubesc, ştiam să iubesc. Îmi făcusem educaţia sentimentală citind-i pe marii scriitori şi aveam standarde foarte înalte, nu în alegerea femeii, ci în mobilizarea mea afectivă. Optasem definitiv pentru o intensitate maximă a trăirii, pentru o adorare mistică a iubitei.
Adeseori scoteam din buzunarul de la piept fotografia iubitei mele din liceu, M., şi o priveam visător. Îi scriam versuri şi i le trimiteam.
Sau mă gândeam la o iubită imaginară, pe care o descriam înfiorat de emoţie, ca şi cum ar fi existat cu adevărat.
În cele din urmă ca să mă contopesc complet cu ea, am devenit eu însumi femeia visată. Versurile semnate „Ioana Matei” pe care i le trimiteam lui Geo Dumitrescu la Contemporanul erau scrise în momente în care îmi închipuiam că sunt… ea. „Pe trupu-mi gol palpită mii de fluturi,/ O rochie de aripi şi săruturi/ De care nu poţi, prinsă, să te scuturi.”
Dar.
Dincolo de această reprezentare romantică a iubirii, în care credeam cu toată fiinţa mea, trăiam zi şi noapte, chinuitor, aproape fără întrerupere, o umilitoare foame sexuală. Eram idolul fetelor din facultate (cel puţin asta mi se povesteşte acum), dar ele, chiar în timp ce mă idolatrizau, se culcau cu alţii.
Parcă le văd şi acum cum coborau seara, una după alta, din căminul lor cu patru etaje. Îmbrăcate frumos, fardate şi parfumate, cu ochii strălucitori de promisiunile nopţii, îşi mişcau şoldurile într-un mod înnebunitor, făcându-mă să-mi imaginez acea maşină de forfecat pe care o aveau între picioare. Toată cultura mi se evapora din minte sub presiunea dorinţei incandescente de-a le atinge. Dar cum ajungea în holul de jos fata sorbită de mine din ochi, se şi desprindea de undeva, din întuneric, un bărbat matur, faţă de care eu păream un biet băiat, şi o prindea de braţ cu aerul cel mai firesc din lume, ca şi cum şi-ar fi luat umbrela înainte de a ieşi la plimbare. Niciuna, absolut niciuna nu-mi rămânea mie.
Foamea sexuală mă chinuia atât de mult (împiedicându-mă să citesc şi să scriu), încât la un moment dat m-am gândit să urmez exemplul tinerilor dintr-o trupă de teatru poloneză. Întrucât pierdeau mult timp cu îndrăgostirile dintre ei şi cu conflictele generate de gelozie, nereuşind să se dedice integral teatrului, care era pentru ei o adevărată religie, aceşti tineri au hotârât să se castreze toţi. Şi s-au şi castrat. Am şi început să mă interesez în stânga, în dreapta, care chirurg ar fi dispus să mă castreze. În mod sigur mi-aş fi pus planul în aplicare, dacă, printr-o întâmplare n-aş fi citit la un moment dat o nouă ştire despre excentricii actori polonezi. După ce s-au castrat, ei şi-au pierdut repede entuziasmul faţă de teatru, s-au blazat, au devenit mediocri ca artişti. Având această informaţie, m-am speriat, retroactiv, de ceea ce fusesem pe punctul să fac. Nu-mi aduc bine aminte, dar am impresia că m-am şi uitat în oglindă, la baie, ca să mă asigur – şi să mă bucur – că sunt întreg.
– Şi totuşi, trebuie să fi trăit ceva incitant…
– Ca să înţelegi mai bine starea mea de spirit de atunci, am să-ţi povestesc un episod eroi-comic ale vieţii amoroase de care am avut parte în studenţie.
Îmi doream foarte mult un exemplar din Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, dar nu reuşeam să strâng cei 1500–2000 de lei cu cât se vindea cartea la negru (părinţii îmi dădeau 200 de lei pe lună ca bani de buzunar, iar din bursă, după achitarea chiriei la cămin şi a abonamentului la cantină, îmi rămâneau 60 de lei). Aşa se explică de ce am acceptat să fac lucrarea de licenţă a unei tinere şi frumoase profesoare de limba rusă, care urma Româna la fără frecvenţă (probabil pentru că vremea limbii ruse trecuse). Subiectul lucrării era Opera lui Ion Heliade Rădulescu, iar suma convenită – 1500 de lei.
Am lucrat timp de două săptămâni, mai mult noaptea, şi la termenul stabilit m-am prezentat, cu un studiu de peste o sută de pagini, acasă la … clienta mea. Ea mă aştepta într-un capot de mătase, care se desfăcea mereu în partea de sus, sub presiunea a doi sâni generoşi. Făcuse baie de puţină vreme, era roşie în obraji şi avea părul ridicat cu ajutorul unei panglici strâns legate, astfel încât îi vedeam gâtul lung şi voluptuos. M-a invitat să stau într-un fotoliu, mi-a adus un lichior dens (părea un amestec de ciocolată şi ou) şi m-a îndemnat să nu mai stau încordat.
– O să-ţi fac un masaj, mi-a spus ea şi, atacându-mă cu dezinvoltură din spate, a început să-mi frământe muşchii din partea superioară a trunchiului, până la ceafă.
Îi simţeam respiraţia precipitată, de femeie excitată, gata să mi se dea, mi se transmitea prin apăsări insinuante freamătul înnebunitor al sânilor ei. Dorinţa de-a o avea devenise, în întregul meu trup, atât de intensă, încât mă durea. Dar exact în clipa când hotărâsem să mă ridic şi să o iau în braţe m-am gândit cu groază că, dacă facem dragoste, ea ar putea să considere că nu mai trebuie să-mi dea cei 1500 de lei. Nu cumva calculase totul? Nu cumva încerca să mă atragă într-o capcană? Cu un efort de voinţă ieşit din comun m-am desprins din braţele ei şi i-am spus, ridicol-solemn, că am de rezolvat probleme importante, astfel încât va trebui neapărat să plec în câteva minute. I-am mulţumit pentru lichior şi i-am cerut banii. Dezamăgită, ea mi i-a adus repede, neînţelegând cu ce greşise (avea să-mi explice, peste douăzeci de ani, când am întâlnit-o întâmplător, că nici nu-i trecuse prin cap să se sustragă obligaţiei de a-mi plăti lucrarea şi că, în legătură cu dezertarea mea, făcuse presupunerea că sunt îndrăgostit fanatic, ca un adolescent, de o fată pe care nu voiam pentru nimic în lume să o înşel). Cu plicul în care se aflau 15 bancnote albastre, cu chipul lui Nicolae Bălcescu pe ele, am părăsit, ameţit, locuinţa focoasei profesoare de limba rusă. Am stat un timp în holul blocului, ca să-mi trag sufletul.
Istoria… lui G. Călinescu am cumpărat-o cu exact 1500 de lei de la doi bătrâni respectabili, soţ şi soţie, dintr-un bloc dinainte de război de pe bulevardul Magheru. Iniţial, ei făcuseră cadou cartea unei nepoate, de ziua ei, dar nepoata, capricioasă, dezinteresată de literatură, izbucnise în plâns, şi le spusese cât de mult şi-ar fi dorit, în locul unei asemenea vechituri, o pereche de schiuri de import. Bătrânii şi-au retras darul şi l-au scos la vânzare, iar cu banii obţinuţi i-au cumpărat – am fost chiar eu cu ei la magazinul de articole sportive – mult visatele schiuri.
Ce noroc să fii G. Călinescu! Ce n-aş da ca şi după moartea mea un tânăr dornic să cumpere Istoria… scrisă de mine să renunţe, în favoarea ei, la trupul îmbrăcat în mătăsuri alunecătoare al unei femei lascive!
