fbpx

Meine Damen und Herren, Bonn Voyage!

de

Desi au mai spus asta un milion de persoane, nu ma pot abtine si va amintesc si eu ca, la ora actuala, e mai usor sa pleci in vestul Europei decat la Eforie. Cu o companie aeriana low-cost, cu buletinul intr-o mana si-o sepcuta cu UE intr-alta (n-o tii pe cap, ca nu-ti vede vamesul ochii, de cozoroc), pleci unde vezi cu ochii fanteziei tale de turist. Noi am fost in Germania, la Bonn, in perioada 12-14 august, transportati foarte ieftin si bine de compania low-cost Germanwings, si paziti mamos de compania Nicola Porter Novelli, din Bucuresti, si de Biroul de Turism din Bonn.

Odihneasca-se in inima!
Am plecat intr-o calatorie de unde credeam ca ma intorc ciufulita disciplinar, dar singura turbulenta a fost aerul viril de pe Rin, din miezul croazierei. Am fost asadar cateva zile in Germania, alaturi de niste colege dragute de la reviste glossy (de care ma temeam ca, in baza relatiilor beligerante, starnite de mine in rubrica de revista presei, vor prinde in sfarsit prilejul sa-mi zica vreo doua, ca tot eram in tarc neutru). Dar fie nu stiau cu ce ma ocup, fie au adoptat tactica boiereasca de a ignora tornada. Si marturisesc ca a fost grozav. Ne-a insotit Luiza Cretu, de la agentia Nicola Porter Novelli, care, desi destabilizator de frumoasa si tanara, m-a naucit cu rezistenta, rabdarea si capacitatea ei precoce de descurca itele.
Am stat intr-un hotel micut, cu preturi (din cate am inteles) seducator de mici, era un fel de afacere de familie. Dar acest Hotel Rheinland era in centrul orasului Bonn si, evident, intimidant de curat si cochet. Fiindca era plasat convenabil, drumurile ni se desfaceau ca niste spite de roata in toate directiile si totul parea relativ aproape, desi am mers pe jos o groaza, slava Domnului, din setoasa curiozitate de a afla si-a vedea cat mai multe. Noi, mimoze cu munca de birou, am cam dat de greu cu expeditiile astea pedestre, dar pana la urma ne-a priit extraordinar. Seara, cadeam lata si adormeam ca sub anestezie, in patul alb si pufos.
O data zburate, sosite si cazate, am fost preluate din zbor de ghida noastra, Gabby Brenning, o femeie foarte desteapta, din categoria celor cu veselie epidemica. Ne-a plimbat la castele, pe malul Rinului, prin centru, la Universitate, la catedrala, la shopping, apoi colegele mele care stiau imprejurimile au propus sa vedem si cimitirul vechi. Era un muzeu al alunecarii in timp, am stat si-am citit pe cruci ce-am priceput si eu, nume si ani si tristeti ante, inter sau postbelice. Tipatul pasarilor si fosnetul pomilor estompeaza sonorul orasului si iti dau voie sa pleci in adancul secolelor, spre povestile celor ingropati acolo. Am meditat si ne-am pozat langa mormantul mamei lui Beethoven, al fiului lui Schiller si la mormantul lui Robert Schumann.

Dureri innabusite
Mi-a fost dat sa plang silentios la casa memoriala a lui Beethoven, in aceeasi dupa amiaza, unde auzeam Sonata Lunii incet, parca iesea din ziduri, si unde povestea nenorocoasa a geniului chinuit de veninul soartei mi-a pus capac. Tin minte ca ajunsesem acolo obosita, ma dureau picioarele si aveam gatul uscat de sete (nemtii nu se omoara cu apa plata si, prin urmare, gasesti greu orice produs fara bule), dar la scurt timp, un flashback m-a purtat in vremea cand eram mica si citeam “Les Misérables” si plangeam de mila lui Fantine si-a lui Cosette si-i uram pe odiosii soti Thenardier.
Ludwig van Beethoven a fost un copil necajit si terorizat de un tata ratat si alcoolic, fost cantaret mediocru, care-si facuse vocea praf din cauza alcoolului. Disperat ca-si va pierde casa si-si va vedea familia pe drumuri, capul familiei n-a reusit sa renunte la viciu, in schimb a ghicit devreme talentul muzical al lui Ludwig si il mana, pana la surmenaj, catre muzica. Ii reprosa agresiv ca nu e talentat cum fusese Mozart (cu paisprezece ani mai mare ca Ludwig, nascut in aceeasi zodie cu el insa, dar care castigase bani frumosi din frageda pruncie pentru familia lui). Betivul Johann Beethoven voia ca fiul lui, Ludwig, sa salveze avutia neamului si sa-l intreaca pe Mozart. Iar cand i se parea ca baiatul nu se ridica la inaltimea iluziilor paterne, se isteriza si trecea la violenta. Desi a mancat bataie (si cam atat, fiindca foamea devenise un spectru din ce in ce mai prezent in casa lor), desi si-a pierdut mama si patru din cei sase frati ai lui foarte devreme, fiind obligat apoi sa aiba grija si de cei doi frati mai mici, Ludwig si-a urmat munca, inima, muzica, harul. La 30 de ani, a surzit si nici pana azi nu stie nimeni de ce. Am vazut, intr-o vitrina din casa memoriala, niste unelte dramatice, ca niste palnii aurite, pe care muzicianul si le aseza in urechi, in speranta disperata ca-si va mai ameliora macar cu o picatura auzul. A fost cea mai sumbra zadarnicie a vietii lui. In ultimii ani, Beethoven a compus, genial, intr-o liniste cumplita.

Edelweiß, Edelweiß, Du grüßt mich jeden Morgen
In aceeasi seara, ne-am revenit din bulversari pe o terasa germana traditionala, intitulata Böhnsch, amplasata, evident, in centru. Daca vreti o mancare germana autentica, demolator de gustoasa, bombe calorice de care sa nu va pese (lasa ca aveti timp de jogging dupa excursie), mergeti la Böhnsch asta, fiindca e un local exceptional, are preturi bune si cea mai gustoasa bere din oras (berea casei), in halbe rrrreci aburite.
A doua zi, am plecat toate cu vaporul pe Rin, la Königswinter, un orasel limitrof, splendid in miniaturalul lui romantism, plin de terase, zambet pur si flori de colt. Iar de acolo, cu un trenulet istoric, ne-am catarat la un castel in crestetul muntilor. Era ctitoria unui bancher bogat din secolul 19, un mic leagan de rai unde n-a prea apucat sa locuiasca nimeni, a fost construit pentru ca stapanul sa se faleasca aprig cu averea castigata la bursa din Paris, dar pana la urma ne-a ramas noua, drept muzeu, si ne-am prostit tavalindu-ne prin paturile lor cu baldachin, privindu-ne in oglinzile lor nemiloase si invartindu-ne scandalizate in jurul blanurilor de ursi (cu cap si cu dinti, cu tot) de pe jos. Aveau si un restaurant minunat la castel, nici pe departe scump, cum s-ar crede, unde – inutil sa mai adaug – se mananca exceptional.
La cina, am fost la un restaurant amplasat intr-un parc, Rheinaue, unde ne-a fost oferit un meniu ultrarafinat, aproape prea aristocrat pentru pretentiile noastre, dar absolut delicios. Si am baut o inovatie locala, sampanie cu gust de zmeura si coacaze. Seara a fost innobilata cu un vin bun, german, si concert live de jazz clasic al unei trupe locale.
A doua zi, urma sa plecam, dar ne-a ramas timp benefic pentru un tur de Museumsmeile, unde salasluia o expozitie fabuloasa, dedicata istoriei si comorilor Afganistanului – o civilizatie incredibila, de-o complexitate care te socheaza.
Ne-am desprins al naibii de greu de Bonn, ne-am intors in tara cu aceeasi ieftina si buna companie low-cost Germanwings si, personal, am ramas cu doua problematici majore in cap, dupa aceasta escapada superba: cum sa fac sa ma intorc mai curand in Bonn, pentru o recidiva fabuloasa (eventual indragostita de cineva…), si cum sa fac sa scriu revista presei fara ca simpaticele mele noi amice, de la revistele concurente, cu care am fost in excursie, sa se supere sau s-o ia ca pe un atac personal.

 

Categorii:
Travel

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *