Originalitatea este pretentia cu iz de Alzeimer a celor care au citit putin si-au uitat. Cei care au citit mai mult au uitat si ei, dar stiu ca, cel putin in literatura, cartile sunt ca morcovii: au radacinile adanc infipte in biblioteci. Frunzele de deasupra conteaza prea putin, cititorul roade ce a crescut in gradina ta din cartile altora.
Eu si mintea mea ne jucam zglobii, in ultima vreme, de-a v-ati ascunselea. Bineinteles ca tot eu pun ochii: ea isi scapa turma cu tot feluri de tertipuri si-mi taraste memoria prin santuri, ca pe surioara mai mica si mai bleaga pe care trebuie sa o cari dupa tine, la joaca. Bunaoara, acum: m-ar fi lasat sa cred, cu cruzime, in originalitatea titlului gasit. Am fost eu cu o secunda mai rapida si mi-am amintit de minunata compozitie de chitara a lui Paco de Lucía: “Entre dos aguas”. Cum se traduce in limba romana? Cum? Aud?
Evoluam printre lucruri, secvente, idei invatate fara sa stim, strecurate în “tartacuta” noastra prin vrejurile vecine. Inaintam intre doua ape, nu pe un pod, ci pe un dig batatorit de altii. A cauta un drumusor mai uscat si mai sigur in credintele altora e un impuls pe care l-am simtit cu totii atunci cand valul absurdului ne-a pleznit de pe partea stanga, a inimii.
Pana la aceasta varsta mierie, Doamna, l-am tot pandit pe cel ce intoarce “ceasornicul destramarii”. Apoi m-am dumirit, vazand ca nici n-are cheita. Eu nu-mi imaginez lumea ca pe o ograda in care cadem ca zarzarele printre crengile Copacului universal, mereu noi, mereu aceiasi, dar sub alte infatisari. In viata aceasta sunt Angelica si-mi plac la nebunie muraturile; intr-o viata anterioara am fost baiat in casa la vreun negustor grec din raiaua Brailei si-mi varam mainile, pana la cot, pe ascuns, in butoaiele lui cu sardele. Tata era bunica si mama era primul iubit al surorii lui celei mai mari, disparut in razboi. Pisica a fost maestrul meu spiritual, asa ca as face bine sa n-o mai tot ingras cu Gourmet. Daca nu-mi rezolv treburile in aceasta viata si continui sa ard gazul tot pe ulitele altora, poate ma trezesc in viata viitoare sub forma de broasca langa havuzul sotului meu, arab bogat in Dubai si patron de mall-uri. Ma plictiseste teribil ideea “scopului” cu care am fost trimisi, de parca Dumnezeu n-ar avea altceva de facut decat sa ne lipeasca etichetele destinului pe spate, ca la puii congelati, si sa ne zburataceasca in lume, scuturandu-si palmele, multumit, in urma noastra!
Nu-i vara aceasta de vina ca eu nu-i simt gustul. In treacat fie zis, efectele miraculoase ale lasatului de fumat sunt supravalorate. Nici nu cant ca o privighetoare, nici n-am tenul ca petala de trandafir, nici nu mi se pare marul vietii mai mustos. Cineva rautacios ar putea obiecta ca nu pot pretinde sa recapat ceea ce n-am avut niciodata, asa e, dar cine nu l-ar astepta pe mos Craciun cu un ciorap mai mare, dupa o asemenea realizare?
Ma simt ca un catel caruia o mana ironica ii tot retrage osul. L-am adulmecat putin prin iunie, dar acum i-am si uitat mirosul. Mereu se ivesc alte incercari, alte praguri: nu inalte, nu greu de trecut. Dar e cat se poate de enervant sa-i vezi urma prin tarana si sa nu poti arunca o laba triumfatoare pe el. Am liniste, am lumina, am carti. De ce nu pot atarna de clanta, pe dinafara, jinduitul “Nu deranjati!”? De ce?
Tot astept sa vina un Copil si sa-mi verse galetusa, sa-mi strice castelul, iar panda asta e tare obositoare. (Conform teoriei atractiei universale, poate chiar apare, spunandu-mi: “N-aveam de gand sa vin, dar daca tot m-ai chemat, uite, na! – si sa-mi framante pofticios, cu talpile lui late, crenelurile indelung picurate cu trei degete). Consolarea imi va veni dinspre capra vecinului, caci Copilul va pleca triumfator catre castelele altora, n-am niciun fel de indoiala. Nu stie el, ca, de fapt, mi-a facut un bine, eliberandu-ma de frica, si dandu-mi un nou tel, ca unui anonim si desacralizat mester Manole…
P. S. E duminica Iuliei, e ziua ei minunata, ia-o in brate, Doamna, pentru mine si daruieste-i, din partea mea, acordurile genialei “Entre dos aguas”!
