Povestile raman simple povesti, daca nu le împarti cu ceilalti; numai impartasind, minunea se transforma în realitate, iar realitatea ta devine, pentru o clipa macar, si a celorlalti. Întamplarea, destinul, dorinta mea adanc ascunsa în subconstient, însa pulsanda, nu stiu care dintre ele ori toate la un loc au facut ca într-o zi oarecare sa plec spre Thailanda. Land of Thai. Nu am anticipat aceasta plecare, nu mi-am dorit-o cu ardoare si nu am planificat-o, deci nu aveam niciun fel de asteptari. Nici macar nu m-am gandit la ce dezamagiri m-as putea supune voluntar, doar dintr-o pornire ciudata de a ajunge acolo unde nu mi-am dorit niciodata sa ajung.
Multi spun ca Pattaya este Amsterdamul Asiei, iar altii, la fel de multi, ca este Babilonul zilelor noastre. Restul celor ce-au poposit pe-acest taram incarcat de poveste cred ca, din cand în cand, aici zeii se napustesc asupra pacatosilor, nesocotitori de legi lumesti, si mai ales de legi nescrise. Purtam in suflet toate aceste istorii de legenda, eram pregatita sa le descopar cu propriii mei pasi, insa in fata ochilor mi s-a deschis o lume dincolo de orice asteptari, o lume care mi s-a strecurat cu tandrete si cu zambet curat în inima, pe care apoi a cuprins-o cu maini aspre si calde, arse de soare. O lume care simt ca mi-a schimbat viata.
Avocatul se afla în fata unui client inocent. Nu trebuia sa caut circumstantele atenuante pentru a-i îndrepta imaginea din ochii celorlalti. A fost de ajuns ca eu, circumspecta si, initial, refractara la tot acest amalgam de ciudatenii, am inteles cat de tare s-au înselat toti, cat m-am inselat.
Primii pasi pe Walking Street. Puritanii si bigotii ar fi înaltat împreuna torte, sa arda totul împrejur. Caci Pattaya musteste de sexualitate; Pattaya are dorinta pusa pe taraba si scoasa la mezat. Pattaya e oglinda noastra. Gazda perfecta, îti ofera exact ce îti doresti, la pretul si calitatea cerute, dar servirea e de tip fast food. Miroase peste tot a carne aprinsa, a dorinte înnabusite, a sperante ce vor sa se transforme, daca nu în realitate, macar într-un vis frumos. Miroase a oameni vii, cuprinsi de nebunia momentului, parca toti adepti, deodata, ai Apocalipsei. Miroase a viata ce se cere traita.
M-am strecurat cu pasi marunti prin roiul de oameni, pe tocurile mele de oraseanca, strangand la piept geanta mult prea nelalocul ei pentru nisipul ce începea sa îmi mangaie gleznele. Daca ar fi sa pictez acest loc, ar trebui sa am geniul lui Picasso; daca l-as canta, as ridica ode simplitatii, de fapt, oda vietii. Caci Pattaya este tulburator de ciudata în simplitatea ei. Totul e la vedere: carnalul, întelepciunea, teluricul, zambetul – la fel de lipsite de nuante si la fel de limpezi precum apa marii ce m-a primit fara întrebari.
Pattaya are gustul aspru si iute al ardeilor minusculi si omniprezenti. Mirosul marii patrunde în fiecare colt de asezare, în fiecare por, a mare miroase si zambetul celor de-aici, pe care ti-l ofera la pachet cu orice altceva doresti. Nu mai stiu numele celor intalniti in drumul meu, dar mi-au dat mai mult decat aveam nevoie. Ne desparteam de fiecare data cam asa: eu le multumeam cu doi poli si inima curatita de temeri, ei plecau cu zambetul meu agatat de coltul gurii lor.
Am uitat sa fim copii… ca ei. Am uitat sa zambim soarelui si sa îi multumim pamantului, am uitat ca sub noi si deasupra noastra sunt lumi care, împreunandu-se, au ales sa ne iubeasca. Am uitat sa ne aruncam în valuri fara a sti sa vaslim… Am uitat sa traim…
Am încercat sa înteleg rostul acestor locuri, sa gust din fiecare aroma, cu ochii sufletului larg deschisi. Am încercat sa fiu constienta în permanenta ca nu cumva, din întamplare, sa pierd piesa cea mai importanta din acel puzzle minunat, ravasitor, pentru care toate cuvintele inventate spre a-l descrie sunt prea sarace si prea putine…
