Ea venea de obicei târziu şi ar fi vrut să-l găsească dormind, aveau amândoi nevoie de somn. Intra pâş-pâş în casă cu toate luminile stinse, desfăcea fermoarul cizmelor dinte cu dinte, se dezbrăca de-abia provocând un foşnet. Dar nu foloseau la nimic precauţiile ei, el era treaz în întuneric, îl auzea chemând-o, apoi îi auzea tălpile goale lipăind pe parchet spre ea. Se îmbrăţişau strâns-strâns.
Se băga repede în pat cu el, în chiloţi şi tricou, el îşi împletea picioarele cu ale ei, calde ale lui, reci ale ei, îi pipăia nerăbdător faţa cu mâinile, o acoperea cu sărutări bucuroase. În câteva secunde era peste ea, o greutate dulce căutând să se plieze cât mai atent pe relieful corpului ei. Răsuflarea lui mirosea a fructe. „Stai un pic, că nu m-am spălat nici măcar pe mâini, aşteaptă-mă”. Se ducea şi se spăla pe mâini, se spăla pe dinţi, se spăla pe faţă. El îi striga din pat „Nu-ţi schimba tricoul, miroase a tu”. Însă ea îşi punea alt tricou, cel purtat era îmbibat cu fum de ţigară. Îşi peria de mai multe ori părul lung, să-l cureţe de acelaşi miros de fum. Revenea în pat şi el o întreba „Ai ceva pentru mine?”. Răspundea tot el, „Ştiu, de fapt cadoul eşti tu, mi te-ai adus pe tine”. Îşi lipea capul de braţul ei şi o ruga „Povesteşte-mi ceva”. Ea îi vedea ochii la câţiva centimetri de ai ei, mari, lichizi, aşteptând. Ea căuta să prindă un fir de poveste şi să găsească îmbinări de cuvinte cu sunete şi ritmuri care să îl legene pe el spre somn.
Odată i-a descris, amestecat, două picturi de Vermeer şi el chiar a crezut că este o poveste. I-a cerut să insiste despre instrumentele geografului-astronom, ea i-a lăsat un timp în care el a bifat cu glas tare, comparativ, lista instrumentelor proprii, asemănătoare celor din poveste. Apoi ea s-a încurcat, zisese mai întâi că bărbatul purta un chimono gri, apoi a zis că are o mantie albastră, şi el a certat-o pentru incongruenţă, apoi a declarat că albastru i se potriveşte mai bine misteriosului bărbat şi că oricum şi lui îi place mai mult.
Altă dată ea i-a povestit un cântec, Romeo şi Julieta, în care Julieta nu-l iubeşte pe Romeo. „Cum nu-l iubeşte?” a protestat el indignat. „Păi, da, pentru că Romeo e cam prostuţ şi-apoi zarurile fuseseră măsluite din start”. „Cum măsluite?” „Aşa bine, nu erau nişte zaruri cumsecade, el a mizat pe iubirea ei şi a pierdut”. Ca să evite întrebări despre măsluială şi miză s-a repezit înainte „Şi dacă vrei să ştii, Romeo mergea spre balconul Julietei străbătând un labirint alb”. Amănuntele astea – zaruri, labirint – l-au pus pe gânduri. „Halal strategie de adormit pe cineva!”, şi-a zis ea şi a continuat, sperând să închidă de tot bucla cu zarurile şi labirintul din videoclip: „Ştii, nişte paleontologi în Madagascar ascultau cântecul ăsta când au dezgropat fosilele unui dinozaur pe care l-au botezat cu numele domnului care cânta cântecul, i-au spus dinosaurus-nu-ştiu-cum-mark-knopfler”. Proteste înnoite: „Îl chema nu-ştiu-cum??” Ea i-a răspuns cu o întrebare care l-a deturnat complet: „Nu ţi-ar plăcea ca o dihanie carnivoră de doi metri, cu dinţi deosebit de ascuţiţi şi mult ieşiţi în afară, să fie numită cu numele tău?” Oh, ba da, i-ar fi plăcut tare mult.
Era miezul nopţii şi el zicea că ar vrea ca ei doi să-şi facă de cap toată noaptea. El era un băieţel de cinci ani jumate. Ea, mami, era cică iubita lui. „Tu n-ai văzut că bunica nu e iubita lui tati? Când o să te faci mare o să te drăgălesti cu o fată minunată, a ta, care n-o să fie mami.” „Daaa”, prelua el ideea, încântat, „şi o să mă bag cu ea sub plapumă şi o să ne facem de cap toată noaptea…” „Exact aşa”, confirma ea. Şi splendoarea lumii, dulceaţa pământului, minunea-de-băiat-şi-băiatul-minunat cădea în somn, respiraţia lui liniştită se contopea încet cu liniştea nopţii şi-i aşternea ei, ca o iarbă moale, drumul spre vis.
