Cer îngăduința cititorului de a folosi titlul uneia din cărțile mele mai vechi (titlu îndelung ironizat, de altfel, de unele suflete mai puțin romantice), pentru a prelungi ecoul acestor zile de început și sfârșit de an.
Gestul de a oferi, orice, un obiect, un crâmpei vegetal, o poezie, este, dincolo de convenții, un semn de memorie afectivă, de generozitate și tandrețe.
În copilărie, un dar ia proporții de eveniment festiv, iar absența lui poate, uneori, traumatiza. Îmi amintesc ce șoc a fost pentru mine, pe la șase ani, când în ghetuțele pregătite pentru vizita lui Moș Nicolae (știam, firește, că era reprezentat de minunații mei părinți), am găsit, în locul punguței de celofan, pline cu bomboane colorate și strălucitoare, doi lei. Soluția de ultim moment pe care părinții mei, amintindu-și prea târziu de acea mică tradiție, o găsiseră, m-a scufundat într-o tristețe neagră. Feeria se evaporase și, în ghetuța devenită zadarnică, moneda de doi lei mă privea cu un ochi posomorât și rece.
În copilărie, ca și la alte vârste, darul e chemat să-și păstreze valoarea lui pură, incalculabilă. Fuziunea dintre util și frumos se petrece la temperatura sentimentelor, sensul darului stând în complicatul lor cifru, nu în cifrele simple. Cât privește somptuozitatea lui – a fost odată un cal troian…
Mă bucur că iarna aceasta ne-a făcut darul zăpezii. Am privit și am gustat primele ninsori. Acum visez creangă de brad aromat și sclipire argintie și visez la „a dărui“ ceva, cuiva: un gând înțelept, o îmbărbătare, o bucurie, ceva transparent sau concret, învelit în hârtie lucioasă sau numai în abur de dragoste, ceva sărbătoresc, dar nu numai ocazional, pentru că daruri putem să ne facem oricând, noi având facultatea de a instaura – pentru a încheia tot cu titlul unei și mai vechi cărți ale mele – „sărbătorile zilnice“.
Photo by Aaron Burden on Unsplash
