Deşi, teoretic, până şi aşezată în faţă detectorului de minciuni aş spune fără să tresar că singurele lucruri fără de care nu pot să trăiesc sunt perfect imateriale, şi ţin de dragoste şi de cuvânt, totuşi, pe zi ce trece, mă descopăr mai legată de câte un obiect pe care noile descoperiri ale tehnicii l-au adus în viețile noastre.
Inițial, credeam că dependenţa noastră de tehnologie, de haine, poşete şi pantofi vine odată cu înaintarea în vârstă, însă, observându-mi copiii, constat că e, cumva, o formă de inocenţă. Şi copiii mei au pernuţele preferate, fără de care nu pot dormi, jucăria de pluș, fără de care nu vor să se aşeze în pat, cănița fără de care nu-şi beau laptele şi tot felul de alte accesorii existenţiale care, dintr-o dată, au fost ridicate la rang însemnat, de o toană de-a lor. Aşa că încerc să înțeleg și să accept că dependenţele de mai târziu sunt doar semne de tinereţe şi mă străduiesc să mă scutur de ruşine atunci când mi le mărturisesc. De fapt, nu e firesc să ne învățăm cu binele? Nu e normal ca, odată ce-am descoperit că poate să fie ușor și frumos, să nu mai vrem să ne întoarcem la greu și la urât?
Vreau telefon frumos și bun ca să pot să-l folosesc în toate minunățiile lui – să mă bucur de rapiditatea conectării, de deschiderea la lume, de frumusețea aplicațiilor și a jocurilor care ne înveselesc viața, așteptările sau căutările. Dar uneori, recunosc, mă gândesc că sunt obiecte esențiale, care ne ajută să trăim, dar pe care uneori le luăm și de ochii lumii. Ce-o să zică partenerii noștri de întâlnire de business dacă o să ne vadă că avem un telefon vechi, un laptop ponosit, o mașină depășită de vremuri? Ah, cât ne costă ochii și gura lumii, pentru care uneori trăim mai mult decât pentru bucuria ochilor și a gurii proprii…
În afară de dragostea…
CITEȘTE MAI DEPARTE PE SigurantaFinanciara.ro
