M-a bantuit multa vreme amintirea ecranizarii lui Gatsby de acum 40 de ani. Romanul inspirator i-a apartinut desigur lui Scott Fitzgerald, dar adaptarea a fost semnata atunci de un nume care avea sa devina la fel de ilustru: F. F. Coppola. De aceeasi glorie s-a bucurat si interpretul sau, Robert Redford (in prima versiune, din 1949, titularul era Alan Ladd). Cu toate aceste argumente retrospective, filmul mi -a ramas in memorie mai mult ca o transpunere monumentala, dar fada, fara suflet. O asteptare similara am trait si acum, la Cannes.
Faptul ca ecranizarea ii e datorata australianului Baz Luhrmann nu mi se pare neaparat o garantie. Desi Luhrmann a dus si el o existenta carnavalesca, contaminata de singuratate, plictiseala si nevroze.
In oraselul New South Wales in care a crescut, mama, care vindea rochii, dadea si lectii de dans, iar tatal, care incepuse ca fermier detinea, pe langa o statie de benzina si… o sala de cinema. Viitorul cineast a invatat cate ceva din toate. Pe la 20 de ani era regizor de teatru. Printre succesele sale in aceasta ipostaza s-a numarat si versiunea scenica a ceea ce avea sa devina, probabil sub influenta mamei, primul sau film: STRICTLY BALLROOM / Dansuri de societate (1992). Desi subiectul era cat se poate de conventional, filmul iesea din tipare, gratie prospetimii viziunii regizorale, si cucerea publicul din intreaga lume. Nu e de mirare ca autorul era invitat la Hollywood pentru WILLIAM SHAKESPEARE’S ROMEO + JULIET (1996), flamboaianta versiune moderna a tragediei romantice a Marelui Will. Dupa aceasta noua reusita, Baz primeste un buget care-i permite sa-si satisfaca toate extravagantele. Musicalul postmodernist MOULIN ROUGE! (2001), dedicat tatalui Leonard, decedat in prima zi de filmare, s-ar fi putut intitula, la fel ca si spectacolul montat pe scena celebrului cabaret, „Spectaculos, spectaculos!”. Nimic nu este prea mult pentru regizor: culoarea si ritmul, muzica si dansul i-au tinut pe spectatori cu sufletul la gura, desi intriga a fost foarte subtire. MOULIN ROUGE! (premiat cu doua Oscaruri, din opt nominalizari) incheia, pentru regizor , asa-numita „trilogie a cortinei rosii”, al carei stil era menit a stimula participarea publicului la experimentele de pe ecran.
Luhrmann ar fi vrut apoi sa realizeze o trilogie epica cu mari eroi ai istoriei, dar prima productie, in care Leonardo DiCaprio trebuie sa-l interpreteze pe Alexandru cel Mare, a devenit inoportuna in momentul in care Oliver Stone lansa si el un Alexander. Regizorul revenea, vrand-nevrand, in tinuturile natale pentru un alt proiect, AUSTRALIA (2008), a fost un esec megalomanic. Dar remarcabil prin neobarocul exuberant al filmelor sale, Luhrmann se arata capabil sa transforme – cu sprijinul muzicii memorabile si al coregrafiilor impresionante – kitschul cel mai banal in autentica magie cinematografica. Asa ca iata-l, si iata-ne,, din nou pe Coasta de Azur in fata premierei mondiale a noului Gatsby. Cat de nou, asta ramanea de vazut, depindea cu ce mijlloace va fi evocata aici, dupa aproape 50 de ani de la ultima tentativa, epoca atat de fotogenica a contrabandei de alcool, extravagantele imbogatitilor timpului, iubirile, minciunile si micimile lor…
Filmul m-a lasat buimac. El incepe cu o sedinta de psihanaliza si nimereste intr-un furtunos party newyorkez. Clar este ca a fost dorit grandios, pentru ca fiecare cadru cauta sa uimeasca prin exorbitanta. Dar, de ce in 3 D? De dragul barocului? Efectele speciale, nefamiliare realizatorului, nu functioneaza, Formatul neobisnuit, pentru o melodrama, ii impune autorului o tratare in poze si atitudini, aproape de planul fix, si fragmentarea excesiva a montajului nu mai lasa loc nici trairilor, nici misterului. Actori de talia lui Dicaprio, Maguirre si Mulligan nu mai pot face nimic, pentru ca ei nu mai sunt decat obiecte in mana regizorului, care intareste eroarea tehnica prin cea estetica. Postmodernismul lhurmnanian e mai ostentativ decat oricand, facut anume sa scoata ochii, iar filmul, conceput ca un montaj de atractii, e pur si simplu urat! Cele aproape 150 de minute ale proiectiei au durat o vesnicie, iar in tacerea de plumb a derutei, doar cateva fluieraturi au mai tulburat finalul vizionarii de presa.
De maine, noul Gatsby e pe ecranele bucurestene. Va dorim vizionare placuta!
Categorii:
Film
