Oana Stoianovici este o călăuză strălucitoare a zilelor noastre, o maestră care îmbină în tehnicile sale spiritualitatea, psihologia, tehnicile străvechi de vindecare și mijloacele proprii de dezvoltare personală; este coach și lider transformațional, autoarea programului The Feminine și ajută în special femeile să meargă pe drumul autocunoașterii și vindecării.
Alice Năstase Buciuta: Oana Stoianovici, te admir de multă vreme și te urmăresc, ești o persoană pe care îmi doresc să o cunoască toată lumea și să o urmeze cât mai mulți dintre noi, pentru că știu că mergem în direcția cea bună dacă suntem alături de tine. Poți să-mi vorbești mai mult despre tine, cum au fost anii copilăriei, care sunt primele amintiri legate de copilăria ta?
Oana Stoianovici: M-am născut în Craiova și primele amintiri ale copilăriei mele sunt… comuniste. Revoluția m-a prins la vârsta de cinci ani și trebuie să recunosc că am debutat în viață într-un apartament de două camere în care trăiau și bunicii, și părinții mei. La momentul acela, nu eram afectată de sărăcia cruntă în care ne aflam, pentru că nu o identificam, îi vedeam doar pe ei, iar ei reprezentau abundența din viața mea.
Dar acum pot spune că am avut un început destul de umil, dar care nu m-a influențat, am reușit să-mi păstrez acel optimism câștigat de la părinți și de la bunicul meu, în special – tatăl mamei mele – care este și acum o persoană extrem de veselă și foarte modernă, așa cum a fost chiar și în acele vremuri.
Deci viața mea a început la final de comunism. Îmi amintesc că atunci, imediat după Revoluție, m-am uitat pentru prima dată la un televizor color. Aș putea să spun că aveam cinci ani când a intrat culoarea în viața mea…
Marea Dragoste/revistatango.ro: A intrat culoarea și n-a mai ieșit, fiindcă tu ești toată o culoare, o strălucire! Moștenești de la cineva din familie harurile acestea extraordinare ale deschiderii spre univers, pe care le aplici în ceea ce ai construit în ultimii ani?
Oana Stoianovici: Aș putea să răspund și da, și nu. Am moștenit modernitatea, acesta este un lucru pe care ambii mei părinți îl au, în mod clar. Ei sunt firi foarte diferite, dar fiecare de sine stătător, sunt speciali în traiectoria lor în viață. La fel este și bunicul meu, cu totul deosebit. Optimismul, generozitatea, modernitatea, și într-un fel, spiritul independent, acestea sunt moștenirile mele. Este valoros și faptul că am fost tratată întotdeauna ca un membru egal lor, indiferent de vârsta pe care o aveam. Petreceam foarte mult timp cu părinții mei, eram luată la toate petrecerile adulților. Aproape că nu-mi aduc aminte momente din copilărie în care să-mi fi petrecut timpul cu copii de vârsta mea. Mi se păreau plictisitori, față de adulții fascinanți, care reușeau să mă adopte în cercurile lor și, într-un fel, să mă inițieze, să-mi arate viața… Pentru mine, acest lucru era absolut captivant și așa a rămas și în continuare, mentorii pe care i-am avut ulterior aveau 60-70 de ani și mi se păreau extraordinari, pentru că-mi arătau foarte mult din ceea ce înseamnă viața, îmi arătau lucruri pe care eu, cu mintea mea de atunci, nu reușeam să le înțeleg și să le văd de una singură. Această modernitate de care vorbesc, acest respect pentru ființa umană, această așezare pe picior de egalitate a mea cu cei mari a fost ceva care s-a impregnat în mine.
În schimb, spiritualitatea și misticismul nu le-am moștenit de la familia mea, ci le-am dobândit prin forțe proprii. Ele au apărut în viața mea abia în jurul vârstei de 28 de ani, când harta mea astrală arăta foarte clar că intram într-o altă etapă. Astrologia nu mă pasionează foarte mult, dar legat de momentul acela am reținut că Saturn, care este Marele Învățător, intra într-o anumită conjuncție în harta mea astrală și mă va conduce către evoluția mea spirituală.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Părinții tăi sunt intelectuali, crezi că asta oferă o deschidere mai mare copiilor cu părinți educați?
Oana Stoianovici: Da, părinții mei sunt intelectuali, din clasa înaltă a intelectualității din sudul țării. Tatăl meu a citit cât toți oamenii pe care îi cunosc eu la un loc! Este inginer de profesie, dar un fin și atent observator al vieții umane, care și-ar fi dorit să fie filosof. Ambii mei părinți au avut rădăcini la țară și au fost primii din familiile lor care au făcut școală și care au ajuns la un anumit statut. Acest lucru a fost important pentru tata, căci el este autodidact și și-a hrănit această sete intelectuală toată viața.
Mama mea este doctoriță, iar acum face medicină spirituală, este o avangardistă, din punctul meu de vedere, și dă dovadă și acum de modernitatea aceea pe care eu am simțit-o și în copilărie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Mama ta este doctorița Florinela Stoianovici, care îmi este foarte dragă și apropiată, și sunt bucuroasă că vă cunosc pe amândouă și că faceți parte din viața mea. Ți-ai dorit și tu să fii medic ca mama ta? Ce visai să te faci când vei fi mare și… ce te-ai făcut?
Oana Stoianovici: Culmea este că am ajuns chiar ceea ce îmi doream să fiu când eram mică, dar nu am conștientizat de la început… Voiam să fiu femeie de afaceri și asta am și devenit. Nici acum nu sunt antreprenor în sensul clasic al cuvântului, dar am avut un spirit antreprenorial de mică, negociam cu tatăl meu care mă trimitea la diverse comisioane și negociam câți bani îmi va da pentru treaba respectivă…
Ulterior, într-o întâlnire în care am povestit despre trecut, colegii de liceu mi-au spus că eu eram psihologul clasei – deși eu nu-mi aduceam aminte neapărat de acest lucru – și un lider, toată lumea venea la mine să mă întrebe cum să iasă din problemele pe care le aveau. Deci, prietenii mei care mă știu de mult nu sunt surprinși de calea pe care mi-am ales-o în viață pentru că eu mereu eram psihologul de urgență.
Așa că sunt două energii care au lucrat foarte frumos în mine.
Până la urmă nu este o surpriză devenirea mea, pentru că spuneam că am avut mai mult relații cu adulții, decât cu copiii de vârsta mea, și întotdeauna am fost un vindecător al emoțiilor umane. Am făcut multă practică în familia mea, iar după aceea m-am apucat să învăț această taină și artă, și am început s-o practic și pentru alți oameni.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum, care au fost pașii următori?
Oana Stoianovici: La 18 ani am avut un mare noroc, o binecuvântare pentru dezvoltarea mea, să intru într-un curs de ontologie existențială transformațională, un curs susținut de o companie internațională de coaching, care avea sedii în toată lumea, și care crease o metodă de vârf în coachingul transformațional. Educația ontologică s-a născut în anii 60 și l-a avut pe Warner Erhard ca și inițiator al acestui curent. În acest curs am intrat împreună cu mama mea, care mi-a fost alături, ea în procesul ei, eu în procesul meu, de-a lungul acestei evoluții. Și m-am îndrăgostit pe loc de această formă de dezvoltare personală care este coachingul ontologic. A fost o revelație pentru mine, de la bun început. Cursul începuse vineri dimineață, iar vineri la ora 16, eu m-am ridicat și am declarat unei săli de 300 de oameni că eu mi-am găsit vocația.
În pauză, m-am dus la fondatoarea asociației care aducea cursul acesta și i-am spus că eu luni vin la birou, să-mi spună ce am de făcut pentru a învăța această meserie. Și m-am dus, așa cum am promis, iar ea s-a uitat foarte ciudat la mine, dar era destul de non-conformistă și, până la urmă, a acceptat. Așa că, foarte curând, cu o pasiune incredibilă și datorită setei și nebuniei din mine, am ajuns să fiu luată în calcul și am ajuns într-o conferință în San Francisco, unde oamenii m-au reperat și au spus, până la urmă: bine, te antrenăm, ești a noastră de acum încolo.
Așa a început cariera mea, care a navigat între fundația din România, pe care am susținut-o și am crescut-o împreună cu fondatoarea timp de nouă ani, în SUA, Africa, Londra, unde conduceam cursuri sau mă antrenam în această tehnologie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar ai făcut și multe alte cursuri, tu ai specializări în tehnici dintre cele mai diverse. Cum au venit aceste lucruri și ce au adăugat formării tale?
Oana Stoianovici: Pentru a fi coach transformațional am studiat timp de șapte ani în academia internă a companiei și am reușit să trec destul de repede, cu magna cum laude, prin această formă avansată de training, în care ne antrenam intens 12 ore pe zi, de luni până duminică, timp de șapte ani.
În vârful carierei am simțit o răbufnire spirituală, și deși ar fi trebuit să cimentez tot ce construisem în cei nouă ani și să sudez relația mea cu această companie, intuiție interioară mi-a spus că n-am să fiu fericită pe drumul acela. Cred că a fost primul mesaj conștient al sufletului meu pe care l-am ascultat. Sigur că Universul a creat niște sincronicități care m-au motivat să închid acest parteneriat și această comunicare, niște lucruri care nu mai erau compatibile cu setul de valori pe care eu îl practicasem până atunci. Atunci mi-am dat seama că a venit momentul să absolv și chiar să devin un adult care își creează propria înțelegere despre dezvoltare personală. Așa că mi-am luat un an sabatic, am renunțat la tot ce făceam, am încetat să fac și coaching cu oamenii. În schimb, am călătorit pentru a-mi completa aria de cunoaștere, și așa a debutat călătoria mea spirituală, în care am făcut toate lucrurile cu care am rezonat, de la vest la est. Adică am absorbit tot ce am putut din cultura vestică spirituală, fizică cuantică, șamanism, terapia emoțională care se practică în America. Apoi am călătorit la est, unde am învățat tao și tantra, două direcții spirituale foarte avansate și profunde, care ne inițiază în lucrul cu energia vieții.
Ulterior, le-am aplicat în propriul meu proces de dezvoltare, în zona mea de lucru, unde eu trebuie să ofer oamenilor cunoaștere, adică să fiu un pionier, și să aplic pe mine întâi, în viața mea. Așa s-au format aceste două mari iubiri ale sufletului meu, munca de vindecare emoțională prin conectarea cu copilul interior și munca în feminitatea sacră.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Este un tărâm absolut nedesțelenit, mai sunt încă foarte multe de descoperit acolo, ești, într-adevăr, o deschizătoare de drum. Ți-e greu câteodată să intri pe teritoriul acesta, și să rezolvi lucruri pe care omenirea întreagă, pur și simplu, nu le-a rezolvat de atâta vreme?
Oana Stoianovici: Nu, pentru mine este firesc, eu sunt întotdeauna primul pas în întuneric, așa am fost de când mă cunosc, de la vârsta de 18 ani, întotdeauna am fost prima persoană care a intrat cu picamerul într-o peșteră plină de pietre. E parte din structura ADN-ului meu, este ceva cu care eu sunt acasă. Eu mi-am construit toate proiectele pornind de la nimic. Iubesc să fac asta! Pentru mine, faptul că n-am resurse este absolut firesc, n-am niciun fel de problemă, acolo îmi găsesc inspirația. Aproape că, dacă-mi dai resurse, sunt demotivată. Deci, întotdeauna mi-a plăcut această muncă de pionierat și sunt foarte bucuroasă că am putut să mă educ în cultura americană, care te ajută, te hrănește și te învață să te bazezi doar pe tine în a construi orice. Acest lucru e foarte diferit de ce întâlnim noi în Europa ca obiect de studiu și formă de învățare sau de educație. Cultura americană s-a mulat foarte bine pe structura mea interioară. Eu, în sistemul de învățământ clasic, am suferit, aveam rezultate bune, dar nu-mi plăcea să merg la școală, am trecut printr-o depresie intelectuală continuă, îmi dau acum seama, privind în spate. Însă în ziua în care am călcat pe teritoriul american, mi-am dat seama că aparțin acelui sistem. Eu nu sunt îndrăgostită de America, dar sunt îndrăgostită de democrație.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și în America de ce ai ajuns, cum s-a întâmplat?
Oana Stoianovici: Am ajuns pe continentul american, pentru că începusem să am niște rezultate extraordinare. Dar nimeni nu știa despre rezultatele mele, contextul era de așa natură, încât fiindcă eram foarte mică, nu trebuia să se spună că eu făceam asta. Dar, la un moment dat, a întrebat cineva din America ale cui sunt rezultatele, și mi-au dat voie să spun că sunt ale mele. Respectivii m-au felicitat și mi-au spus despre o conferință care va avea loc, unde i-am rugat să mă primească pe un post de voluntar, oferindu-mă să-mi plătesc eu biletul de avion.
Și așa am ajuns în America, iar la finalul conferinței, au fost 10 minute în care voluntarii puteau adăuga ceva. Eu am luat markerul, am ieșit în față și am spus: vă respect, sunteți extraordinari și sunt absolut onorată că mă aflu în această sală – dar tot ce ați vorbit voi aici cred că ar trebui să se rezolve așa.
Eram foarte îndrăzneață, nu știu de unde am avut atâta curaj, dar efectiv ceva din mine vorbea. America – asta e diferența, stilul de abordare. Șefa șefilor s-a uitat la tablă și a spus: Când toți o să gândiți ca ea, vom avea o echipă. De astăzi, ești angajată! Această abilitate de a nu fi invalidat, orice prostie ai spune, și de a fi cu adevărat apreciat când spui sau faci ceva folositor, pe care americanii o au integrată în structura lor de coaching și de educație, a fost pentru mine balsamul de care aveam nevoie. Am trecut de la o stare de a fi gri și mediocră, cum fusesem în sistemul românesc, la strălucire, căci eu nu mă putusem regăsi în contextul european pasiv de a achiziționa cunoștințe și atât, și sunt bucuroasă că Dumnezeu m-a trimis acolo, pentru că, altfel, nu cred că aș fi descoperit niciodată ce pot să fac.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și poate că n-ai fi descoperit care e misiunea ta. Toate lucrurile acestea așezate presupun că ți-au lămurit întrebarea despre misiunea ta în viață.
Oana Stoianovici: Da, absolut! Misiunea mea este să dezvolt conștiința umană prin lucru personal pe mine și pe viața mea, și să facilitez evoluția umanității prin tot ce trebuie să vină de la mine.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum s-a întâmplat să faci din toată această cunoaștere, până la urmă, și o afacere?
Oana Stoianovici: În primii 10 ani ai carierei mele, când am lucrat pentru această companie americană, nu am luat niciun ban, am făcut voluntariat și atât. Sufeream de un patriotism excesiv și mi se părea că este datoria mea pentru România, să contribui cu timpul, energia și leadershipul meu, la ridicarea societății românești. Știu, poate să sune complet nepotrivit, dar eu chiar asta am crezut, într-un mod inocent.
Și mi-am dorit acest lucru, să nu primesc nicio remunerație, mi se părea că simplul fapt că sunt acceptată în acel mediu și că sunt lăsată să muncesc, să mă dezvolt și să cresc era destul pentru mine. Eu îmi aduceam contribuția către societatea românească, pentru că mi s-au oferit joburi foarte multe, puteam să plec și în America, și în Londra, dar nu am plecat, pentru că eu trebuia să transform românii. Era ceea ce eu mi-am dorit și nu am vrut să pun un preț la treaba asta.
Am lucrat în pozițiile de conducere, de leadership și de management ale acelei întreprinderi, care era, de fapt, o fundație. Am crescut timp de nouă ani împreună cu fondatoarea, și am avut impact asupra a peste 5000 de oameni din România, am fost inițiată și educată în ce înseamnă managementul financiar care să permită unei asemenea companii să aibă loc pe piață, pentru că nu poți să trăiești doar din apă și pâine, există și alte datorii pe care trebuie să le plătești.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Înțeleg, însă, că pe atunci nu te prea preocupai de celalalte datorii ale vieții, făceai voluntariat…
Oana Stoianovici: Eu eram în prima etapă romantică a vieții… Până la 24 de ani oricum banii îi primeam de la părinți, pentru că eram la școală. Așadar nu aveam nici pe departe dorințe financiare, eram boemă cu totul.
Îmi doream să învăț și îmi doream să pot să aplic ceea ce învăț. Și, dacă puteam să fac și un impact, și s-o fac și în țara mea, pentru mine era combinația perfectă.
Sigur că părinții mei începuseră să se se îngrijoreze de la un punct și îmi spuneau că ar trebui, totuși, să cer și un salariu, pentru că nu mai voiau să mă întrețină și după ce termin școala. Dar le-am spus să stea liniștiți, pentru că atunci când voi începe să fiu plătită, voi fi atât de pregătită, că voi putea cere oricâți bani vreau! Și m-au acceptat și m-au înțeles întotdeauna din punctul ăsta de vedere.
În acei nouă ani am depus un efort foarte mare și am avut impactul pe care mi l-am dorit. Ulterior când m-am maturizat am început să înțeleg că, oricât de mare mi s-ar fi părut mie impactul, era totuși mic și am început să-mi pun problema, cum ar fi să fac asta tot restul vieții mele și să am și grijă de mine și de familia mea… și am înțeles că trebuie să gândesc antreprenorial, pentru că numai așa pot să-mi susțin această misiune spirituală.
Nu vine nimeni să-ți dea un pahar cu apă, nimeni, niciodată, aproape nici cei care spun ”mi-ai transformat viața”, și nu trebuie să facă asta, eu nu consider sau nu văd în asta un egoism sau o răutate, pur și simplu sunt planuri diferite ale vieții.
Eu nu am făcut contribuție și transformare pentru că-mi doream recunoașterea oamenilor, am făcut-o pentru că asta trebuia să fac! Recunoașterea e faptul că mi s-a permis să fac asta, și atunci nu trebuie să aștept nimic de la nimeni. Iar în momentul în care am avut această revelație, mi-am dat seama că tot de mine depinde să am confortul uman pe care mi-l doresc, să exist la adevărata mea valoare din punct de vedere uman și am început să creez cu integritate misiunea mea. Am învățat pas cu pas cum să-mi gestionez viața personală, ca timp și ca bani, ca traiectorie financiară, în așa fel încât să fiu eu în integritate față de mine, pentru a-mi susține misiunea care mă împingea în continuare să fiu în serviciu. Ulterior, lucrurile au crescut fără voia mea și, în acel moment, și oamenii au început să-mi ceară să revin în mediul acesta public, să fac cursuri cu sute de oameni, pentru că renunțasem pentru o perioadă la această idee, dar oamenii au început să-mi ceară, iar eu a trebuit să devin responsabilă și serioasă față de ceea ce mi se cerea să livrez. A trebuit, deci, să mă iau în serios și la un alt nivel, și așa am descoperit că nu pot în 24 de ore să fac asta de una singură. Așa s-a născut antreprenoriatul meu, un pic primitiv, recunosc… dar așa s-a născut nevoia unei echipe, care nu putea să fie formată decât din cei mai buni oameni. Care trebuiau respectați și plătiți la adevărata lor valoare. Am înțeles că trebuie să fiu responsabilă nu doar pentru mine, ci pentru o comunitate de oameni, care se bazează pe mine. A trebuit să învăț mecanismele prin care să scot profit ca să pot să susțin investiția profesională, inovația pe care un proiect poate să o cuprindă. Și, uite așa, am intrat în acest mecanism, iar el m-a provocat să cresc, să cresc, să cresc.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum s-a produs creșterea asta?
Oana Stoianovici: Saltul meu în antreprenoriat s-a întâmplat în momentul în care nu mai puteam să mă dezvolt, pentru că făceam contribuție de calitate, aveam oameni sub mine de care aveam grijă, dar businessul nu avea profit. Mentalitatea mea de a fi coach nu mai funcționa, iar eu trebuia să fac o schimbare internă, personală și să învăț să fiu și șef, să învăț să fiu și om de business, ca să pot să-i dau acestei misiuni susținerea de care ea are nevoie. Împreună cu energia pe care Dumnezeu mi-a dat-o, am făcut aceste schimbări personale și acum avem un business internațional care susține și hrănește această misiune, care nu mai este doar despre mine, ci este despre o echipă și o comunitate care își găsesc și ei misiunea lor personală în interiorul acestei misiuni mai mari.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum se împacă toate aceste lucruri, coachingul cu antreprenoriatul și cu spiritualitatea? Cum ai adus toate elementele acestea într-un singur loc și cum le-ai făcut să funcționeze?
Oana Stoianovici: Învățând să lucrez multidimensional, pentru că, de fapt, fiecare există într-un alt plan sau într-o altă dimensiune și funcționează după alte reguli.
Iar în momentul în care înțelegi aceste dimensiuni și regulile pe care trebuie să le aplici în fiecare dintre aceste domenii, iar tu ești în centru, punând ordine și navigând cu fluiditate prin aceste dimensiuni, poți să-ți păstrezi integritatea spirituală în timp ce ești un leader antreprenorial, în timp ce faci coaching în mod concret, pentru că asta este forma pe care o ia facilitarea ta. În timp – ar fi răspunsul metaforic, la întrebarea ta, în timp, prin dorința mea de a crește, pentru că atunci când îți dorești să crești, viața îți arată unde ai de crescut.
Eu am pornit în coaching, am făcut asta foarte bine, am integrat acest lucru, e a doua mea natură, aș zice, tocmai pentru că am pornit-o de la 18 ani, după care de alți 10 ani, practic spiritualitatea și o fac avansat și cu multă disciplină personală zilnică. Și atunci, timpul, disciplina și practica, te învață, te inițiază, îți coordonează aceste spații. Când această ordine există în tine, poți ulterior să fii în integritate cu orice vrei să oferi și să și reflecți această ordine în afară.
Marea Dragoste/revistatango.ro: În perioadele acestea foarte grele, de criză, de pandemie, pe care le-am traversat, mai ales în zona aceasta de business, de antreprenoriat, chiar și de spiritualitate, cum te-ai descurcat? Cum ai trecut această perioadă?
Oana Stoianovici: Cu foarte multă meditație care mi-a permis să am o viziune transpersonală, să am capacitatea să înțeleg și să integrez ceea ce, de exemplu, Tao ne învață, e Yin și Yang, e întuneric și lumină, nu există doar lumină. Să fii matur și ancorat din punct de vedere spiritual înseamnă să înțelegi ciclul vieții, care implică și umbră și lumină. În momentul în care integrezi în structura ta interioară și în felul în care te raportezi la viață, umbra și lumina ca fiind egal valoroase, atunci poți să vezi lumina din întuneric și întunericul din lumină.
Am putut, datorită meditației și a planului spiritual pe care am învățat să-l accesez în toți anii aceștia, să văd binefacerea chiar și din pandemie. Să înțeleg și să observ, special pentru că am această dorință să mă conectez cu mai multe culturi, cu informația din mai multe locuri, ce se întâmpla în America, în Asia, în Europa, să văd cum poate o pandemie să fie, de fapt, o vindecare globală sau măcar un exercițiu de trezire, de responsabilizare. O boală de genul ăsta creează o alertă globală, o trăire conștientă în comun a întregii planete care, automat, va aduce o creștere. Dacă ai fi Dumnezeu, și te-ai uita la specia umană și le-ai trimite un virus, i-ai vedea cum se mobilizează, cum răspund la criză, și ai înțelege că din ea vor crește într-un fel sau altul, se vor duce într-o anumită direcție. Când ești singur și izolat și treci prin pandemie, nu te poți uita la această dimensiune spirituală a fenomenului și nu apreciezi creșterea prin care treci. Dar ea există atât la nivel individual cât și colectiv. Acest macro-micro cred că e foarte important. Pe mine spiritualitatea mă ajută să mă pot conecta cu acest macro-micro și să pot să înțeleg ce se întîmplă.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Și cât de importantă este spiritualitatea? Ne face o viață mai bună?
Oana Stoianovici: Noi avem senzația asta că spiritualitatea ne rezolvă problemele. Că ne dă bani, ne vindecă, ne face să avem un iubit perfect, ne face să avem cariera pe care ne-o dorim. Avem această așteptare ca efect al muncii spirituale pe care o parcurgem.
Eu, însă, am reușit, în timp, să înțeleg că spiritualitatea nu m-ajută la nimic din toate astea, trebuie să pun mâna să le fac eu. Dar ce face, în schimb, spiritualitatea pentru mine și n-o face pentru un om care nu o practică, este că îmi permite să fiu transpersonală, să văd lucrurile de la nivelul unei meta-viziuni și să am o altă atitudine în mijlocul uraganului. Asta mi-a permis mie, de exemplu, să înțeleg fenomenul și să pot să mă raportez la el corect și să îmi găsesc propria poziționare care funcționa cel mai bine pentru mine în acea criză. Mi-a permis să mă folosesc de ea și s-o transform într-o oportunitate, atât la nivel personal, cât și la nivel profesional.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Există în viața fiecăruia dintre noi și planul personal și cel profesional. Lucrurile în viața personală cum au mers pentru o ființă atât de dedicată profesiei? Ai povestit în splendida ta povestire numită “Trandafirul roz”, din antologia Cele mai curate minuni, cât de dificil și de presărat cu miracole absolut uluitoare a fost drumul tău până la maternitate.
Oana Stoianovici: Maternitatea pare să fie una din temele spirituale pe care eu a trebuit să le rezolv în această viață. Datorită traumelor mele emoționale, am descoperit la un moment dat că sufăr de o infertilitate avansată, pe un fond de endometrioză, o boală pe care nu o identificasem. Și, la un moment dat, această afecțiune m-a împins aproape de o operație pe care am făcut-o, descoperind această infertilitate avansată, lucru care a pus în raza mea vizuală, clar și direct, tema maternității. A trebuit să mă conectez cu dorința mea de a face copii sau nu în această viață, și, provocată de asta și punându-mi aceste întrebări, răspunsul meu a fost DA. Este un exercițiu în coaching, în care te proiectezi la 90 de ani pe patul de moarte și te uiți înapoi la viața ta. Dar trebuie s-o faci în mod onest, fiindcă altfel nu funcționează. Este un exercițiu fantastic când trebuie să iei decizii radicale și ești la o răscruce de drumuri. Te uiți cu mintea de 90 de ani, pe patul morții, la decizia pe care o ai de luat în momentul acela al vieții tale, și atunci poți să hotărăști cu înțelepciunea pe care ai avea-o la 90 de ani. Am făcut acest exercițiu, și am descoperit că îmi doresc copii, vreau la 60 de ani să am un copil, nu îl vreau la 30, dar la 60 de ani, când o să intru într-o altă etapă a vieții, vreau să vină copilul meu în vizită. Și atunci am spus „Bine, eu vreau un copil. Nu mă interesează dacă-l fac într-o familie clasică, dacă-l fac în oricare altă formă modernă”. Am decis. Și decizia asta interioară, alegerea personală de a fi mamă m-a pus pe traiectoria vindecării infertilității avansate de care sufeream. A fost un proces de vreo 5-7 ani, de muncă destul de detaliată, riguroasă în domeniul vindecării fizice, dar bineînțeles că și emoționale, pentru că toate au o componentă emoțională și, în final, am reușit. Dumnezeu mi-a dat acest dar. În momentul în care l-am primit și mi l-am asumat, l-am manifestat în viața mea, orice efort în această direcție a fost absolut firesc. Și mi-a adus extraordinar de multă fericire această victorie personală. A fi mamă mă împlinește foarte mult, îmi place la nebunie, n-aș fi crezut! Nu eram neapărat o persoană foarte conectată cu copiii până să fiu mamă, eram conectată cu energia copilăriei, prin munca mea cu copilul interior, dar nu neapărat cu copii concreți. Acum n-am nicio problemă să am o echipă de fotbal, nu neapărat născuți de mine, dar o echipă de fotbal prin jurul meu, să-mi spună povești și să ne distrăm conform vârstei.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Se vorbește mereu despre asta, crezi că copiii ne aleg în mod special pe noi, există oare legătura aceasta și un copil vine special la părinții lui? Fetița ta crezi că a venit special la tine?
Oana Stoianovici: Da, absolut. Eu am simțit în zilele în care m-am operat, energia fetiței mele care mi-a apărut într-o meditație, a apărut într-un vis mamei mele și apoi în zidul pe care bunicul meu îl zidea, a apărut forma unui copil în tencuiala zidului, în curtea în care eu trăiam. Deci, da, energia copiilor ne alege, copiii vin la noi. Și eu spun tot timpul femeilor care își doresc un copil sau se luptă să devină mame și au probleme de fertilitate: roagă-te la Dumnezeu să-ți dea un copil, să-ți trimită sufletul copilului în dar! E foarte important și tatăl în acest proces, dar cred foarte mult că Dumnezeu ascultă ruga mamei. În momentul în care tu îi ceri voie lui Dumnezeu să-ți dea un copil și îți asumi această sarcină spirituală, sufletul copilului este trimis în dimensiunea noastră cu mult înainte să se întâmple în planul fizic însămânțarea copilului, prin actul minunat de a face dragoste și de a procreea. Pentru mine, copilul a apărut înainte să apară partenerul, aș spune că și-a atras propriul tată, lucru care a fost salvator în momentele în care nu-mi plăcea de tatăl ei, pentru că a trebuit să respect această decizie a propriului meu copil, chiar dacă nu voiam. Râd și fac haz de necaz… Dar, într-adevăr cred că părinții sunt aleși de copiii lor, nu știu exact dacă există o formulă divină care se aplică de fiecare dată, dar cu siguranță nu este întâmplator și sunt multe lucruri care conlucrează.
În cazul meu așa a fost, o întrepătrundere între dorința mea de a fi mamă, această temă spirituală pe care eu trebuia s-o rezolv, și sufletul copilului meu, divinitatea și, mai apoi, sufletul tatălui ei.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Te-ai referit, vorbind despre procesul de vindecare prin care a trebuit să treci, la traumele pe care le aveai de vindecat. Am întâlnit mulți oameni care spun că poți avea traume doar dacă ai trăit cu păinți care te băteau sau dacă ai fost la orfelinat, dar în cazul tău… părinții te iubesc, te-au susținut. Pentru mulți poate părea un pic ciudat ca tu să spui și cu atâta deschidere ”am avut traume de vindecat”. Cine are traume?
Oana Stoianovici: În primul rând, traumele noastre nu se întâmplă toate neapărat în această viață. Traumele pot să vină din alte vieți, iar în aceasta se recreează mediul sau contextul în care trauma inițială, cea din alte vieți, s-a întâmplat. Alteori, traumele se construiesc în această viață. Dar ce înseamnă, de fapt, o traumă? Este o situație care, din punct de vedere emoțional și psihologic, pe tine te prinde cu garda jos, nepregătit și de unul singur. Iar dacă se întâmplă la o vârstă emoțională, psihologică de 4-5 ani, este chiar o dramă, pentru că resorturile psihologice sunt aproape de zero la această vârstă. Copiii nu se pot regla din punct de vedere psihologic, de aceea au nevoie de noi să-i susținem, să-i hrănim, să-i conținem.
Un alt lucru pe care oamenii nu-l înțeleg este că noi vorbim de o componentă emoțională a vieții, atunci când vorbim de traume. Faptul că părinții noștri și, la rândul lor, părinții lor, au avut această educație tradițională în care a fi părinte înseamnă să-l duci la școală, să-i dai să mănânce, să-i iei haine, să-l lași să joace fotbal și cam atât, adresează doar planul uman al existenței unei ființe, în care nu a existat o educație emoțională sau spirituală.
Au fost momente în societatea umană în care au existat culturi tribale sau culturi cu har, în care exista această spiritualitate nespusă, în care ființa umană era crescută din toate punctele de vedere, dar, din păcate, în modernitate, lucrul acesta s-a pierdut. De exemplu, comunismul a secătuit foarte mult, în inconștientul colectiv, capacitatea noastră emoțională. Noi suntem efectul unor generații care n-au avut racord emoțional, n-au avut rezonanță sau educație emoțională. Nu este important ca părinte doar să îi asiguri lucruri, să-l trimiți la școală, să-l hrănești, ci trebuie să petreci timp cu el, să vorbești cu el, trebuie să înțelegi limbajul de iubire al copilului tău și să i-l oferi, trebuie să poți să te mulezi pe personalitatea lui și să înțelegi mediul pe care tu trebuie să-l creezi pentru propriul tău copil ca el să-și potențeze harurile.
Mai mult decât atât, o generație întreagă, cum ar fi generația părinților mei, au fost foarte debusolați în această tranziție de la comunism la societatea contemporană, modernă. Au avut foarte multe lucruri pe care au trebuit să le gestioneze și să le rezolve, iar atenția lor nu a fost acasă.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Înțeleg că acesta a fost și cazul părinților tăi…
Oana Stoianovici: Părinții mei, odată cu venirea revoluției, au devenit antreprenori amândoi. Într-un fel sau altul, eu nici nu i-am văzut, adică n-au avut timp să fie acasă. Pe mine m-au crescut bunicii. Nu știu nici dacă atunci când erau acasă s-ar fi putut conecta cu mine din punct de vedere emoțional. Cel mai probabil, nu, dacă ar fi să privesc din perspectiva valorilor mele emoționale din prezent. Pentru că nu aveau capacitatea să fie în ascultare centrați pe copil, din punct de vedere emoțional. Există o vorbă americană care spune ”nu arunca albia cu tot cu copil”. Sigur că lucrurile nu trebuie văzute în extremă, eu nu sunt adepta unei educații moderne exclusiv centrate pe emoție, și să lăsăm la o parte niște principii de bun simț, tradiționale, de educație. Toate aceste aspecte trebuie combinate. Și, în combinația asta, de fapt, adresezi ființa umană în toată complexitatea ei.
Da, eu am suferit, deși am făcut parte dintr-un mediu elevat, am fost crescută bine, am mâncat bine, am fost îmbrăcată bine, și m-am dus în taberele foarte moderne la care am avut acces acolo, în sudul țării. Dar deși am trăit toate astea, am fost un copil care a experimentat trauma din punct de vedere emoțional, am experimentat acest abandon emoțional sau neprezență emoțională. Nu pentru că părinții mei sunt răi, nu pentru că părinții mei sunt needucați sau rău intenționați, ci pentru că nici ei nu aveau aceste principii emoționale.
Marea Dragoste/revistatango.ro: În schimb, înțeleg că ești implicată 100% în creșterea fetiței tale. Cum se face că ai, totuși, timp pentru toate aceste programe extraordinare pe care le conduci? Cum arată zilele tale, în condițiile în care faci atâtea lucruri, și nu pari nici epuizată, arăți perfect odihnită și zâmbitoare.
Oana Stoianovici: Nu fac lucrurile de una singură. Și asta e valabil și în felul în care cresc, nu mă ambiționez să spun că eu am toate răspunsurile, deși am capacitatea și abilitățile, dar întotdeauna apelez la mentori. Nu mai vorbesc atât de des cu ei cum o făceam în tinerețea mea, pentru că am ajuns la o anumită independență și maturitate spirituală și profesională, dar mă încarc din aceste relații și respect oamenii care joacă aceste roluri în viața mea, atât personal, cât și profesional. Am foarte mare grijă de oamenii din structurile mele de sprijin, cum le numesc eu, și în viața personală și în cea profesională, pentru că, fără ei, nu pot să fiu peste tot la nivelul acesta de calitate. Dar nu am fost din prima așa, n-am avut din prima bani pentru o persoană de calitate care să vină să stea cu Ana, n-am avut din prima timp sau energie să am o echipă. Dar m-am chinuit să le fac singură până când am înțeles ce trebuie făcut și ce trebuie să cer. Și prima mea investiție nu a fost în lucruri personale ci într-o echipă și o persoană de calitate care să ma ajute personal. Astăzi aș putea să spun că pot să jonglez cu atât de multe lucruri, pentru că am o echipă, și am o echipă și acasă, prin partenerul meu de viață și oamenii care ne sprijină. Și un alt lucru important, am învățat să îmi dozez resursele. Uneori cerem foarte mult de la oameni și nu acceptăm că oamenii ne pot da mai puțin, și că e treaba noastră să umplem toate celelalte nevoi pe care le avem. Nu e de la sine înțeles să ne crească părinții copiii, nu trebuie să facă asta doar pentru că sunt bunici. Și tot așa, cum și partenerul nu trebuie neapărat să se sacrifice, sau eu nu trebuie neapărat să mă sacrific. Așa am creat timp pentru mine. Lucru care este extrem de important pentru mine ca femeie. Când femeia nu se respectă pe ea, nu se onorează pe ea, nu renunță la această înțelegere proastă a mamei ca martiră și nu învață să ceară ce are nevoie de la partener și de la copil, se strică echilibrul. Femeia este cea care hrănește și oferă climatul emoțional și spiritual, la job, acasă, în familie, în familia extinsă.
Este important să învățăm mediul că femeia trebuie respectată. Și pentru asta este important să învățăm respectul de sine, această valorizare a noastră ca femei, ca mame, ca regine ale casei noastre. Când înțelegem asta începem să câștigăm timp, când n-avem niciun pic de timp, începem să câștigăm energie, când toată lumea vrea energie de la noi, începem să câștigăm o relație cu noi, când noi hrănim pe toată lumea. Și să descoperim că numai când suntem egoiste, care, de fapt, nici măcar nu este egoism, pentru că atâta timp cât hrănești în continuare pe ceilalți, n-ai cum să fii egoist doar pentru că te pui și pe tine la priorități, numai atunci reușim să nu ne epuizăm. În momentul în care conștientizezi că trebuie să fi bine pentru a susține tot ce îți dorești în viața ta faci alegerea de a te pune pe lista de priorități. E foarte important să ai o viziune, și acasă, și la job. Așa cum e foarte important să fii onest despre această viziune și să îi antrenezi și pe alții în ea.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Prin conversații?
Oana Stoianovici: Da, trebuie să ai discuții oneste cu tine, cu partenerul, cu oamenii din viața ta profesională, ca să poți alinia viziunea, strategia și execuția și să reușești . Și aici abilitățile mele de leader m-au ajutat foarte mult să merg foarte în detaliu și să-mi organizez lucrurile foarte bine.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Unde pot învăța femeile să dobândească această putere, și claritatea cu care să își creeze viața?
Oana Stoianovici: Le invit să experimenteze evenimentele noastre gratuite și dacă le inspiră să participe la programele noastre. Următorul eveniment chiar adresează puterea femeii și cum să ne exprimăm plenar. Este un eveniment gratuit de feminitate: https://rituals.thefeminine.com/initiere-in-energia-femeii-salbatice56201731
Marea Dragoste/revistatango.ro: Știu că nu mai locuiești în România, deși această mutare a ta s-a întâmplat într-o perioadă de criză, pur și simplu, când toți tăiau cheltuielile și inclusiv spuneau că nu mai călătoresc nicăieri, pentru că nu își mai puteau permite. Poți să-mi spui câteva lucruri despre această decizie, cumva paradoxală, dacă e să privim din exterior?
Oana Stoianovici: Îmi doream de mult timp să plec din țară, fără ca neapărat să mă mut definitiv. Eu construiesc lucruri valoroase în țară, contribui în continuare prin cursurile mele la evoluția lucrurilor, iar echipa mea este formată din români. Dar îmi doream de mult timp să trăiesc în alt loc, la soare. Asta a fost unul din lucrurile care au apărut mult și des în procesul meu de vindecare, aveam nevoie de căldură și de soare. Am avut această dorință să plec, dar a apărut în viața mea familia, s-a născut Ana și m-am gândit că ar fi păcat s-o iau de lângă bunicii ei, care erau foarte încântați de apariția ei în viețile noastre. Și mi s-a părut o achiziție emoțională incredibilă pentru ei, dar și pentru mine, așa că am mai amânat un an. După a venit pandemia, și a trebuit să amân încă o dată. În primul an în care totul a fost în lockdown, ne-am hotărât să plecăm totuși într-un loc diferit de unde trăiam. Atunci am luat decizia să ne mutăm lângă Brașov, am stat chiar în munți. Am trăit toată această pandemie în mijlocul munților noștri minunați. A fost o devirusare din toate punctele de vedere, pentru care sunt extrem de încântată. M-am îndrăgostit iremediabil de munții noștri, și îi visez și acum de când sunt plecată. Ne doream să plecăm de foarte mult timp și mi-am dat seama atunci, în interiorul pandemiei, că niciodată nu va fi timpul potrivit. Totdeauna vine o criză după o altă criză, și că cea mai bună alegere este să te uiți la criză ca la o oportunitate. Așa că am hotărât în mod strategic să găsim fereastra în care să fim în pandemie în altă țară.
Și am găsit-o, undeva la doi ani de la declanșarea pandemiei. A fost o vară în care s-a putut circula, și atunci ne-am spus, dacă oricum suntem între patru pereți, dacă oricum învățasem deja să fim doar noi, fiind foarte izolați de multe luni, și învățasem deja să trăim unii cu alții și începuse să ne facă plăcere, hai să plecăm. Am încercat cu muntele, acum hai să fim izolați și pe o plajă. Am găsit o fereastră de timp, înainte de următoarele restricții, și am plecat, ne-am închiriat ceva provizoriu, și am spus că ne dăm voie să experimentăm.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Însă ați luat și businessul cu voi…
Oana Stoianovici: Eu îmi doream de foarte mult timp să am un business digital, iar pandemia a fost un context extraordinar de benefic pentru mine, fiindcă m-a prins pregătită. Eu lucram de ani de zile la acest vis și nu reușeam să-l pun în practică, pentru că studenții mei își doreau foarte tare să ne luăm în brațe, să ne vedem… Dar când a venit pandemia n-am mai putut să facem acest lucru, și atunci toată lumea a intrat în mediul digital, iar pe mine m-a prins cu toate temele făcute. Strategia e foarte importantă când vrei niște rezultate și niște performanțe financiare și antreprenoriale. Mai bine petreci un an făcând strategie și setându-ți fundația decât să iei acțiune nepregătit. Pe mine m-a prins pregătită, așa cum spuneam, și a fost un moment în care am reușit să pivotez și am avut o creștere incredibilă datorită acestui lucru. Îmi doream de mult să trăiesc nomad, dar de data asta, cu familia mea, pentru că mai făcusem asta în tinerețe, fără familie. Și atunci a fost chiar momentul în care am putut să facem asta și ne-a plăcut.
Am ajuns în sudul Spaniei, pentru că voiam cald și soare permanent, nu fusesem pe aceste meleaguri, ne-am lăsat purtați de intuiție. Până la urmă de ce nu? Suntem încă destul de tineri, hai să facem asta, e o nebunie, de care suntem încântați. Acum ne aflăm aici și ne place mult. A fost un alt moment spiritual care mi-a ghidat existența, și, da, aici rămânem, este evident.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci nu te-ai gândit să mai renunți la un vis, ci dimpotrivă, ți le-ai îndeplinit pe toate. Majoritatea dintre noi tot tăiem de pe listă câte un vis, câte o dorință a noastră. La ce ne sfătuiești tu să nu renunțăm, totuși, niciodată?
Oana Stoianovici: Într-o criză, cred că la vis. Cred că dacă renunți la vis, renunți la tine și atunci nu mai ai nicio șansă să faci nimic. Cred că visul în sine îți dă energia și inspirația necesară să fii nebun, să ieși din limite, să ieși din provocări și restricții și să găsești o soluție creativă. Dacă nu ai această inspirație în interiorul tău, dacă tu nu comunici cu visul tău, n-ai nici o șansă, din punctul meu de vedere. Și asta îți și dă puterea să faci din lămâi limonadă. Dacă tu ai un vis, visul te împinge să rezolvi problema. Dar dacă nu ai unul, vine provocarea, și te va copleși. Deci, nu renunți niciodată la vis. Și aș mai aminti aici încă o chestiune importantă, la care să nu renunțăm nicicând: să nu renunțăm la ajutor. Eu sunt un om care și-a construit totul de la zero, nu am primit bani să fac lucruri, mi-am plătit toată educația de la zero, nu m-a ajutat nimeni cu nimic, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să renunț la educația mea. Am avut perioade în viața mea când n-am avut bani, sunt momente din astea în existența noastră ca adulți, dar întotdeauna mi-am găsit căile prin care să plătesc informația și facilitarea de calitate care să mă ajute să fiu în cea mai bună versiune a mea. Și aș zice ceva ce oamenii nu înțeleg și nu aplică, chiar și când le este spus: n-aș renunța la disciplină. Oamenii, când se lovesc de o provocare, primul lucru la care renunță este practica, disciplina, pe care ei o aveau. De exemplu, eu acum vreau să trec la un alt nivel în relația cu corpul meu. Când am o provocare emoțională, primul lucru la care renunț e sportul, evident că nu-mi place să-l fac, că de aia renunț la el primul. Dar, disciplina de a mă duce în fiecare zi pe saltea, vreau – nu vreau, îmi place-nu-mi place, și a face sport, este garanția succesului.
La fel și în criză. Dacă eu renunț la disciplina mea interioară, doar fiindcă a venit furtuna peste mine, n-am nici o șansă. Dacă eu în timpul furtunii îmi cresc disciplina interioară, oricare este forma aceea de disciplină care mă autoreglează, atunci e posibil să am o șansă să răspund creativ furtunii din fața mea, altfel mă va copleși, ea în sine e mult prea mare. Mă aflu într-o situație ca David și Goliat, și trebuie să găsesc unghiul prin care să-l răstorn pe Goliat. Disciplina mă ajută să fiu creativă.
