fbpx

Ai grijă să nu trăiești degeaba! – de Narcis Avădanei

de
Haos. O lume mai tristă și lăsată goală. Tăcere peste morminte. Prea dur și prea crunt lovește. Fără tehnici de apărare, cu garda jos și incapabili de a găsi răspunsuri, ne resemnăm în lacrimile unei dureri insuportabile – aceea de a pierde lupta în fața morții. Nu știu cum, dar într-un fel sau altul, această selecție naturală își are rolul ei și-ar trebui să vină firesc…
Sigur că omul e egoist, dar după un timp te împaci cu ideea inevitabilului sfârșit. Nu și atunci când mai ai de dăruit și când ochii sau inima nu s-au bucurat pe deplin de soare și lumină, de poezie și declin, când vântul n-a prins să răzbată suficiente dimineți, încât să capeți înțelepciune. Da, unii dintre noi, de printre noi, pleacă prea rapid! Murdar și mișelește, nimeni nu-i întreabă ce mai au de spus! Nu e zi în care să nu auzi că cineva între 40 și 50 de ani ne-a părăsit, lăsând în urma sa un noian de întrebări fără răspuns, de mustrări și neputințe. Dar oare ce-ai putea să faci când te vezi pus în fața faptului împlinit? Nu poți râde ca tâmpul și cu atât mai puțin nu poți păstra o atitudine rațională.
Cumva toți ne ducem, iar ciclul trecerii, al circuitului sufletelor în natură e firesc și inutil de combătut. Suntem responsabili cu o moarte și-i preconizăm, cu umor, încă din adolescență, fazele apariției și-ale prezentărilor. N-am vrea desigur să facem cunoștință prea curând, dar ea nu se șterge pe picioare la intrare. Dă buzna, ca un taifun și nimicește tot!
Personal, nu cred în povestea legată de credință, de soartă ori de viața de apoi. Cred în fapte și în nedreptatea de a trăi atât de puțin, când știi, cu toată mintea și sufletul că poți iubi și poți dărui celor din preajmă și zâmbete și alinare. Cum înțelege un copil de câțiva ani faptul că mama nu-i mai poate spune „Bună dimineața”? Cum poate accepta un părinte faptul că el e aici și ființa din sângele său, din carnea sa, e la doi metri sub pământ?
Cum poate o iubire să fie frântă de-un ireparabil final? N-ai cum să răspunzi și-ți dai seama astfel că moartea nu lasă căi de apel. Boală, accident, declin, toate sunt definitive și fără rost în a fi atacate prin forme legale. Uneori, chiar și vorbele murdăresc tăcerea groaznică așezată în momentul unei dispariții premature.
Mă gândesc de multe ori ce-aș face dacă aș ști că mai am câteva fracțiuni de timp de trăit… Absurd și meschin exercițiu de imaginație, dar oarecum benefic în economia unei precare stări de siguranță. Probabil c-aș oferi mai mult și-aș lăsa ca lumea să mă vadă complet gol, dezrădăcinat, curățat de invidii și preconcepții, de răutăți și imbecile încărcări. Aș spune ce simt și-aș repeta la infinit că iubesc, că vreau și că pot să iubesc.
Și-aș mai zice că nu-mi pare rău. E greu să faci asta când în urmă rămân multe, dar totuși atât de simplu, știind că viața ta va fi o memorie impregnată, un zâmbet, o alinare și-un regret pe care n-ai cum să-l schimbi, dar poți să-l faci mai dulce! Poate de asta ar fi bine să fii tu mai des, indiferent de datele problemei. Îmbrățișează-i pe cei de lângă tine ca și cum ar fi ultima oară, spune vorbele potrivite și trăiește. Trăiește așa cum trebuie, fără să-ți pară rău c-ai fost, că te-au lovit, c-ai avut sau n-ai avut. Lasă-te pradă unei disperate nevoi de-a fi om, fără să faci ce-i corect și ce nu.
Vorbește și spune ce-ai pe suflet. Nu pleca în tăcere. Poate fi, fără să-ți dai seama, o tăcere eternă. Moartea nu e o enigmă, nu e o cerere, e o certitudine pe care suntem datori să o acceptăm, fără să-i jucăm în strună. E doar o trecere. Ce rămâne, după dezvelirea de dureri, o împăcare cu sine. Aceea că nu ai trăit degeaba! Ai grijă să nu trăiești degeaba!  
 
 
P.S! Acest strigăt de cuvânt, cu litere frivole și mult prea mici pentru durerile unor pierderi, este închinat tuturor celor ce-au fugit, răpiți fiind, în imensitatea unei eternități care-i păstrează vii în conștiința noastră! Sunteți aici, prin noi! 
Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *