fbpx

Nelly Miricioiu: Între viață și muzică, pentru mine, nu este nicio diferență

de

Poartă în pașii drumului său toate greutățile și toată splendoarea unui destin generic românesc. I-a fost recunoscut talentul enorm de la bun început, de la vârste fragede, însă asta n-a scutit-o ulterior de nedreptăți, de persecuții, de obrăznicii. A fost aplaudată și premiată pentru glasul său uluitor, dar a fost apoi alungată prin nepăsare, prin invidii, prin trădare, așa că trăiește în colțul celălalt al continentului, de peste 35 de ani. Nelly Miricioiu, una dintre cele mai mari soprane ale lumii, se încăpățânează să își iubească țara căreia îi vede doar frumusețea, așa cum s-a antrenat să vadă doar binele, doar seninul, doar lumina în jurul ei și în sufletele celor pe care îi privește. Ar putea fi definită prin rolurile pe care le-a interpretat, pe cele mai însemnate scene ale planetei, iar acestea se găsesc, toate, în biografiile oficiale. A fost mai întâi Regina Nopții la fraged debut, la Iași, apoi Mimi, Micaela, Rosalinde, la Brașov, și, un pic mai târziu, consacrarea la Glasgow cu Violetta, Tosca, Manon Lescaut, la Londra Nedda, Marguerite, Antonia… Dar a fost, în tot acest timp, fiică, prietenă, soție, mamă, iar acestea au fost roluri, câteodată, mult, mult mai grele.

Fotografii de Paul Buciuta, realizate în timpul masterclass-ului din cadrul Festivalului Regal de Operă Virginia Zeani, în Palatul Culturii, Târgu Mureș, iunie 2019

Am întâlnit-o pe marea muziciană Nelly Miricioiu la Târgu Mureș, la Festivalul Regal de Operă Virginia Zeani, și am asistat la câteva ore ale unui masterclass pe care l-a susținut cu premianții galei. Era însoțită de soțul ei, englezul Barry Kirk, și înconjurată de aura sa de noblețe și de generozitate a cărei vibrație era atât de vie și înălțătoare, încât ni s-a părut aproape previzibil să apară și în fotografii…

 

V-ați reconectat cu România, vă simțiți într-o legătură mai bună cu țara natală, cu lumea muzicii de la noi, cu publicul de aici?

Nelly Miricioiu: Din păcate, nu. Este o perioadă politică tulbure, peste tot în lume, nu numai în România, și am senzația că majoritatea artiștilor din străinătate reușesc tot mai greu să-și refacă legăturile cu locul din care provin. Eu mi-aș fi dorit să mă pot întoarce, dar nu s-a putut, și mi-ar fi plăcut să mă simt mai dorită acasă… Înstrăinarea aceasta este o durere, dar m-am obișnuit cu ea. M-am obișnuit cu sentimentul că sunt un om fără țară, fără un loc de baștină în care să se poată întoarce.

Mai aveți, totuși, pe cineva apropiat aici?

Nelly Miricioiu: Din familie nu mai am pe nimeni foarte apropiat. După ce am plecat, din cauza restricțiilor impuse de comunism, rudele nu au mai vrut să țină legătura cu mine. Nici înainte nu avusesem legături foarte strânse cu rudele, pentru că familia mea a fost un fel de mezalianță, mama venea dintr-o familie nobilă, cu sânge regal, iar tata, din neam de țărani. Eu i-am iubit pe amândoi și cred că am în personalitatea mea foarte mult din fiecare, dar, din cauza acestor proveniențe atât de diferite, relația noastră de familie a fost complicată, iar mama, care ținea frâiele în familie, a cam rupt relațiile cu rudele din partea tatei. Nici ei nu se arătau prea prietenoși, oricum, îmi amintesc că, deși trăiau cu toții în București, nimeni din familia tatei nu mă primea să stau la ei atunci când veneam cu contracte la televiziune sau la radio, mă refuzau, spunând că nu au loc pentru mine, deși aveau. Așa că am crescut destul de distantă. Peste ani, când m-a năpădit nostalgia, după ce tata murise, am vrut să reînnoiesc legătura cu familia, dar mi-am dat seama că mi-e foarte greu să înnod o sfoară care s-a rupt. Și am renunțat. Îmi rămăsese doar mama, pe care, însă, am pierdut-o în urmă cu șase luni. Așa că acum, din punctul meu de vedere, nu mai am pe nimeni. Doar amintirile și câțiva colegi dragi la Iași.

De la mama ați moștenit talentul, nu-i așa?

Nelly Miricioiu: Vocea a fost o moștenire de la mama, dar și tata avea în familie două cântărețe de muzică populară extraordinar de talentate. Cred că talent muzical a existat în ambele ramuri ale familiei. În plus, de la mama, care a fost educată la pension, care a fost crescută nobilă, am preluat o anume viziune despre viață, despre comportament, care m-a ajutat să mă descurc în lumea din Vest și să mă adaptez.

Cum se numea mama?

Nelly Miricioiu: Mama era Maria Tudose, însă în arborele ei genealogic erau cei din familia Păcuraru, deținători de păcură. Așa era atunci, fiecare își purta numele după ce avea sau după ce putea să facă. Dar când a venit comunismul le-a luat totul și l-au pus pe bunicul și pe toți ceilalți din familie în slujbe umilitoare. Mama a trecut prin perioade dificile, dacă n-ar fi avut acea educație și ea s-ar fi pierdut pe drum, așa cum și eu m-aș fi pierdut. Apoi l-a întâlnit pe tata, care era de partea comunismului. L-a iubit, dar a fost întotdeauna la mijloc și o alegere din perspectiva nevoii de a supraviețui. Iar asta a creat o situație foarte complicată în familia noastră.

Mi-aș fi dorit să mă pot întoarce, dar nu s-a putut. M-am obișnuit cu sentimentul că sunt un om fără țară, fără un loc de baștină în care să se poată întoarce.

V-a fost greu în copilărie?

Nelly Miricioiu: Nu-mi aduc aminte să fi avut multe momente foarte liniștite sau bucuroase. Totdeauna erau probleme. Îmi amintesc că aveam doar șase ani, iar apa de acasă nu era de ajuns și trebuia să mergem să luăm apă cu damigenele. Și eu, și mama, căram câte cinci kilograme în fiecare mână. Erau lipsuri, erau și nemulțumiri în casă, erau nepotriviri. Mama era tânără, nu avea niciun fel de experiență legată de căsătorie, a vrut să divorțeze de tata la o lună de la căsătorie. În plus, mama iubea foarte mult familia regală și m-a crescut în acest spirit de mic copil, în timp ce tata, cum v-am spus, era comunist. Odată am cântat la grădiniță un cântec care spunea ”O mamă am și-un Dumnezeu”. Era o melodie veche, populară. În următoarea zi, tata a fost băgat în garnizoană și retrogradat, pedepsit că nu-și crește copilul bine.

V-a certat tata atunci, pe dumneavoastră, pe mama?

Nelly Miricioiu: Nu, nu ne-a certat. Tata a iubit-o pe mama foarte mult și a crezut în ce a făcut ea și i-a fost recunoscător. Datorită mamei, tata a făcut facultatea de Drept și apoi a devenit doctor în drept. În timp, tata a ajuns la o condiție socială foarte bună, iar când am ajuns la Iași, a devenit comandant pe toată Moldova, era colonel și doctor în drept. Și asta datorită mamei, care a avut educație, a avut cunoștințe și a avut puterea să ne împingă de la spate pe amândoi ca să facem ceva în viață.

De la 5-6 ani, de când ați început să cântați, ați știut deja că veți fi muziciană toată viața?

Nelly Miricioiu: Eu atunci n-am știut, dar mama știa. (râde) Încă de când era gravidă, mama deja decisese soarta mea. Era convinsă că o să fiu fată și că voi ajunge cântăreață. Citea multe biografii, iar atunci, în timpul sarcinii, a citit biografia sopranei australiene Nellie Melba și, sub influența acestei povești de succes, mi-a ales numele. Și-a dorit mereu mult de la mine. Nu doar să fac muzică, ci și-ar fi dorit să fac și balet și alte arte, voia să fiu multilaterală. Mama a înțeles foarte bine că drumul meu este legat de muzică, mai ales că, la cinci ani, aveam înregistrări în radio și eram considerată copil-minune. Faptul că noi am venit de la Huși la Iași a fost doar o coincidență a destinului. După ce am cântat „O mamă am și-un Dumnezeu” tata a fost mutat corecțional în Iași, dar pedeapsa lui a fost o șansă extraordinară pentru mine. Mama știa că la Iași e un mediu cultural și primul lucru pe care l-a făcut când s-a decis mutarea a fost să se intereseze ce poate face la Iași pentru mine, în vederea carierei mele viitoare de cântăreață. Așa am ajuns la școala de muzică, la pian, unde a trebuit să recuperez mult, pentru că aveam deja nouă ani, iar ceilalți copii începuseră școala de la șase ani. A trebuit să lucrez materia a doi ani într-unul singur, ca să dau examenele și să-i ajung din urmă pe colegii mei.

A fost greu?

Nelly Miricioiu: Foarte greu, doi ani de învățat și de studiat la pian într-unul singur… Eu nu am avut copilărie. Nu-mi amintesc să fi avut niciodată copilărie. Am crescut un om bătrân, de când mă știu.

Și apoi lucrurile au mers firesc pe drumul muzicii, ați primit doar confirmări… Nu v-ați gândit că poate ați fi vrut să fi făcut, totuși, altceva?

Nelly Miricioiu: Nu, niciodată. Și dacă mor și mă întorc, tot cântăreață mă fac! A fost și rămâne pasiunea vieții mele. Dacă îmi iei muzica, e ca și cum mi-ai lua aerul. Între viață și muzică pentru mine nu este nicio diferență.

Acum se spune mereu că atunci când cânți de mică, poți să îți strici vocea și să nu ai longevitate în carieră. Dumneavoastră demonstrați exact opusul, cântați de la cinci ani și până acum, și cântați splendid!

Nelly Miricioiu: Nu e bine să ai profesori care să-ți umble la voce prea devreme. Mama a aflat de la alții că nu are voie nimeni să se atingă de vocea mea până la 18 ani. Și, în principiu, prima mea profesoară a fost la 18 ani, dar am cântat tot timpul și am cântat ce mi-a plăcut și cât mi-a plăcut. Nimic din ce am făcut nu mi-a afectat vocea. Mi-amintesc că m-a dus odată mama la Elena Zamora, o mare cântăreață la vremea aceea, ca să mă asculte. Zamora s-a dus în bucătărie să ne facă o cafea și a zis: „Tu începe să cânți!” Dar imediat ce am început să cânt s-a întors și a zis uimită: „Vai, ce talent!” Pentru că nici ea nu s-a așteptat la o copiliță de 14 ani să aibă aceste daruri vocale de la Dumnezeu. Mi-a spus: „Trilul acesta, pe care tu îl ai în voce, eu a trebuit să lucrez opt ani ca să îl capăt!” Sigur că, astfel, mama a fost încurajată. Tot la 14 ani am fost în televiziune, la Mici talente, mari speranțe, în aceeași emisiune în care a fost și violonistul Eugen Sârbu. Pe de altă parte, comuniștii și școlile noastre rigide îmi făceau tot felul de șicane, ca nu cumva să îndrăznesc să mă dau mare sau să mi se urce la cap. Am trecut prin multe umilințe în școala de muzică. Era o școală extrem de severă, am pornit la drum 45 de copii și am absolvit doar 17. Selecția era foarte dură. Atâta m-au persecutat, încât una dintre nedreptățile lor grave a fost că m-au lăsat corigentă la trei obiecte peste vară. Știți cum e, cât ai fi de bun, dacă profesorul vrea să te lase corigent, te lasă, nu poți să te lupți cu el. Dar, realmente, au făcut-o special. M-au căzut la gramatică, la matematică și la pian. Am muncit ca un câine, toată vara, nu am făcut altceva decât să muncesc și bineînțeles că am luat nota maximă. Dar m-a durut foarte tare, nu eram decât un copil. Iar mama era și ea foarte ambițioasă și foarte dură cu mine. Îmi spunea mereu că nu vrea ca eu să eșuez sau să am o viață ca a ei, pe care o considera sacrificată, pentru că ea nu reușise să își fructifice niciunul dintre talentele ei, deși avea, într-adevăr, multe. Și atunci era extrem de exigentă cu mine.

Cum ați trecut peste nedreptățile acestea fără să vă înrăiți, fără să vă închideți în sine?

Nelly Miricioiu: Acestea au fost bătăliile mele psihologice. Tata a fost un om extraordinar de generos și de atent cu familia lui și de la el am luat puterea de a vedea și partea bună din tot ce se întâmpla. Am avut și eu tristețile mele, am avut și răutăți, în sensul că răspundeam pe moment, dar, după aceea, îmi părea rău. Însă eu, în natura mea, sunt un om generos, așa cum și mama, dincolo de această severitate pe care o avea, era foarte generoasă și a făcut lucruri foarte frumoase în viața ei. Însă sunt atât de multe straturi de complexitate, toate acestea s-au întâmplat în perioade istorice și politice atât de diverse, e foarte mult intercalată viața privată cu viața socială, cu viața istorică, nu se pot detașa una de cealaltă… Pentru că am avut această dorință să fiu un om mai bun, când am venit în Vest m-am instruit, am citit foarte mult lucruri legate de spiritualitate, am văzut și altă lume cum este și, încetul cu încetul, m-am autoeducat să nu iau nimic din lucrurile negative, să nu mă încarc cu ele, pentru că mi-am dat seama că, la urmă, eu rămân nefericită, nu altcineva. Întotdeauna este alegerea noastră. Avem în fața noastră și binele și răul, și e decizia noastră către ce privim. Eu am hotărât să nu mă aplec către rău, pentru că mă încarc cu negativitate și, în final, tot eu sufăr. Mai bine sufăr pentru ceva pozitiv și conștiința mea mă premiază, spunându-mi că am fost bună, decât să am satisfacția momentană că m-am răzbunat printr-o răutate.

Deși uneori e mai ușor să fim răi și mai complicat să vedem binele.

Nelly Miricioiu: Într-adevăr, e greu să găsești un trandafir dincolo de țepi, care pot să te înțepe și să te facă să sângerezi. Toate lucrurile prin care am trecut în viață m-au ajutat să înțeleg că e mai ușor să pleci și să părăsești câmpul de bătaie, dar victoria e a celor care luptă până la capăt și fac pace cu ei înșiși și cu cei din jur. Acesta a fost întotdeauna principiul meu, am înțeles că nu am niciun beneficiu să caut lucrurile greșite în oameni. Și în rolurile pe care le-am făcut, întotdeauna m-am uitat la lucrurile pozitive, până și la Lady MacBeth am căutat ce avea bun.

Nu ați avut și momente în care ați regretat că sunteți prea permisivă, prea bună, poate?

Nelly Miricioiu: De multe ori lumea profită de asta și bineînțeles că eu sufăr atunci, pentru că gândesc: „Eu nu te-am tratat în felul ăsta, de ce nu încerci și tu să te porți la fel ca mine?!” Am învățat să îmi rezolv conflictele în mod elegant, dar asta nu înseamnă că nu mă doare să fiu tratată incorect. Mă doare foarte mult și mă izolează. Mulțumesc lui Dumnezeu că-i am pe soțul și pe copilul meu și mi-am format un nucleu de prieteni care îmi dau forța spirituală să pot continua. De asemenea, copiii cărora le predau sunt minunați, le dau din învățătura mea cu toată generozitatea, așa cum ați văzut la masterclass-ul pe care l-am avut la Târgu Mureș unde toate fetele erau așa de entuziasmate… Asta te încarcă de energie bună.

M-a impresionat foarte tare cu câtă bunătate i-ați încurajat pentru progresele lor, i-ați apreciat chiar și pe cei care nu se descurcaseră așa de bine, fiindcă toți făcuseră câte un pas, mai mare sau mai mic, înainte.

Nelly Miricioiu: Am învățat în viață cât de importantă este o încurajare. Eu nu am fost încurajată, ci comandată de mama, atunci când eram copil. Orice aș fi făcut, nu era suficient de bun niciodată. Mi-am promis atunci că dacă o să ajung într-o poziție de influență, n-am să fac același lucru care mi s-a făcut mie. De când am început să predau, am învățat tot mai mult cum să mă port. Mi-am dat seama de puterea pe care o am și nu mi-am permis mie însămi să profit de acea putere. În plus, soțul meu a fost întotdeauna lângă mine și m-a ajutat să evoluez. După anumite masterclassuri, când veneam acasă, Barry îmi spunea: „Chiar era nevoie să fii atât de dură cu persoana aceea?” Pe moment, eram tentată să mă cert cu el, să-i spun că el e inginer și nu înțelege lucrurile astea. Dar sunt un om care își digeră gândurile din ziua respectivă așa că, a doua zi, eram mai calmă și, în marea majoritate a cazurilor, m-am dus la acei copii și le-am cerut scuze. Face parte din educația mea integritatea de a-mi cere scuze în fața oricui, dacă am greșit, nu are importanță condiția sa socială sau intelectuală.

Cum ați reușit să vă păstrat așa de frumoasă iubirea pentru mama, deși acum, privind în urmă, e clar că v-a nedereptățit când vă spunea că nu sunteți îndeajuns de bună – fiindcă viața a demonstrat că sunteți nu bună, ci excepțională în muzică…

Nelly Miricioiu: O, Doamne, mi-ați pus o întrebare foarte interesantă… Până pe la 14 ani, mama era icoana mea. Mă adresam ei realmente cu adorație. După 14 ani, însă, când am devenit adolescentă, am început să văd anumite lucruri, să simt anumite exagerări… Am traversat o perioadă dificilă, în care mama și-a părăsit și religia, într-un fel, începând să fie comunistă ca tata. Cred că ea însăși a trecut prin niște tulburări extraordinare pe care eu, mai târziu, adultă fiind, le-am înțeles, dar atunci, de la 14 ani și până la 26, când am părăsit casa, am trăit într-un conflict continuu.

Unde ați plecat după ce ați absolvit Conservatorul din Iași?

Nelly Miricioiu: Am fost angajată la Opera din Brașov, apoi am mers la București și, după aceea, am plecat în străinătate. Când am ajuns în străinătate, am început să citesc mult, îmi amintesc că atunci când am mers la Metropolitan am venit acasă cu zece cărți enorme scrise pe tema mamă-fiică. Voiam să înțeleg, pentru că știu că e un păcat să-ți vorbești mama de rău… Și eu aveam nevoie de hrană intelectuală, voiam să înțeleg de la oamenii de știință, de la cei care au trecut deja prin asemenea experiențe și să găsesc o soluție prin care să echilibrez această problemă importantă din viața mea. Îmi amintesc că una dintre cărțile care mi-a adus un pic de deschidere a fost o carte a actriței Shirley MacLaine, care se cheamă Out on a Limb, o carte în care ea vorbește despre o experiență de ieșire din corp, despre conflictul ei cu religia și conflictul cu propria fiică, despre călătoria ei plină de înțelesuri în India. Acea carte mi-a dat permisiunea să mă iert pe mine pentru faptul că aveam acest conflict. Pe baza acestei iertări am adăgat lucruri, am continuat să cresc, să înțeleg. După aceea, mama a venit în Londra și a stat cu noi. Tradiția noastră așa spune, să ai grijă de părinți, credința mea, care a crescut tot mai mult, așa m-a îndemnat, să o iau pe mama cu noi. A stat cu noi inițial vreo zece ani, după aceea s-a dus din nou în România, și apoi a revenit la Londra unde a stat cu noi 20 de ani, până când a murit. N-a fost ușor pentru nimeni, nici pentru ea, nici pentru noi, dar toată lumea a făcut un efort și ne-am adaptat.

Ce a fost, totuși, cel mai greu?

Nelly Miricioiu: Cel mai greu mi-a fost să îmi reapară, mereu, amintiri din copilărie care să declanșeze conflicte cu mama. Dacă e să fiu sinceră până la capăt, când mama a murit, cea mai mare durere a mea a fost legată de faptul că n-am reușit să rezolvăm conflictele dintre noi. Ne-am iubit una pe alta cu disperare, dar conflictele erau tot atât de mari ca dragostea noastră. A fost o relație complicată.

Mai bine sufăr pentru ceva pozitiv și conștiința mea mă premiază, spunându-mi că am fost bună, decât să am satisfacția momentană că m-am răzbunat printr-o răutate.

Faptul că aveți acum o relație bună cu fiul dumneavoastră poate că se datorează acestei lecții pe care ați avut-o de învățat cu mama.

Nelly Miricioiu: Da, aveți dreptate, absolută dreptate, pentru că de multe ori aveam aceleași conflicte cu Daniel cum le-avea mama cu mine, iar eu, pentru că știam ce mi-aș fi dorit în acele conflicte, știam și cum să reacționez, cum să mă port, ca să le depășesc cu bine față de Daniel. Datorită acestui lucru este pace și liniște între mine și Daniel.

Fiul dumneavoastră cu ce se ocupă?

Nelly Miricioiu: Este psiholog… (râde) Barry spune că, având doi părinți ca noi, a avut întotdeauna posibilitatea să facă multă practică. Acum face a doua facultate, a terminat-o pe prima, a lucrat în spital la secția de traume, și a ajuns la un anumit nivel de unde vrea să facă mult mai mult, dorindu-și să devină medic psiholog, să aibă continuitate cu pacienții lui și să-i poată urmări pe termen lung, de aceea a intrat într-o nouă școală, foarte grea. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu voință, să sperăm că va ajunge să își împlinească visul. Mă bucur să văd că este atât de ambițios.

Aveți un copil cu care vă mândriți și o relație frumoasă, de câteva decenii… Au fost multe diferențe de cultură, de limbă, de civilizație, de tradiții pe care a trebuit să le depășiți în relația cu soțul dumneavoastră, care este englez?

Nelly Miricioiu: Au fost diferențe enorme, nu doar că ei au altă mentalitate și altă gândire, dar el este inginer, profesia lui nu are nimic comun cu muzica și, deși eu mi-am dorit lucrul acesta, uneori a fost greu și din perspectiva aceasta. Pe noi ne-a salvat faptul că amândoi am fost căsătoriți înainte și am înțeles ce puncte ale noastre trebuiau nivelate, îndulcite. În plus, Barry a trecut printr-o traumă incredibilă înainte de a ne întâlni, căci soția lui a murit, era și însărcinată, iar el a avut nevoie să-și regândească tot modul de a relaționa cu viața. Timp de cinci ani a făcut parte dintr-un grup spiritual în care oamenii studiau cărți extraordinar de importante, acumulau cultură și filosofie, aveau o disciplină aparte, uneori, în weekend, ieșeau la ora patru dimineața pe câmp și, după ce meditau împreună, făceau muncile câmpului. A fost o perioadă care l-a făcut pe Barry mult mai capabil să mă poată înțelege, pentru că noi doi reușim să lăsăm mândria deoparte și să ne ascultăm unul pe celălalt. Iar faptul că am mai fost căsătoriți ne-a făcut să înțelegem că o despărțire nu rezolvă, de fapt, nimic, ci o împăcare, o înțelegere rezolvă. Iată, suntem de 30 de ani împreună, așa că probabil rețeta e destul de bună.

De ce credeți că nu a mers prima căsnicie?

Nelly Miricioiu: Am fost căsătorită în țară, cu un român, un băiat foarte bun. Dar cred că nu m-am căsătorit din motivele juste, fiindcă aveam doar cariera în mintea mea și nu voiam, de fapt, să mă mărit. Numai că aveam probleme pentru că eram femeie, singură, în lumea artei, iar la vremea aceea era complicat să fii singură, toți își permiteau să facă glume, bărbații erau foarte abuzivi pe vremea comunismului… Ne-am întâlnit, el era avocat de meserie și s-a îndrăgostit foarte tare de mine, iar mie mi-a plăcut mult de el, pentru că este un om foarte inteligent, e genial, are o rapiditate a gândirii incredibilă, de altfel a devenit multimilionar și și-a creat o viață extraordinară. Pot să vă spun cu mintea de astăzi că ne-am întâlnit la momentul nepotrivit, eram prea tineri amândoi, în condiții foarte dificile. Dacă m-aș fi întâlnit cu el atunci când m-am întâlnit cu Barry, sunt convinsă că am fi avut o căsătorie tot atât de fericită cum este cea de azi, mai ales că el este un om extraordinar de bun.

Atunci când ați plecat din țară erați căsătorită?

Nelly Miricioiu: Da. El m-a sfătuit să plec. A venit mai târziu, l-am adus în Anglia, dar nu ne-am mai înțeles. El lupta foarte mult pentru cariera mea și, într-un fel, aceasta a fost una dintre problemele noastre, se amesteca un pic prea mult în cariera mea, iar eu, care sunt un om independent, în principiu, vreau să fiu eu cea care ia deciziile. Iar conflictele pe bază de carieră devin conflicte de cuplu, la sfârșit. Dar atunci când am plecat din țară și am ajuns în Filipine, treceam prin momente foarte grele, eram într-o criză nervoasă foarte puternică, și el mi-a spus: „Dacă tu crezi că momentul e potrivit, nu te mai întoarce!” Și a fost unul din cele mai bune sfaturi pe care mi le-a dat, deși la început nu am vrut să-l ascult. Însă când am ajuns în Filipine și am fost înconjurată cu atâta dragoste, cu atâta entuziasm, mi-am spus: „Nu mai pot, am obosit, nu mai vreau…” Am dat telefon acasă să spun că nu mai vin și, bineînțeles, în următoarea zi, și tata, și Ciprian au fost dați afară din slujbe. Pe tata mai întâi l-au întrebat dacă nu vrea să divorțeze de mama, ca să dea vina pe ea. Tata a zis: „Nu fac așa ceva!” Și atunci l-au dat afară. A fost un moment tare greu pentru tata, dar a înțeles, a acceptat. Pe Ciprian, care mă sfătuise chiar el să plec în străinătate, nu l-a deranjat faptul ăsta, era, într-un fel, pregătit. Mai târziu, când am avut posibilitatea, l-am luat cu mine. A venit cu mine când eram în Scoția, făceam o nouă producție în Glasgow și eram tare tracasată. El stătea acasă și nu avea nimic de făcut, deocamdată, pentru că trebuia să știe engleză, să treacă prin anumite etape sociale care trebuie bifate înainte de a-ți găsi o slujbă. Când veneam acasă, eu eram epuizată, iar el avea chef să vorbim, și se creau conflicte foarte mari, nu ne mai înțelegeam. Și am decis amândoi de fapt că e păcat de Dumnezeu, amândoi suntem oameni buni, dar avem nevoie de drumuri diferite. Ne-am despărțit în pace și în liniște, nu a fost nimic tumultuos, pentru că, v-am spus, eu cred că amândoi suntem oameni buni, însă a fost momentul tare nepotrivit pentru întâlnirea noastră.

În cea de-a doua căsătorie ați avut mai multă experiență…

Nelly Miricioiu: Am învățat anumite lucruri care să mă ajute să fiu un pic mai calmă. Am avut și aici multe lucruri de înțeles, mama a avut probleme cu tata și a fost întotdeauna agresivă cu bărbații. Eu am crescut în această agresivitate în care eu devenisem mai bărbat decât bărbatul. Asta e o parte a mea pe care a trebuit să o calmez și s-o educ. Barry a avut răbdare cu mine. Fiind și cu 10 ani mai mare decât mine, a avut această răbdare, ca să ne înțelegem până la urmă.

Cum ați primit vestea că sunteți însărcinată?

Nelly Miricioiu: Întotdeauna mi-am dorit copii, însă n-a fost să fie, drept pentru care niciodată nu m-am păzit în sensul acesta, am spus că dacă Dumnezeu vrea să îmi trimită un copil, o să mi-l trimită… Și-mi amintesc că eram în Lyon, în perioada de regie la La Boheme, îl aveam pe Kent Nagano la pupitru, un dirijor extraordinar cu care ne-am simțit extrem de bine. Francezii, însă, sunt destul de închiși de felul lor, nu sunt prea prietenoși, drept pentru care petreceam mai mult timp doar eu cu Barry. Și în perioada aceea nu ne-au lăsat să plecăm acasă în zilele dintre Crăciun și Anul Nou, ne-au dat câteva zile libere, dar nu ca să plecăm acasă, așa că noi ne simțeam ca doi porumbei îndrăgostiți, într-o mică vacanță prin Lyon. Și atunci s-a întâmplat. Când am venit acasă, am avut senzația că ceva nu e în regulă și m-am dus repede la farmacie să îmi iau un test. Mai întâi n-am crezut, am zis că nu e testul bun, fiindcă aveam 38 de ani. Eram ocupată atunci, trebuia să mă duc să iau viza pentru America, fiindcă plecam în Washington, dar în drumul meu m-am oprit la o prietenă care era medic. Când mi-a spus că sunt într-adevăr gravidă, Doamne Sfinte, pluteam… Fusese visul vieții mele să am un copil! Iar perioada mea de gravidă a fost perioada cea mai frumoasă din viața mea! Barry a anunțat-o pe mama lui, care a fost foarte fericită, eu am sunat-o pe mama… În rest, n-am putut să anunț pe nimeni, pentru că mi-a fost teamă că, dacă anunț, teatrele anulează din timp toate concertele, drept pentru care am ținut secretul vreo patru luni de zile. Apoi, am cântat și cu zece zile înainte de naștere, fiindcă am fost contactată să facem un concert pentru România în Londra, în beneficiul și ajutorul României. Le-am spuns că eu cu dragă inimă cânt, dacă nu sunt la spital să nasc… Acolo, la concert, eu mă simțeam bine, dar eram enormă, mă făcusem așa de mare, încât toată lumea zicea că am gemeni. Și eu niciodată nu cânt mici cântecele, am ariile mele serioase, pe acelea le-am cântat. Dar respirația este mai grea când ești aproape de naștere, iar eu respiram pentru cântat și, la un moment dat, am rămas fără aer și m-am sprijinit de pian, crezând că leșin. Din public, s-a auzit imediat: „aaah!” Dar eu mi-am revenit îndată, m-am întors spre public și am zis: „Încă nu…” La 10 zile după aceea a trebuit să fac cezariană, n-am avut de ales.

Lucru foarte greu pentru o cântăreață, pentru că v-au secționat mușchii de pe burtă.

Nelly Miricioiu: Foarte mare dreptate aveți, a durat ceva ca să mă regăsesc, pentru că mușchii aceia nu mai percepeau niciun fel de senzație. Însă eu întotdeauna am avut această încăpățânare că trebuie să îmi păstrez regulile mele de belcanto, nu accept să compensez spunând că dacă lucrul acesta nu mai funcționează, o să găsesc un altul…Totdeauna am crezut și am știut că prin muncă o să-mi regăsesc acel mușchi. Și l-am regăsit, chiar dacă a durat un pic de timp.

Cum ați reușit să vă păstrați vocea atât de bine?

Nelly Miricioiu: Sunt multe lucruri aici, în primul rând este belcanto, pe care, dacă îl urmezi exact așa cum îți spune, îți păstrează această voce. Școala de belcanto, dacă o menții tot timpul ca pe un sport, nu te lasă în privința asta. Pe de altă parte, mie nu îmi place să demonstrez studenților mei și să am o voce care bate într-un hal fără de hal, eu nu pot să dau un exemplu cu ceva care nu este un exemplu, e o chestiune de integritate pentru mine. De aceea, mi-am menținut obiceiul de a lucra și de a face vocalize în fiecare zi. E o perioadă mai grea pentru mine acum, de când mama a plecat, îmi este un pic mai greu să mă remontez, dar o fac, lucrez și mental, și știu că totul va fi bine.

Majestatea Sa Margareta, Regina noastră, este de o modestie și de o integritate la care lumea ar trebui să ia aminte și din al cărei exemplu să învețe.

Sunteți în continuare în legătură cu Casa Regală a României?

Nelly Miricioiu: Suntem prieteni și mă simt privilegiată din punctul acesta de vedere. Susțin Familia Regală din toate punctele de vedere. Pentru mine, Familia Regală este un exemplu extraordinar și noi avem nevoie de exemple, avem nevoie să ne uităm în sus la cineva, cu admirație. Știu că nu îi place să fie apelată ca Regină, dar Majestatea Sa Margareta, Regina noastră, este de o modestie și de o integritate la care lumea ar trebui să ia aminte și din al cărei exemplu să învețe ce este de învățat. Faptul că Familia Regală se luptă pentru români, pentru mine, a fost un exemplu admirabil la vremea când eu aveam necazurile mele și simțeam că nu pot să-i iert pe românii care îmi făcuseră rău. Dar Familia Regală, prin exemplul său de iubire față de poporul român, m-a ajutat, într-un fel, să mă împac cu trecutul meu. Sunt oameni foarte dedicați și cu multă sensibilitate, cu dorința adevărată, cinstită, de a ajuta. Avem mare nevoie de prezențe care să ne facă cinste și să ne reprezinte cu onoare.

Asta faceți și dumneavoastră, sunteți o ambasadoare extraordinară a culturii noastre.

Nelly Miricioiu: Încerc peste tot să vorbesc despre cultura românească, despre istoria românească. Încerc să le explic străinilor că nu suntem numai ciurucuri, ci suntem, în mod firesc, un amestec de caractere, ca în oricare altă națiune. E ușor ca, din dorința de scandal, să te fixezi pe lucrurile negative, iar atunci oricine poate fi arătat cu degetul, nu scapă nimeni. Dar cred că e mai frumos să ne căutăm motive de mândrie. Eu am spus întotdeauna că sunt româncă, cu cetățenie britanică. În toate biografiile mele scrie așa. Din păcate, am înțeles că totuși cetățenia română mi-a fost luată de către comuniști, iar pentru a-mi obține din nou pașaportul, fiind atât de mare birocrația românească, mi-ar trebui un timp pe care, deocamdată, nu-l am. Dar, cu sau fără cetățenie oficială, nu înseamnă că nu mai sunt româncă, există lucruri – nu multe – care rămân, totuși, definitiv.

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.