Traim in România si asta ne maninca toti nervii

de

Au salarii mari. Si bacsisuri sau, dupa caz, comisioane, spaga, pe masura. N-asteapta cu sufletul la gura, luna de luna, ca o voce guvernamentala sa le mai verse in buget procente abia supravietuind in lupta dintre ministere si interese particulare. Conturile lor depind in mod direct de prosperitatea patronului. De cit de bine merge afacerea. De citi clienti au. Adica, la urma urmei, de cit de bine si amabil si elegant si profesionist stiu ei, prestatorii de servicii particulari, sa-si deserveasca clientii. Zilnic, sub o forma sau alta, experimentez rolul de beneficiar al serviciilor oferite de ei. Partitura imi cere performante extraordinare, ma confrunt cu ingaleli birocratice, hotii enorme si incompetenta obraznica.

Aveti un narav dificil

Nu-i un salon de lux, dar nici unul ingramadit intre tonurile cenusii ale unui cartier periferic. Reclama care m-a adus aici imi oferea, in culori sprintare, servicii ireprosabile la preturi rezonabile. Dar ingrijorarea accentuata a coafezei, itita in oglinda din fata mea, mi-a impietrit definitiv zimbetul optimist cu care i-am pasit pragul: „Aveti un par dificil”. Diagnostic necrutator, ma pregatesc sa prezint niste scuze jalnice, stiu, e rar, moale, drept, cu virtejuri. Privesc cu invidie podoaba capilara vecina, are tot ce-i trebuie, bucle, fire groase si multe, foarte multe, o fericesc in gind pe posesoare, dar nu pentru mult timp, caci deasupra ei si a suvitelor rasfirate cu aceeasi ingrijorare de o foarte tinara coafeza, rasuna acelasi diagnostic crud: par dificil. In sfirsit, trec peste si intrerup oftatul intelegator din spatele meu cu dorinta mea exprimata clar si concis: vreau doar sa ma vopsesc si sa ma tund. Fara coafat, raspund apasat, cu ochii pe geamul matuit de rafalele de ploaie, la insistentele coafezei: „ei, dar trebuie sa-l aranjam putin, lasati, ca stiu eu ce fac”.
Nici vecina de scaun nu are mai mult noroc: ii explica pentru a treia oara coafezei ca nu vrea sa-i intinda parul cu placa, vrea doar sa se tunda, ii arata in detalii fine cum, cit, dar tinara, care pare ca nu si-a inscris vreun succes profesional in cv-ul pe care-l banuiesc foarte scurt, nu da semne ca intelege mare lucru. Isi freaca miinile, da roata scaunului de vreo trei ori, iar instrumentele de tuns, altfel inofensive devin, in miinile ei neputincioase, arme albe: nu stii cum le va minui, intepenita de nepricepere si ezitari.
Apare o alta clienta, programata din greseala la aceeasi ora cu mine, ritmul in care imi este aplicata vopseaua se inteteste brusc, sint expediata amabil pe un scaun alaturat, iar locul meu este luat de povesti amestecate despre sot, soacra, ala micu’, preturi mari, vreme. La un moment dat, mult dupa ce timpul de asteptare stabilit ferm de profesionista trecuse, incerc timid sa vad daca n-a uitat de mine. Ma dojeneste ca n-am rabdare, ma intorc ascultatoare la locul meu, nu inainte de a observa placa ceramica la lucru in buclele clientei de pe scaunul vecin, extenuata de proteste si explicatii. O voce puternica ne trezeste pe toti din amorteala: „Silvia, daca doamna ti-a spus ca nu vrea sa-i intinzi parul, tu de ce te-ai apucat de asta?” Silvia scapa placa, clienta pricepe din privirea inspaimintata ca asta a fost tot si incearca stingaci sa-si ascunda suvita bogata si foarte, foarte intinsa.
Nu reuseste. In fine, revin pe scaunul meu, urmeaza rapid tunsul, apoi „il aranjam putin cu peria, cit il uscam cu foehnul, o sa vedeti ce frumos se aranjeaza!”. Replica asta imi da frisoane, stiu ca e inutil, parul meu e dificil si moale, nu sta, nici apretat cu faina si apa. Coafeza insista cu gel si spuma, eu nu mai tin piept bataliei si depun armele in fata notei de plata: parul meu scurt si rar a inghitit hulpav un tub si jumatate de vopsea, iar pretul pentru coafat, triplu fata de un biet tuns, mi-a sters din lista de rasfaturi plimbarile cu taxiul pe vreo trei zile. Sau patru, daca pun la socoteala bacsisul.

Vis cu parafa de notar

Pentru cumpararea unui apartament de 40.000 de euro, taxele notariale sint de 1200. Ma opintesc sa fac inmultirile, sint prea multe zerouri, dar aflu de la asistenta notarului ca am timp suficient sa calculez chiar veniturile intregii tagme notariale: „Domn’ notar intirzie. Are treburi de rezolvat, dar se-ntoarce repede. Mai mult de o ora, nu…” Ma uit la program, m-as incadra, la fel ca zecile de persoane care-l asteapta pe acelasi notar ca sa-i dea aceeasi gramada de bani. Dupa o ora si jumatate, asistenta, agasata de intrebarile noastre, ne anunta o noua intirziere, mai rezonabila de data asta, 30 de minute. In sfirsit, soseste. Stofa fina, parfum scump, bijuterii la git, la miini si in parcare. Ca vrabiutele, asistentele, secretarele, fetele de la copiator se pun in miscare zgomotos, stampileaza, copiaza, capseaza, verifica, string intr-un dosar actele, pe care-l depun cu sfiala pe masa sefului. Care, in loc de scuze, scoate la iveala un stilou de multe milioane si intrebarea grava, menita sa descopere un potential infractor: „Ati achitat? Dati-mi chitanta!” O cerceteaza, i-au intrat banii, semneaza si atit. In treizeci de secunde, contul lui a crescut, ca Fat-Frumos, cit al altora in treizeci de zile.
Cumnatul meu e student la Drept. Vrea sa se faca notar. Toti cei dragi lui visam cu ochii deschisi la ziua cind autograful lui, vizibil acum mai mult pe facturi si note de plata, ne va indeplini multe dorinte. Absolventii de Drept ne zdruncina, insa, serios sperantele: concursurile pentru posturile de notari se iau cu spaga. Multa. Si  cu pile. Foarte influente.

Bancherii se plictisesc. Pe nervii nostri

Au cele mai mari venituri din România: salariul porneste de la 600 de euro, pentru cel mai necajit si mai tinar dintre ei, si sprinteaza catre sume ametitoare, pentru posturi inalte, la peste 2000 de euro. Oamenii muncii din bancile autohtone. Sumele astea ar trebui sa le zideasca pe fata un zimbet amabil permanent, sa le smulga de pe buze vorbe dulci, seducatoare, sa le aduca in gind cele mai ingenioase solutii pentru problemele tale, clientul lor. Se mai intimpla si asa, dar numai in bancile in care mina patronului strain si vigilent a pus saminta zdravana de economie de piata si rivna de invins concurenta.
Altfel stau lucrurile acolo unde statul si-a prelungit sederea aducatoare de pagube si pastratoare de mentalitati vechi: si zimbetul, si vorbele mieroase, si sfaturile eficiente ale angajatilor sint selective, isi fac aparitia doar daca cel care le sta in fata poarta nume sonore sau functii care promit contraservicii satisfacatoare. Functionarii sint obositi inca de la inceputul programului, suspiciosi, foarte ocupati, dau indicatii vagi din mers, arunca refuzuri peste umar, tutuiesc pe ton superior-certaret batrinii nestiutori si, in general, sint stupefiati de ignoranta ta, atunci cind ceri detalii despre dobinzile reale.
Am facut imprumut la o astfel de banca. In fiecare luna, pe data de 15, ma prezint constiincios la ghiseul din Piata Romana, ale carui reclame striga clocotitor cele mai tentante oferte. Lume multa. Asteptam cuminti, atent supravegheati de bodyguarzi, rindul merge greu, nerabdarea creste, incercam sa aflam ce se intimpla. Din cind in cind, vedem cum, pe usa din spate a casieriei, intra si iese o angajata cu acte si bani. Casiera e nemultumita de nerabdarea noastra. „Nu stau dom’le degeaba, nu vedeti ca am si alte facturi, ele au venit inaintea dumneavoastra.” „Cum adica?”, intreb, „Cind au venit si de la cine?” „De la persoane juridice!” „Si ele de ce nu stau la rind?” „Fiindca au prioritate!” „Unde scrie?” E clar, am enervat-o: bombane ca o servitoare surprinsa de stapina cu ochii in telenovele, le face semn „persoanelor juridice” care asteapta pe canapea sa vina sa-si ia actele. Nu ma las: intreb pe un ton civilizat unde pot vedea regulamentul care spune ca noi, persoanele „doar fizice”, trebuie sa avem mai multa rabdare. Am intins coarda prea mult: „Uite, o sa pun eu o hirtie in geam, ca sa anunt asta, e bine?”. Si, va jur, citez cuvint cu cuvint din declaratia pulverizata cu mindrie in fata noastra de clienti obraznici: „De ce nu va duceti la alte banci daca aici nu va convine, dar va convine, las’ ca stiu eu, ca de-aia e coada la noi!” Imi pierd rabdarea, ridic tonul, bodyguardul se apropie si-mi spune sa fiu civilizata, sa-i spun lui care e problema, ii povestesc si ridica din umeri temator: „A, asta nu stiu, nu e de competenta mea, trebuie sa vorbiti cu cineva care stie!”

Cu un carnet nu se face primavara

Mi-am luat carnet de sofer. Instructorul meu, prestator de servicii onest, simplu, amabil si profesionist fara sa fi efectuat zeci de traininguri de comunicare si de vinzare de produse, a incasat cu demnitate socuri puternice din partea mea. Povestile prietenilor mei, insa, despre orele lor de pregatire, aspiranti fiind la acelasi carnet de sofer, contin dialoguri suprarealiste, innodate de reprosuri absurde, lipsa de bun simt si racnete pedagogice: instructorul tipa, injura, cearta, ameninta, abdica. Pe banii multi ai elevului nepriceput.
Fericita, mingiindu-mi discret cartonul plastifiat cu care voi putea zbura legal pe soselele patriei, ma intilnesc cu dealerul auto. Vreau sa-mi cumpar Dacia. De aici, de la Pitesti. La doi pasi. Am toate actele, simt ca sint foarte aproape de ea, visez in culori intense momentul in care ii voi sterge fiecare fir de praf si-o voi pazi ca pe ochii din cap, visez… Ghinion! Dealer-ul imi spune ca imi poate onora comanda peste citeva luni. Adica la primavara. Ma razgindesc: fac comanda pentru o alta masina. Straina. De la Viena. La alt dealer care-mi spune ca in trei saptamini se rezolva. Caut pe harta, masor cu centimetrul, apoi cu compasul, apoi cu degetele, orice as folosi, orasul Bucuresti e mai aproape de Pitesti decit de Austria.

In parcarile lui Cocos, doua ore la pret de trei

Pentru o ora de parcare pe mosia achizitionata preferential de catre cocosul doamnei Udrea, mosie ce a confiscat mai toata Capitala, platesti intre 15 si 20 de mii de lei vechi, raposati. Aici, in Bucurestii traumatizati de lipsa locurilor unde ai putea sa-ti lasi linistit masina. Pentru doua ore platesti, evident, dublu. Pentru o ora si o secunda intirziata in parcarile cu vagi stradanii de amenajare, strategic inghesuite in zonele cu vad, platesti tot dublu. Asta e, iti spui, ghinion, nu exista subdiviziune pentru taxa, n-ai ce face, accepti, cu gindul ca vei face fericit pe cel care, uite, s-a asezat imediat in locul tau: i-ai platit deja ora de parcare. Nici vorba! Imediat, se infatiseaza linga sofer purtatoarea de geaca albastra si atirna constiincios de stergatoare chitanta care-i cere taxa pentru aceeasi ora platita de tine. Pe scurt, o ora de parcare pentru un singur loc la Dalli poate fi platita de nenumarate ori. Nu, nu e ca-n Occident, acolo e altfel, acolo toate sint altfel, constatam cu fata spre Vest, amindoi, client si prestator de servicii deopotriva, eu, cu dor de competenta si bun-simt, el, cu jind dupa clienti bogati, care stiu sa aprecieze cum se cuvine un serviciu oferit cu profesionalism.

 

Categorii:
Reportaj

Comentarii

  • rDoJpB wrpycpiarxif

    eyycpazm mai 2, 2011 2:29 am Răspunde
  • Cool! That’s a clever way of lokoing at it!

    Polly mai 1, 2011 7:32 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *