Poveste cu dragoste si luna si ciorba de peste

Locul in care m-am refugiat mereu

Am scormonit printre amintiri, cautand un loc unde frumusetea mi-a adus fericire. Si am gasit Delta, limanul splendorii si al sperantelor mele de odinioara. Locul in care m-am refugiat mereu cand voiam sa visez ca exista iubire.

Mi-am adus aminte de adancurile sale de ape verzi, spre care m-am simtit ispitita ca dintr-o alta viata, in care fusesem sirena si ma indragostisem de un muritor. De aleile ei cu nuferi albi si nuferi galbeni, de bulevardele Dunarii strajuite de pomi cu radacinile in ape, de pasarile albastre coborate din vise. De pescarusii liberi, de senzatia de nemarginita splendoare si de zbor, pe care am avut-o de cate ori am fost acolo.

A fost frumos si traseul pe care l-am strabatut pana la buza Deltei. Mi-au placut drumurile Dobrogei, inguste si strajuite de plopi, licarul apei vazut, cand si cand, in zarea din stanga, gramezile de pepeni care-si imprastiau parfumul pe sute si sute de metri. Dar, dupa ce am lasat masina, iar o barca mica, deprinsa cu fuga si zborul, ne-a luat de la tarm, am intrat parca intr-o lume in care spatiul si timpul aveau alte reguli. In care distantele se masurau in falfait de aripi si bateri grabite din gene. Si in saruturi cu buzele arse de vant si de sete.

Nu-mi amintesc deloc cand am dormit, dar stiu sigur ca ne-am iubit fara somn. Tin minte ca am vazut luna ridicandu-se alba si rotunda dintre paduri de papura, apoi, peste doar cateva ore, am gasit aceeasi luna stand pe cer, palida de trufie, cand soarele rasarise deja.

Am facut mii si mii de poze minunilor intalnite pe drumurile noastre cu valuri si flori. El lumii, si eu lui, pentru ca barbatul meu iubit imi parea, totusi, cea mai frumoasa vietate de pe ape si de pe uscat.

Adevaruri la rasarit

Si-mi mai amintesc si-mi voi aminti mereu de o dimineata in care ne-am intors inghetati de pe ape. Eram patrunsi de frigul zorilor pe care-i pandiseram cu grija. Eram ravasiti de vantul diminetii si cutremurati de istoriile adevarate si triste pe care nu indrazneste sa le rosteasca multa lume. Dar noi vorbiseram in dimineata aceea cu omul care ne era gazda si ghid printre splendori. Sub lumina rosie a rasaritului, spalati de temeri de revarsarea de frumusete, povestiseram despre Delta cea aflata sub stapanirea braconierilor care nu mai pot fi prinsi fiindca fug cu viteza luminii.

Despre barcile mari, cu motoare imense, a caror goana zgaltaie insusi echilibrul naturii, pentru ca valurile dusmanoase pe care le lasa in urma naruie cuiburile pline cu icre abia depuse de pesti. De practica pescuitului orbil, cu descarcari de curent electric ce ametesc pestii pe care braconierii ii aduna apoi, fara truda, in plase, dar pestii care supravietuiesc, si-si revin mai tarziu, raman sterili pentru totdeauna. De legea proasta care numeste pe linie politica guvernatori ai Deltei, aducand alti si alti oameni care, oricum, in doar patru ani nu reusesc sa faca mai mult decat sa se scarbeasca de atata plachie. De organizatiile pompoase care declara ca salveaza Delta, dar nu fac altceva decat sa adune cateva gunoaie, iar asta musai sub reflectoarele camerelor de luat vederi.

Ne era frig de atatea vesti, sete de atata drum, foame de atatea ore fara somn. Si fiindca toate regulile erau rasturnate in povestea aniversarii din Delta, cei care ne primisera in casa lor de oaspeti ne-au imbiat sa mancam, la zece dimineata, o ciorba de peste.

Nu mai mancasem niciodata inainte o astfel de ciorba. Intr-un bol adanc si transparent, lichidul fierbinte inalta aburi, asa cum inca se ridicau valatuci de ceata din stufarisul luminat de soarele diminetii. Alaturi, gramajoare de aur miroseau a mamaliga proaspata, iar bucati mari, de carne de peste fripta pe gratar, asteptau cuminti sa le azvarlim in adanc de ciorba sau sa le tavalim prin pasta de usturoi frecat cu smantana si cu mirodenii. Si nu stiu de ce, m-am gandit sa ii cant La multi ani iubitului meu, in fata celei mai putin festive ciorbe din lume, dar stiind sigur ca e cea mai gustoasa mancare pe care o vom manca amandoi vreodata in viata.

Si i-am spus atunci – cu o seara inainte, in fata tortului tivit cu lumanari imi pierdusem si glasul si gandul – , ca imi doresc mai mult decat orice pe lume sa pot sa il fac fericit. Ca in fiecare zi care trece, din prea multa iubire, incerc sa fiu mai buna si sa-i daruiesc lui, si lumii intregi, mai mult decat am facut-o vreodata. Si l-am rugat sa ma ierte ca n-am stiut sa-i asez in pachet cu fundita nimic de care sa pot sa fiu mandra. Dar ca ii dau lui Delta, pentru totdeauna. Ca-l fac, in inima mea, stapanul vietii mele si-al intinderilor de apa si de frumusete. Ca toti pestii care misuna in apele planetei vor fi de-acum o dovada a iubirii mele. Ca toti pescarusii pamantului vor zbura de acum inainte pentru ca il iubesc. Si l-am rugat, daca viata va fi rea cu noi, daca o sa uite vreodata, sa-mi promita ca se va intoarce aici. Sa ma caute. Sau sa-si aminteasca de dragostea noastra. Si, amintindu-si, s-o oblige sa traiasca mereu. Dar i-am marturisit si ca eu sper, si ma rog mereu ca povestea noastra sa fie simpla si previzibila. Sa se termine ca-n toate cartile, ca-n toate visele.

Cu cele mai banale, cele mai dragi cuvinte scrise vreodata: Si au trait, fericiti…