Psihologii anglofoni, numesc norocul „Lady Luck”. Norocul este o doamnă. La noi, norocul nu se foloseşte decât la singular – rareori auzim cuvântul „noroace” – şi este masculin, norocul este un domn. Dar, nu contează. Ceea ce este important este că norocul este greu de definit şi ne încurcă mult atunci când ne gândim la viaţa noastră sau a altcuiva. Unii oameni spun că au noroc referindu-se la ceva anume, dar mai greu spun că sunt norocoşi în general.
Articol de Aurora Liiceanu
Unii cred mai mult în soartă, ei făcând soarta răspunzătaore de ceea ce li se întâmplă sau ceea ce trăiesc. Nu contează cum eşti, totul este scris. Expresii ca „prost să fii, noroc să ai” şi „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” ne alină, ne facem să fim resemnaţi. Orice aş vrea eu să fac, tot altcineva aranjează viaţa mea. În basme, avem ursitoarele. Dacă ele sunt cumsecade o duci bine în viaţă, n-ai necazuri sau ghinioane. Dacă ele sunt rele, ai cam încurcat-o. Dar, te resemnezi, spunându-ţi că n-ai ce face.
Recent, am citit ceva interesant, scris de un mare scriitor englez, Julian Barnes. Ce spune el ar părea adevărat: „Viaţa lasă impresia că a fost croită pentru toţi pe un singur calapod, la care nu se mai poate umbla”. Cuvântul calapod vine din limba greacă şi înseamnă picior frumos. Dar, cum vine cu faptul că adesea, fără să gândim, spunem că cineva „trăieşte pe picior mare”, adică nu pe calapodul lui Barnes? Oare aceluia care trăieşte pe picior mare i-a făcut cu ochiul soarta? L-a favorizat? De ce este favorizat pentru că norocul îl ai sau nu îl ai şi nu pare să existe pile la noroc, la acea doamnă misterioasă? Poţi să te laşi sorţii, ea să-ţi aranjeze viaţa, iar tu să stai cu capul plecat, spus ei.
Mai există sociologi care susţin că norocul este cel mai democratic lucru, pentru că nu ştim pentru care motive sau merite cineva câştigă la loterie şi altcineva nu. Câştihă şi frumoşi şi urâţi, şi tineri şi vârstnici, şi proşti şi deştepţi şi tot aşa. Ba chiar mai mult, ei, sociologii adaugă la această afirmaţie ideea după care norocul are un efect egalizator, face dreptate în lume, unde uneori nu meritocraţia, ci „pilocraţia” funcţionează. Adică, ai pile, ai noroc, ai avantaje, trăieşti bine, ai ce-ţi doreşti. Eşti un câştigător, nu un ghinionist, un „perdant”.
Psihologii nu prea dau importanţă acestor idei. Ei cred că ceea ce ni se întâmplă, ce obţinem de la viaţă, de ce avem ghinion sau insuccese – oare trebuia să scriu insuccesuri? – toate acestea au cauze. Unele cauze ţin de persoană – n-ai abilităţi, nu eşti talentat la ce faci, nu ai interes destul. Sau ai ceva din astea. Ele sunt cauze interne. Altele ţin de ceva din afara persoanei, ceva exterior ei, deci ele fiind cauze externe. Aici ar veni pilele, relaţiile, aranjamentele, dar şi misteriosul noroc. Fără îndoială că aceste cauze care ţin de persoană, de noi, nu prea mai funcţionează când ceva din exteriorul oamenilor loveşte cumplit: catastrofele naturale, cutremurele, inundaţiile, războaiele. Acestea fac contextul, situaţia în care ne găsim, care ne depăşeşte. Interesant este că dacă contextul este tare vitreg şi trecem peste el fără consecinţe dezastruoase, atunci apelăm la ideea de noroc. Ne spunem că soarta a fost blândă cu noi.
Cunosc oameni care nu au nici un merit deosebit, care nu au calităţi care să-i îndreptăţească să trăiască pe picior mare, să pară răsfăţaţi de viaţă. Şi cunosc oameni care au multe calităţi, care ar trebui să fie răsfăţaţi de soartă şi nu sunt deloc. Aceste observaţii ne fac să ne întrebăm mereu ce este norocul.
Aşa face că prefer versiunea realiştilor şi las specialiştii în pace. Ce spun ei? Că norocul este să fii „persoana potrivită, într-un timp potrivit şi într-un loc potrivit”. Ceea ce, dacă mă întorc la psihologi, la care ţin din loialitate de breaslă, mă face să cred că au şi ei dreptate dacă luăm în consideraţie ambele cauze de mai sus. Căci ce înseamnă persoana potrivită? Înseamnă să ne cunoaştem, să ne analizăm, să ne evaluăm corect. Să nu credem că suntem mai breji decât suntem, să nu visezi să te faci balerină dacă eşti crăcănată, să nu cauţi o slujbă la care n-ai ce căuta. Şi ce înseamnă locul şi timpul potrivit dacă nu contextul bine ales, situaţia favorabilă. Unii oameni s-au îmbogăţit pentru că o calitate a lor era asumarea unui risc, iar contextul era potrivit. Aşa s-a îmbogăţit Aristotel Onassis. Tot aşa a avut noroc Maria Callas, care s-a evaluat corect şi a exploatat ce avea de la ursitoare: vocea măiastră.
Rămâne de văzut dacă norocul sau şansele sau destinul ne aduc bucurii pe toate planurile vieţii. Se zice că în viaţă nu le ai pe toate, se mai zice că e cam rar să ai bifată cariera, familia (inclusiv amorul), sănătatea şi banii. Oricum ar fi, doar una singură din astea nu te fericesc.
Viaţa ne-o putem face şi noi, nelăsând la întâmplare destinul nostru. Mulţi oameni dau vina pe soartă sau pe alţi oameni când le merge greu sau rău. Este mult mai uşor de suportat să nu fii tu vinovat de cum ţi-e viaţa, decât să-ţi asumi şi tu măcar o parte din vină.
Orice am zice, introspecţia – care parcă nu prea are tradiţie la noi – te salvează de eşec, pentru că dacă gândim corect nu avem decât o concluzie sigură: nu suntem autori ai destinului nostru, dar suntem siguri co-autori ai lui. Şi, trebuie să recunoaştem şi că norocul poartă în sine ceva care ne fascinează. Misterul lui.
