Simona Catrina – Ce mult am râs de dorul tău…

M-am născut îmbufnată. Martorii oculari susțin că doctorul m-a întâmpinat cu un pahar de vin, doar-doar. Mai târziu, mă speriam de tot ceea ce era frumos. Mă oripilau lighioane care pe alți copii îi făceau să râdă și să țopăie. Îmi era frică de fulgi, de piersici, de fluturi, de ploaia de vară, de pluș, de baloane, de pisici, de jucăriile cu sirenă. Am avut un retard în a învăța să fiu fericită.

 Nu contează cum trăiești de fapt…

O colegă de liceu, Sorina, s-a supărat pe mine fiindcă am întrebat-o, cu tot respectul cuvenit, de ce râde ca proasta din orice. Apoi am scărmănat prognoza și i-am spus că are în față un viitor îndoielnic, adică niciun profesor, patron, șef, rudă sau amant nu apreciază hlizeala cronică. Într-o zi în care semenii tăi se trezesc cu fundu-n sus, nu e indicat să-i gâdili sub bărbiță ca să-i înveselești cu forța. S-ar putea ca reflexele lor să se concretizeze printr-un pumn în nasul tău încrețit de-atâta hăhăială. Colega mea a încetat câteva minute să rânjească, iar eu am luat asta ca pe o victorie, fie și temporară. În realitate, și-a folosit această pauză spre a mă face acritură patentată și a-mi pune în vedere că nu e vina ei dacă eu trec prin viață ca prin bolniță. Că mă uit la oameni de parcă toți ar veni spre mine cu o seringă într-o mână și cu un popă în cealaltă.

Azi, Sorina e manageriță la o multi-multinațională și probabil că râde și mai abitir. Aș râde și eu la fel, dacă aș avea salariul, copiii și rezultatele ei la analize. Practic, are traiul perfect, toată lumea o consideră o gladiolă altoită și o binefacere, hohotul ei de iepuraș animat este, cică, terapeutic pentru cei din jur. Semn că s-a înhăitat tot cu râzăcioși din ăștia, de-ai ei. Am văzut pe Facebook pozele pe care le-a făcut bărbatu-său în sala de nașteri. Judecând după unghiul imaginii, el era semileșinat pe pardoseală, căci o pozase cam de jos. A prins-o în acele secunde magice când o femeie normală își roagă moartea ei, pe a plodului, pe a doctorilor și mai ales pe a soțului. Nu era cazul Sorinei. Fata zâmbea, gura ei avea deja o dilatație normală, putea deja să împingă. Și chiar dacă stătea mai prost cu restul dilatațiilor, a născut cu rânjetul pe buze un exemplar de 4 kile jumate. A avut complicații postnatale, dar ei i se păreau amuzante. Era fericită ca un lider de sectă zen.

Din cauza Sorinei, n-am prea citit Mahatma Ghandi, nu mai aveam nevoie. Practic, obțineam de la ea atâtea exemple de sclipici psihologic, încât ajunsesem să știu că nu contează cum trăiești de fapt, ci doar cum crezi tu că trăiești. A fost declicul care m-a învățat să râd de belele, ca Alexis Zorba, când i s-a făcut praf funicularul. Am învățat să fiu fericită abia când am reușit să mă mulțumesc cu foarte, enervant de foarte puțin.

La nașterea mea, a căzut o stea

Modestia n-a fost întotdeauna digerabilă. De la rutina concretă a gesturilor mele zilnice, am extins sfiala și în relațiile amoroase. M-am mulțumit cu câte-un coltuc de dragoste, și ăla uscat. Asta pentru că o iubire adevărată, uriașă, onestă și durabilă mi se părea o lăcomie, un abuz. Din etapa mofluză a adolescenței am sărit pârleazul direct în extrema cealaltă. Mă bucuram sincer când iubiții mei care mă înșelau își puneau cenușă-n cap și vodcă-n gât, semn că regretau amarnic. Mai mult, ei se smiorcăiau cu mecla-n poala mea, jurându-se că intrusele nu erau nici pe sfert atât de frumoase, deștepte și senzuale ca mine. Eu îi mângâiam pe țestele vinovate și jubilam. Bine, când mă părăseau de tot, nu mai reușeam să întrevăd niciun triumf și nicio beatitudine în asta. Dar îmi dregeam simțirile și plecam în căutarea următoarei iubiri minunate, care urma să-mi furnizeze fericirea supremă de a deveni cea mai bună dintre femeile cu care se culcau iubiții mei.

Există și oameni care suferă de nefericire congenitală incurabilă. Adelina, fata unor prieteni de familie, a avut parte de un catralion de vești bune și împliniri, dar nu s-a putut bucura de nici una, zici că se născuse într-o combină frigorifică și supsese oțet de mere de la sânul maică-sii. Când a câștigat un concurs național de pian în clasa a cincea, a plâns în hohote, fiindcă o enervau ăștia de la radio, îi cereau interviuri. A fost terifiant de frumoasă dintotdeauna, dar asta o deprima, fiindcă nu știa cine o place pentru farmecul interior sau pentru fundul exterior. A luat bacul cu media 10 și a venit acasă cu tașca plină de lacrimi, fiindcă era sigură că fermecătoarele loaze care picaseră glorios o vor considera tocilară. Motiv pentru care, când a dat admitere la Medicină, a scris intenționat ”fromhaldelidă” în loc de ”formaldehidă”, de frică să nu intre prima pe listă. A intrat abia a cincea, nu i-au scăzut prea mult din punctaj, și-au dat seama că e genială, doar că pesemne atunci când scrisese cuvântul ăla tocmai o bâzâia o muscă. S-a măritat cu un doctor chirurg și e tot nefericită, fiindcă el stă (sau naiba știe ce face) prea mult la spital. Au deja doi copii, iar Adelina se umflă de plâns de câte ori îi lasă cu bona acasă, probabil a văzut prea multe filme în care dădaca mănâncă bebeluși. Dacă s-ar sculpta o statuie a ciufuțeniei, Adelina ar câștiga bani frumoși pozând pentru artistul cel strălucitor și alcoolic.

Partea inundată a paharului

Ne naștem fericiți sau nefericiți, așa cum ne naștem blonzi sau oacheși, cu ochii albaștri sau cu altfel de ochi (oricum, nimeni nu reține culoarea ochilor cuiva decât dacă sunt albaștri). Se poate remedia orice numaidecât, dar cum să ne facem înțeleși prin simpla noastră orăcăială? De câte ori bâzâim, mama ne dă țâță, iar tata ne îndoapă cu jeleu anti-colici. Altceva nu-i duce mintea să ne dea, de exemplu vreo juma’ de kil de fericire, nu știu, zic și eu. Se gândesc să ne predea primele lecții de bucurie când deja suntem botoși, iar atunci au enorm de recuperat, se chinuiesc cu noi până le plesnește aorta. Săracii de ei cred că rățuștele din cădiță ne ridică moralul. Eu, una, le uram, fiindcă îmi era frică de apă (alt lucru minunat care mă îngrozea, deci) și ele își plimbau târtița de plastic pe sub nasul meu cârn, amintindu-mi mereu că nu se vor îneca orice-ar fi, ceea ce nu se poate spune despre mine.

Dacă m-a scos ceva din puținele mele minți întregi, a fost filosofia aia cu partea plină a paharului. ”Ia partea bună!”, a țipurit o prietenă, când m-a părăsit un bărbat fără de care aveam sinistra bănuială că nu pot trăi. Am rânjit cabotin și aveam părul într-o dramatică erecție, cred că arătam ca un condamnat la moarte, la o cincime de secundă după ce gardianul a pornit scaunul electric. ”Care parte bună?”, am cutezat să cer detalii despre catastrofă, evaluând pagubele imense produse de Despărțirea Katrina.

Optimista nu s-a descurajat (normal…) în fața promisiunilor mele emoționante cum că, imediat după ce-i scot din orbite ochiul preferat, am să mă sinucid, ca să nu rămân mai prejos. Ea și-a plesnit mânuțele una de alta, ca o corporatistă care și-a convins clienții să cumpere porcăriile pe care le proiecta ea în PowerPoint. A zis că partea bună a faptului că boul din viața mea a plecat după o femeie mult mai tânără, mult mai bogată și mult mai frumoasă decât mine e că mi-am dat seama cu cine am avut de-a face, iar asta e extraordinar, puține femei au această șansă înainte de cununie!

”Ceea ce nu știi nu te poate răniiiii!”, am citat eu agresiv din înțelepciunea internetului (deși, de când i s-au atribuit lui alde Marquez și Einstein citate care nu le aparțin, nu mai am încredere în niciun site, nici dacă poartă cruce uriașă la gât, ca papistașii). Fericita a insistat: ba da, ba da, te rănește și ceea ce nu știi, doar că sângerezi fără să te doară și mori fără să știi de ce. Am rămas cu gura deschisă în formă de pară, nu știam dacă să mă mir silențios sau să strig după ajutor. Oricum, într-un târziu, am întrebat-o cu cât îmi vinde panseul, ca să-l folosesc într-un articol. Mi l-a dat ieftin, sunt în deplină legalitate, de-aia nici nu l-am pus între ghilimele.