fbpx

Dani Dumitrescu – Mi-e dor

de

M-am trezit cu senzația ca mi-e dor de tinerețe. Nu neapărat de vârstă, cât de stare. Mi-e dor de mine, cea de odinioară, când eram spontană, inconștientă, idealistă și uneori rebelă, când știam să mă bucur atât de intens de lucruri mărunte.

Mi-e dor să pot pleca oriunde, oricând, fără constrângeri profesionale sau familiale. Să-mi fac un bagaj în pripă și să plec hai-hui, doar eu și imaginația mea. Să mănânc când vreau, ce vreau, fără să mă gândesc la dietele și substanțele toxice blamate de nutriționiști. Să culeg un măr dintr-un pom de pe marginea drumului, și să-mi fie de ajuns.

Mi-e dor să pot iubi nebunește, ca și cum doar prezentul ar conta. Să mă plimb ore în șir pe aleile unui parc cu pomii în floare și să simt fluturi în stomac. Să mai cred că nu există suferință în dragoste, trădare sau minciună.

Mi-e dor de momentele când ploaia era ploaie și zăpada era zăpada. Când prietenii erau prieteni, când petreceam momente de neuitat ascunși sub o umbrelă minusculă și șubredă, recitând versuri despre ploaie. Când Bacovia și Minulescu ne însoțeau după-amiezile fără emisiuni tv. Când zăpada însemna prilej de veselă gălăgie și vin fiert cu scorțișoară. Acum ploaia înseamnă umezeală și noroi, iar zăpada înseamnă ger și zloată. Acum uităm de noi și de cei dragi stând cu orele la telefon sau în fața televizorului.

Mi-e dor de acasă. De camera mea cea mică, dar atât de spațioasă. Martora visurilor mele, refugiul meu în momentele de tristețe. Cea în care învățam, descopeream misterele lumii, care îmi cunoștea emoțiile de la orele de română, dar mai ales pe cele de la matematică.

Mi-e dor de mama mea, cea tânără și frumoasă. Cea care pentru mine era întodeauna fără cusur, cea care știa sa rezolve toate problemele. Prietena mea, cea care, mângâindu-mi cu duioșie părul, îmi asculta cu răbdare, minute în șir, confesiunile, cu un zâmbet de Mona Lisa întipărit pe chipu-i blând.

Mi-e dor să mă mai pot bucura de un răsărit de soare sau să privesc fascinată apusul. Să am timp de tot ce îmi face plăcere. Mi-e dor, mai ales, de momentele când puteam să lenevesc pur și simplu, pentru că nu depindeau alții de mine.

Mi-e dor să simt iar că timpul are răbdare cu mine.

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.