Simona Catrina – In orice rau e si un barbat bine

Mi-am spart capul, cand aveam un an. Cat fugea cu mine-n brate la spital, smulgandu-si parul ei si pupandu-mi-l pe-al meu, mama credea ca nimic mai rau de-atat nu s-ar fi putut intampla. Cand s-a intors acasa, cu copilul plin de copci, apartamentul era vraiste. Explodase butelia unor vecini, iar din soc, vreo opt kile de cutii de pe un raft zburasera in patutul meu. M-ar fi putut omori.

Lovitura libera la soarta adversa

Aveam un coleg falnic la ziar, pe vremuri. Scria prost, dar arata bine. Perfectiunea osaturii si sacourilor lui nu era intinata decat de niste suferinte prea prozaice pentru atare obraz satinat. Mai mult decat fisura anala nu-l chinuia decat gandul unor datorii la banca. Dar in ultima vreme, necazul dintre fesele-i deja celebre il ustura mai tare decat scadenta ratelor. Cand a ajuns intr-un stadiu ultimativ (inainte sa mearga la toaleta, isi facea cruce), s-a internat. L-au operat, l-au oblojit.
Pe cand se refacea, latit fara gratie pe un pat rugi­nit de spital, a cunoscut-o pe ea. Era doctorita de garda, frumoasa cat sa te-ntrebi de ce era inca nemaritata si desteapta cat sa-ti si raspunzi.
Azi asa, maine asa, pana cand el a remarcat ca domnisoara se itea la vizite si cand nu era tura ei. Intr-o seara, au trait cu totii o faza penibil-romantica, doctorul de garda a intrat in salon pe cand doctorita noastra era deja acolo si tocmai se prefacea ca era de serviciu pe sectie. Imbujorarea ei si acreala medicului dublat l-au inspirat pe bolnavul care, incepand din clipa aia, a curtat-o (cum a putut si el, din mataraia perfuziilor), a adorat-o si-a luat-o de nevasta pe intrusa. Au trecut zece ani de-atunci, sunt cel mai pupacios si mai romantic cuplu pe care il cunosc, desi primul lucru pe care ea l-a aflat despre el a fost ca facea caca in conditii vitrege.
Nu mai inteleg nimic. Ani de zile, am incercat sa-mi cuceresc barbatii cu poezii, decolteuri, sampanie, calatorii, umor, finete, erotism emancipat. Colegul meu si-a cucerit marea si eterna iubire cu o coprocultura proasta si-un mers cracanat. Restul e istorie.
Ma indragostisem si eu de-un doctor pe vremuri, cand am stat cateva zile intr-un spital din Buzau, dar mie nu mi-a mers. Poate ca, daca ne-am fi cunoscut intr-o loja la opera, ne-am fi curentat privirile si simturile. Dar asa, dupa ce ma vazuse in toata splendoarea postoperatorie, cu un tub in nas si doispe vanatai de la injectii, dupa ce mi-a zis „bravo“ cand a vazut cat lichid scarbos imi iesise prin tubul de dren si cand infirmiera i-a raportat ca facusem o cantitate suficienta de pipi, nu puteam sa mai emit vreo minima pretentie la vreo dara de flirt. La ultima vizita, doctorul meu m-a privit cald, lung, serafic, mi-a zambit irezistibil si, cand ma topisem de tot, m-a intrebat daca am scaun normal. M-am coagulat la loc si am raspuns in soapta, de parca-mi ceruse pinurile de la banca: „Da, am…“. M-am externat obidita, cu mutra-n jos, apasata de nedreptatile vietii: cunosteam cate-un barbat perfect o data la zece ani, si-atunci eram in slapi, camasoi cu buline si-o vena sparta conjunctural.

A noua sansa

In ziua aia ingrata, am crezut ca am trecut pe langa iubirea vietii mele si ca soarta, niste bilirubine si gamaglutamiltranspeptidaze (n-am inventat cuvantul asta, asa scria in fisa de analize) sezusera in calea fericirii noastre. O saptamana mai tarziu, insa, destinul mi-a ranjit iarasi din toate gingiile: am plecat la facultate, la Bucuresti, si l-am cunoscut pe omul pe care l-am iubit ne­buneste cinci ani si cu care era cat p-aci sa ma marit. Noroc ca mi l-a suflat una cu doua luni inainte de nunta, altfel ramaneam cu el si cu amantele lui pe cap.
Toata alba-neagra asta mi-a adus aminte de un banc la care, atunci cand il spusese un prost la un chef, nu rasesem deloc, dar acum hahaiam retroactiv, pe fond nervos: cica un pilot se urca-n avion si decoleaza. Ghinionul lui e ca i s-a oprit un motor. Norocul lui e ca avionul avea doua motoare. Ghinionul lui e ca s-a oprit si al doilea motor. Norocul lui e ca avea parasuta. Ghinionul lui e ca nu s-a deschis parasuta. Norocul lui e ca jos era o capita. Ghinionul lui e ca in capita era infipt un par. Norocul lui ca e n-a nimerit parul. Ghinionul lui e ca n-a nimerit nici capita.
La ora aia, nu stiam daca sa-mi doresc sa nimeresc capita, fiindca mi-era teama ca nimeresc si parul. Situatia era incerta, soarta mea inca transpira deliberand, nu stiam ce ma asteapta.
Faptul ca iubitul meu se cuplase cu iubita lui m-a propulsat catre decizia de a ramane-n Bucurestiul meu, in sensul ca sa nu mai plec in Bistrita lui. Asta mi-a favorizat cateva joburi foarte bune si cateva iubiri foarte proaste, ma rog, am calatorit prin lume si-am plans acasa, am scris cateva carti si-am pierdut cateva amoruri, totul in limitele unei vieti civilizate, normale, cu urcusuri, coborasuri si nehotarasuri.
Daca un iubit de-al meu nu-mi facea inima harcea-parcea intr-o iarna, probabil ca n-as fi avut ideea geniala sa plec in Canada. Care Canada m-a transformat in om cu dubla cetatenie si mi l-a daruit, ca bonus, pe urmatorul meu iubit. Am locuit impreuna sapte ani, intr-o tara in care – desi nu exista birocratie, sobolani, coruptie, trafic horror, mitocanie, pojar, discriminare, nervi, mi­zerie, sifilis, aurolaci sau sfidare – exista totusi adulter, asta le-a scapat, cu tot sistemul lor perfect. Asa se facu de-am decapitat si aceasta minu­nata iubire. Initial, am fost sigura ca din asta mi se trage, ca mi-a sunat ceasul si-am sa sucomb de inima grea. Dar intr-o zi, pe cand imi beam cafeaua si lacrima de dimineata, am realizat ca vreau sa ma intorc in Romania, fie si pentru o vreme. Mi-era dor.

Reality-show must go on

Recunosc, n-am venit acasa chiar sarutand pamantul tarisoarei la Otopeni, m-am abtinut. Eram ciulita si amarata. Acum, am un fel de buletin temporar, deci sunt flotant, cu o poza prinsa cu lipici pe o hartie vernil. Drept pedeapsa ca n-am catadicsit sa ma repatriez cu surle, trambite si starmoceli patriotice, n-am card de identitate si nicio banca nu-mi da credite, niciun magazin nu-mi vinde in rate si niciun centru nu-mi inchiriaza filme – desi locuiesc de-un an de zile in Bucuresti.
La inceput, eram cu nervii valvoi, amenintam ca plec de unde-am venit. Pe urma, cand mai aveam circa o zi jumate si-mi luam campii, s-au petrecut niste fapte (de toate felurile – sentimentale, medi­cale, profesionale) care mi-au remaiat viata. Deci, de data asta, am nimerit doar capita, nu si parul din mijloc. Puful pe care-l simt acum sub trupul rasfatat de schimbari e prima forma de materie care confirma ca, atunci cand crezi ca totul e scrum, vine o pala de vant si sufla-n ultimul purice de jar. Si flacara tresare, danseaza salvator, dezghetand gandul, sansa.
Am lesinat din iubire pierduta, ca sa ma las resuscitata de alta iubire. De fiecare data cand o ambulanta mi-a invelit sufletul in plastic negru, ca pe orice alt cadavru, mi-a daruit, in schimb, o harta si-o busola care m-au condus catre urmatoarea poveste, urmatoarea minune. Stiu, minunile tin trei zile, asa au tinut si-n cazul meu (plus sau minus doua ore), dar dincolo de cele trei zile regulamentare, sunt alte mii de zile care-si asteapta randul la prezentari de proiecte interesante.
Acum zece ani, o femeie din cercul meu a facut un set de analize din seria celor daruite cu generozitate de guvern, anual. Intr-o secunda, un Papanicolau prost i-a retezat rotulele iluziilor, i s-au inmuiat genunchii, visurile, sansele. Un doctor care probabil dormise stramb si mancase nesarat i-a spus ca mai are sase luni de trait. Hai un an, treaca de la el. In jurul muribundei inca verticale, eram noi, speriatii, tremuratii, ingrozitii. Fiindca ea agoniza cu o sticla de bitter in poala (mormaia ca oricum nu mai are nimic de pierdut, iar noi nu gaseam argumente contra), ne-am mobilizat sa-i gasim toate conexiunile utile prin spitale. Intr-un final, am internat-o, cam impotriva vointei ei, pentru investigatii, chimiomiracole si citosperante, mai mult ca sa avem constiinta impacata.
Traieste si in ziua de azi, ca si atunci, cu o singura mare deosebire: acum ar avea multe de pierdut. E maritata cu doctorul care a tratat-o acum zece ani. Si care o cucerise cu o fraza extrem de romantica: „Nu cred ca mai ai doar sase luni de trait, draga, chestiunile astea difera mult de la caz la caz, statistica din oncologie e cam aiurea“. Nici daca o ducea la Paris si-o catara pe Turnul Eiffel, cu un nufar in dinti, n-ar fi inrobit-o mai iute.
Cand zaci intr-o balta de vesti proaste si iti spune cineva „nu e totul pierdut“, i-ai trage una-n bot si l-ai uri instantaneu. Ce stie el? E sanatos si linistit ca un bursuc, nicidecum sfasiat de tradari si de ciroze, ca tine. Si totusi, nu se stie cum, ajungi sa plesnesti de fericire inainte de a plesni de metastaze.
Iar daca azi stau aici si scriu despre toate astea, e pentru ca acum 42 de ani am avut norocul sa-mi sparg capul.