fbpx

Andrei Serban: In clipa in care crezi ca stii totul, incepi sa mori

de

Andrei Serban este regizorul care a schimbat istoria teatrului din intreaga lume. Este artistul adulat ca un Luceafar, a carui lumina splendida este, insa, atat de greu de urmat de catre muritori. Este cel pe care colaboratorii lui il numesc, fara sa ezite, fara sa se scuze sau fara sa invoce vreun soi de ghilimele, un geniu. Si, dincolo de toate miracolele sale infaptuite pe scenele lumii, este, in relatia cu cei din jur, un om de-o noblete si de-o generozitate care te uluiesc si te emotioneaza pana la lacrimi. Asa cum numai marile valori ale lumii stiu si pot sa fie.
L-am intalnit la Iasi, unde monteaza pe scena Operei conduse de Beatrice Rancea, spectacolul Indiile Galante al lui Rameau. “Nu s-a mai vazut asa ceva in Romania”, avertizeaza directoarea Operei. Iar noi, norocosii care am asistat la repetitii, stim ca acesta este adevarul. Unul dintre multele, superbele adevaruri marca Andrei Serban.

Marea Dragoste / Tango: Din ce punct de vedere, daca exista vreun asemenea punct de vedere, este mai usor sa faceti aici, in Romania, Indiile Galante, fata de cum a fost in strainatate?

ANDREI SERBAN: De cate ori termin un spectacol, fie in teatru, fie in opera, ceva pentru mine ramane neterminat, chiar si atunci cand este considerat foarte reusit si are trecere la public si este deopotriva un succes de presa. Intotdeauna gasesc ca nu am realizat tot ceea ce aveam de spus si descopar ca cel mai bun in mine a ramas neexprimat. Raman cu un gust putin amar, cu senzatia ca trebuia sa fiu mai alert, sa fi vazut mai devreme, sa fi fost mai curajos, inutile regrete… Asa ca de cate ori am ocazia sa reiau un spectacol, o fac cu bucurie, tocmai ca am acest beneficiu de a merge mai departe (cum e cazul aici la Iasi cu opera baroca Indiile galante), sa dezvolt imaginea vizuala, relatia dintre personaje, sa clarific punctul meu de vedere. Indiile Galante este o opera care a avut un foarte mare impact la Paris, la Opera Garnier, iar atunci cand Beatrice Rancea m-a invitat sa o montez aici, afland ca acesta va fi primul spectacol, intr-o sala renovata noua, mi-am spus ca e psosibil, muzica e o celebrare a vietii si a dragostei de opera si dans (e o opera balet) si iata subiectul cel mai nimerit pentru o deschidere festiva. Nu incerc doar sa refac spectacolul de la Paris, ci sa il dezvolt, sa merg mai departe si ma bucur sa lucrez acum cu corul, cu solistii ieseni.

Marea Dragoste / Tango: Va intelegeti bine cu artistii de aici?

ANDREI SERBAN: E un colectiv minunat. Ma inteleg foarte bine cu ei, pentru ca si cantaretii, si corul sunt niste oameni adevarati. Lor le lipseste ce foarte des, in lumea excentrica a Operei, intalnesti la multi: capricii de vedeta. Cantaretii de opera sunt totdeauna un pic dificili, pentru ca, desigur, fiind fragili, trebuie sa isi menajeze vocea, din cauza fricii pe care o au de a nu se rani vocal, chiar fizic… Iar teama lor iti limiteaza imaginatia, ca regizor iti e si tie frica sa le ceri ceva neobisnuit, iar deseori poti obtine mult mai putin cu ei decat cu actorii de teatru. Actorii de teatru, clar, sunt fizic mult mai liberi. Si totusi cand un cantaret este realmente liber si dispus sa joace, stapan pe tehnica lui, fara teama, cineva ca Domingo sau Natalie Dessay, cu care am lucrat, poti merge foarte departe, si rezultatul e atunci mai bun si satisfacator ca in teatru. Iar acesti cantareti din Iasi, au aceasta calitate: curajul de a incerca orice fara sa spuna acel “nu” care intimdeaza si blocheaza creativitatea. De exemplu corul Operei din Paris nu era capabil sa faca ceea ce Corul Operei din Iasi face aici, din punct de vedere al miscarii scenice. La fel si solistii. Pentru mine este deja un mare pas inainte, pentru ca am nu doar sansa unei refaceri a unei opere de mare succes la Paris, ci bucuria de a evolua si a merge mai departe.

Mi-a pierit demult aceasta iluzie a patriotismului folcloric, si nu doar pentru ca am fost aproape de a fi linsat in tara mea draga…

Marea Dragoste / Tango: Recunosc ca m-ati surprins cu raspunsul pe care mi l-ati dat. Ma asteptam sa imi spuneti cat de greu e in Romania. Toata lumea se plange de cat de greu se lucreaza cu oamenii de aici, de cat de grele sunt conditiile…

ANDREI SERBAN: De cate ori vin in Romania, viata de aici, conditiile de trai, confuzia generala, tulburarea adanca sociala care exista, sigur ca te frapeaza si nu poti sa nu te simti prins in vartejul acestei continue lupte pentru supravietuire… Dar de cate ori lucrez in teatru in Romania, oriunde ar fi acel teatru, la Bucuresti, la Cluj sau acum in Opera la Iasi, gasesc ca un fel de refugiu, o insula inafara mizeriei sociale, oaza a puritatii, a energiei libere, a respectului fata de celalalt si a dragostei de lucru. In jurul meu simt ca ceva e posibil, pentru ca in teatru si in arta suntem intr-o zona libera, nu suntem sclavi ai manipularii politice. Sigur ca mijloacele tehnice si financiare nu sunt nici pe departe la fel de satisfacatoare ca atunci cand lucrez la Paris, la New York sau la Londra. Dar eu nu vin aici pentru asta, ci vin ca sa gasesc in cel cu care lucrez energia puternica pe care o degaja acest pamant si pe care o au si oamenii atunci cand sunt directionati inspre ceva pozitiv, inspre ceva bun, creativ, in care se simt folositi bine cu tot ce au in ei, cu mintea, sufletul si trupul lor… Cand energia circula, poti ajunge foarte departe, exact ca intr-un act de dragoste… Nu as mai reveni daca nu as gasi in teatru o oaza de speranta, de lumina, daca nu as sti ca se poate lucra bine pana si in Romania.

Marea Dragoste / Tango: Nu ati veni pur si simplu pentru ca sunteti roman? Nu v-ati intoarce la radacini, indiferent de ce se intampla aici, doar ca sa reveniti acasa?

ANDREI SERBAN:  Nu. Mi-a pierit demult aceasta iluzie a patriotismului folcloric, si nu doar pentru ca am fost aproape de a fi linsat in tara mea draga. Si atunci cand am preluat conducerea Teatrului National, acum 22 de ani, cand venisem cu atat de multa naivitate, crezand ca inca se poate face ceva, ca sa fiu expulzat, si cand am revenit iar, am avut continuu surprize in sensul “sentimentului national”. Pentru ca acest sentiment e plin de mirosuri urate. Sa fim seriosi, este o confuzie totala, apropo de ce inseamna sa fii roman azi, in lumea asta plina de violenta si ipocrizie, sub care s-au uscat si ars radacinile de care vorbiti. Eu totusi ma simt un roman din alte vremuri, educat in stilul vechi al celor sapte ani de-acasa, si, cand lucrez in afara tarii imi amintesc de acel bun simt, de educatie traditionala, si avand acea baza ca suport, ma pot simti daca vreau roman oriunde si, odata revenind, de ce sa nu ma simt roman si aici? Propun sa nu mentionam acest cuvant, ci sa-i lasam pe politicieni sa ne “desfete” cu lozincile lor patriotice mincinoase. (rade)

Marea Dragoste / Tango: Sentimentul pe care il aveti la sfarsitul lucrului nu e totusi ceva tipic romanesc? Sunteti ca mesterul Manole, vreti mereu sa faceti ceva mult mai luminos si mult mai frumos. Au aceeasi tendinta creatorii de pretutindeni sau tine de seva faptului ca sunteti nascut aici?

ANDREI SERBAN: Conditia creatorului de pretutindeni este ca aceea a mesterului Manole care incearca sa construiasca un zid si zidul se darama… De oriunde am fi, nu vom ajunge la perfectiune in nimic, nici in arta sau viata. Deci tot timpul avem obligatia de a lucra si de a re-incepe, cu acceptul ca ceva trebuie sacrificat. Speram sa nu fie nevoie sa o sacrificam pe cea care ne este cea mai draga noua. Dar uneori este nevoie si de asta ca sa devii un artist cu adevarat mare. E foarte greu sa nu iti sacrifici chiar si familia, pentru ca vezi cum te ia valul si nu poti sa fii un tata de familie bun, si sa fii in acelasi timp si un artist dedicat, care sta in teatru 16 ore pe zi. Ai sau nu nevoie de supra efort pentru a ridica stacheta foarte sus? Aici este conflictul, poti sa iti sacrifici pana si familia pentru ca sa construiesti aceasta biserica numita teatru ? E o intrebare tare incomoda si la care nu stiu raspunsul.

Marea Dragoste / Tango: Ati facut mereu aceste sacrificii si totusi mergeti inainte, nu ati putut sa renuntati, chiar daca ati primit atatea lovituri nedrepte.

ANDREI SERBAN: Loviturile au devenit in timp niste mici muscaturi de tantari. Eu traiesc de aproape jumatate de secol in America, unde competitia este extraordinar de puternica, iar tensiunea vietii si nivelul de uzura sunt incomparabil mai mari decat in Romania. Iar daca am reusit sa ma afirm si sa am o cariera stabila in New York, atunci inseamna ca mi-am antrenat muschii rezistentei, si, revenind in Romania, sunt relaxat si bine merci, caci am cu mine un spray tare eficient contra tantarilor de ocazie, pot sa vi-l recomand. (rade)

Pentru mine e bine sa vad ca exista unii care se impotrivesc si ma bucur ca ceea ce fac nu este pe placul lor. Avem nevoie in arta de frictiune, de contradictii. Acei artisti care vor sa fie aplaudati si acceptati unanim sunt in pericol de a ajunge mediocri. Conditia artistului adevarat este de a fi ne-acceptat de unii

Marea Dragoste / Tango: Nu va este teama cateodata de reactiile celor care nu va inteleg, care va contesta, care nu tin pasul cu dumneavoastra?

ANDREI SERBAN: Ba dimpotriva, ii invit in ring! Pentru mine e bine sa vad ca exista unii care se impotrivesc si ma bucur ca ceea ce fac nu este pe placul lor. Avem nevoie in arta de frictiune, de contradictii. Acei artisti care vor sa fie aplaudati si acceptati unanim sunt in pericol de a ajunge mediocri. Conditia artistului adevarat este de a fi ne-acceptat de unii, pentru ca doar asa ajungi sa mergi inainte, sa descoperi drumuri neumblate. Numai atunci cand te afli in necunoscut, cand explorezi un spatiu neobisnuit, iti creezi si rezistenta. Esti un pionier care incearca sa aprinda scantei si din aceste scantei apare lumina si se naste ceva nou. Ganditi-va la marii pictori care nu au vandut nici un tablou in viata, iar acum se vand la preturi exorbitante!

Marea Dragoste / Tango: Cum gasiti drumurile acestea neumblate, cum gasiti teritoriile acestea neexplorate? Cum le gasiti dumneavoastra si nu altii, de ce tot ceea ce faceti dumneavoastra nu seamana cu nimic? Este o calitate, un curaj sau e un har de la Dumnezeu?

ANDREI SERBAN: In primul rand, nu sunt de acord ca altii nu le gasesc. Sunt artisti romani recunoscuti si originali, si din domeniul meu, si din alte domenii, in artele plastice, in film, in muzica. Prin comparatie ar trebui sa apar modest. Arta romaneasca e vie, iar energia este foarte buna printre cei tineri. In ce ma privaste, daca e sa-mi recunosc o calitate, este ca nu mi-e frica. Atunci cand lucrez nu mi-e frica de nimic. Ma simt protejat ca sunt acolo cu alti artisti, ca lucram impreuna si ca putem sa mergem cat de departe putem. In clipa in care incepe sa iti fie teama, esti in pericol. In clipa in care incepi sa te gandesti daca ce faci va fi pe plac publicului, unui critic, unui agent sau unui producator, atunci iti tradezi intentia. Trebuie sa fii integru si riguros, sa ai incedere in ce faci, sa-ti placa tie in primul rand, altfel incepi sa aluneci inspre compromis. Iar compromisurile in arta au infatisarea Diavolului.

Marea Dragoste / Tango: De unde invatati, de unde va inspirati? De unde va luati forta si invatatura?

ANDREI SERBAN: Ma inspir din viata, din ceea ce mi se intampla, de la oamenii pe care ii intalnesc, din calatoriile pe care le fac… Calatoresc foarte mult, intalnesc, peste tot, tot felul de oameni, unii remarcabili si imi dau seama si care sunt diferentele intre civilizatii, dar si in ce ne asemanam cu totii, oriunde am fi. E, cred, mai important sa aflam prin ce ne asemanam, fata in fata cu intrebarile fundamentale si misterioase: de ce suntem aici, de ce traim, ce cautam, de ce facem arta, pentru cine, in ce scop? Si aceste intrebari le putem pune oriunde pe planeta. In clipa in care nu iti mai pui intrebari si crezi ca stii totul, incepi sa imbatranesti si incepi sa mori.

Marea Dragoste / Tango: Dar veti gasi vreodata raspunsurile la intrebarile acestea?

ANDREI SERBAN: Nu ma linisteste nici un raspuns. Pentru ca de cate ori gasesc un raspuns, o noua intrebare apare. De aceea, la o premiera, cand sunt gata sa cred ca am gasit raspunsul, chiar daca lumea ovationeaza, iar criticile sunt foarte bune, nu sunt multumit. Pentru mine deja se naste o alta intrebare. A fi nemultumit nu este o expresie de masochism, ci este conditia artistului.

Marea Dragoste / Tango: Nu va simtiti singur? Calatoriti in toata lumea, ajungeti din America la Iasi, munciti enorm… Nu va e greu cateodata ca om, nu neaparat ca artist?

ANDREI SERBAN:  Sotia mea Dana lucreaza cu mine, suntem colaboratori, suntem intr-un fel un “team” in arta cat si in viata, iar ea ma ajuta foarte mult. Dar sigur ca atunci cand esti intr-un loc cum sunt acum in Iasi, un loc in care nu cunosc pe nimeni decat pe Beatrice, e greu. Beatrice este tot timpul in sedinte sa faca ordine, ori e pe culoarele Ministerului Culturii sa ceara ajutor pentru opera, si nu ai cand sa o vezi (rade) –dar glumesc, caci de multe ori ea e cu noi in repetitie si ne ajuta la coregrafie. Dar e adevarat ca atunci cand vine seara, fiind mereu altundeva decat acasa, traiesti un sentiment de izolare si un fel de singuratate. Si poate de aceea simti nevoia de a fi cu altii, nevoia de comunitate. In teatru nu suntem ca pictorii sau scriitorii care creeaza in izolare. In teatru singuratatea nu face altceva decat sa iti confirme faptul ca nu e bine sa fii singur.

Cand, asa cum se intampla adesea, teatrul ne apasa mai rau si plecam acasa mai frustrati si mai iritati decat atunci cand am intrat, pentru mine aceasta nu este arta, aceasta este, iertati-mi expresia, masturbare. Pentru ca nu e nevoie sa mergem la teatru ca sa fim frecati de aceleasi probleme

Marea Dragoste / Tango: Spuneati despre artistii din Opera ca uneori sunt dificili, dumneavoastra ca regizor, ca artist, sunteti dificil, aveti si dumneavoastra toanele marilor creatori?

ANDREI SERBAN:  Nu, treptat mi-am eliminat multe din aceste hibe… Cu varsta am inteles ca nu imi faceau bine nici mie si nici altora. In timp mi-am dat seama ca atunci cand lucrezi cu oamenii intr-un fel civilizat, respectuos, atent si plin de consideratie, vei primi inapoi ceva bun. Sa mergem la teatru pentru a incerca sa fim mai buni.

Marea Dragoste / Tango: Dar ne mai da teatrul posibilitatea de a deveni mai buni? Exista in teatru nobletea, iluminarea aceea, finalul acela care sa ne schimbe in sens pozitiv sau uneori teatrul mai rau ne apasa?

ANDREI SERBAN:  Cand, asa cum se intampla adesea, teatrul ne apasa mai rau si plecam acasa mai frustrati si mai iritati decat atunci cand am intrat, pentru mine aceasta nu este arta, aceasta este, iertati-mi expresia, masturbare. Pentru ca nu e nevoie sa mergem la teatru ca sa fim frecati de aceleasi probleme. Mergem la teatru, dimpotriva, nu ca sa ne eliberam de probleme, sau ca sa le clarificam. Sa punem o raza de lumina asupra confuziei, peste acest nor intunecat, in care ne traim viata. Da, cred ca merita sa mergem la teatru si macar pentru un moment sa respiram ca si cum am spune: ”A, acum inteleg de ce este viata mea atat de confuza!” Nu inseamna ca merg la teatru ca sa gasesc un optimism tampit, nu pentru asta, sau pentru o speranta desarta. Doar prin recunoasterea faptului ca traim o drama, traim o tragedie – ca in Tragedia Antica, sau traim ca in absurditatea teatrului lui Caragiale, prezenta tot timpul in viata politica – , noi mergem la teatru de unde, avand aceasta clarificare, aceasta raza de lumina asupra situatiei noastre, plecam mai intariti. Plecam intr-un fel mai linistiti, stiind ca viata este grea, dar, oricum, merita sa fie traita. Aceste doua sau trei ore in teatru ne dau o energie buna la final. Energia cu care plecam trebuie sa fie energia buna. Daca plecam cu energie rea, ajungem sa fim exact cum suntem in timpul vietii, cand tot ceea ce ni se da ne irita si ne frustreaza, ne face sa fim violenti si rai.

Marea Dragoste / Tango: Cautati totusi mai degraba finalurile fericite cum e si in Indiile Galante?

ANDREI SERBAN: Indiile Galante este o poveste absolut sublima despre calatorii in lumi imposibile, o oda adusa imaginatiei, prin care poti strabate intreaga planeta ca sa gasesti dragostea. Este o feerie plina de bucurie, e un fel de bijuterie muzicala si teatrala extraordinara. In lumea intunecata in care traim, avem nevoie de lumina. Dar, prin contrast, voi face dupa aceasta – un alt proiect: Femeile Troiene – un fragment din Trilogia pe care am facut-o imediat dupa revolutie, cu ani in urma. Beatrice a considerat ca aceste Femei Troiene trebuie sa fie iarasi vazute, fiind spectacolul care a intrat in istoria teatrului, e studiat azi in scolile americane, o spun fara nici un fel de falsa modestie. Studentii de la teatru din Romania invata si ei despre aceasta Trilogie Antica, insa generatia noua nu are deloc experienta fizica, viscerala a spectacolului. Iasiul nu cunoaste aceste piese, deci exista motive de a reface aici Troienele. Este opusul Indiilor Galante, opera luminii, pentru ca Femeile Troiene vorbesc despre intuneric, o civilizatie care a fost destramata, distrusa de greci. Intr-un fel se vorbeste mult mai acut despre ingrozitoarea drama a vietii pe care o traim noi acum, despre distrugerea civilizatiei si tarii acesteia, desi este o piesa scrisa acum 2000 de ani. Nu este o piesa optimista, nu ofera nici o speranta, dar daca veniti la Troiene, va promit ca veti pleca cu o energie buna. Conditia este sa pleci din teatru cu o energie buna, sa te simti bine, pozitiv. Cum veti ajunge acolo, nu pot sa va spun, este secretul meu. Dar conditia e sa pleci acasa cu o energie buna. Nu sa pleci simtind ca te-a lovit cineva cu ciocanul in cap sau ca te-a scuipat cineva in fata mai rau decat ti se intampla in viata.

Marea Dragoste / Tango: De ce ati ales opera din Iasi si pe Beatrice Rancea, cand ati avut mii de oferte mereu, din toata tara. Puteati sa mergeti la Cluj, sau la Bucuresti…

ANDREI SERBAN:  Am fost destul si la Cluj, si la Bucuresti. Beatrice este o veche prietena, o cunosc de cand era o tanara dansatoare in Trilogia mea antica… Iar cand a luat conducerea Operei iesene, m-a invitat si am observat ca a facut-o ca sa schimbe institutia invechita si s-o aduca in secolul 21. Si-a dat seama ca pentru ea este un sacrificiu. Eu stiu ce sacrificiu este, pentru ca si eu in acei trei ani cat am fost director la Teatrul National la Bucuresti mi-am pierdut timpul si nu am obtinut ce voiam, adica sa dau viata institutiei, acestui elefant muribund. Insa ideea de a fi un manager cultural nu e acelasi lucru cu a fi un artist. Beatrice este aici un functionar public, dar conduce aceasta institutie cu pasiunea artistului. Asta imi place la ea. Are pasiune, are foarte multa dragoste de teatru si de opera si este capabila sa mobilizeze si sa inspire aceasta institutie. De un an de cand Beatrice Rancea este aici, a schimbat deja starea Operei, ceea ce este foarte greu. Nu poti sa schimbi o institutie care de ani si ani de zile este impamantenita in anumite obiceiuri, in anumite manierisme, in anumite clisee vechi. E foarte greu sa le schimbi intr-un an. Si totusi, venind acum, eu simt ca ceea ce ea a facut este foarte meritoriu si sunt convins ca, daca o vor tine nervii sa ramana cativa ani inca, si daca politicienii si publicul (in aceasta ordine) o vor sustine, va face din Opera din Iasi unul dintre focarele cele mai importante de cultura si de arta din Romania.


In prima jumatate a vietii, eram atat de prins de “arta” mea, traind din proiect in proiect, incat la un moment dat mi-am dat seama ca viata trece pe langa mine, ca nici nu am viata. Atunci m-am trezit, am avut un soc. M-am speriat. In clipa aceea mi-am dat seama ca mai am in fata un anumit numar limitat de ani, pentru ca traim intr-un timp imprumutat, desi credem ca e etern.

Marea Dragoste / Tango: Va ajuta raspunsurile pe care le gasiti in arta si in viata personala? Va inlesnesc cumva convietuirea personala, gasiti raspunsuri pentru familia dumneavoastra, pentru prieteniile dumneavoastra, preluand poate niste raspunsuri pe care le-ati gasit lucrand? Sunteti mai fericit ca om, pentru ca aveti arta?

ANDREI SERBAN:  E o intrebare delicata. In prima jumatate a vietii, eram atat de prins de “arta” mea, traind din proiect in proiect, incat la un moment dat mi-am dat seama ca viata trece pe langa mine, ca nici nu am viata. Atunci m-am trezit, am avut un soc. M-am speriat. In clipa aceea mi-am dat seama ca mai am in fata un anumit numar limitat de ani, pentru ca traim intr-un timp imprumutat, desi credem ca e etern. Atunci am inteles ca de fapt trebuie sa profit de teatru, ca sa ma ajute sa traiesc si sa inteleg mai bine viata mea, sa incerc sa fac o balanta, sa aduc energia pe care o primesc de la altii in spectacole si sa o mentin, sa o pastrez in mine, sa nu o las sa se risipeasca. De obicei, dupa o premiera, un actor simte un vid, o depresie. E ca si cum s-a atins ceva foarte sus si acum revine la viata, unde nu mai regaseste intensitatea. Revii la ceva obisnuit, plat, rutinier, dar ai vrea sa ramai acolo sus, in energia din teatru. E ca un drog. Dar se poate si altfel, sa absorbi, sa furi acea energie buna si sa te bucuri de ea in viata. E foarte important sa gasesti aceasta balanta.


Cred in Dumnezeu foarte adanc, dar nu in preoti. Eu am Biserica mea…

Marea Dragoste / Tango: Credeti in marea dragoste? O intalnim intr-o viata de om?

ANDREI SERBAN: E greu de spus. De fapt, ce este dragostea? E ce ne inalta foarte sus, exact opusul urii, care ne trage foarte jos. Din pacate, azi, cam acolo traim, jos in beci. Dragoste, love… de la sex shop la iubirea de Dumnezeu, e un drum lung. Ca sa poti sa iubesti pe cineva cu adevarat, trebuie mai intai sa te iubesti pe tine insuti. Dar e foarte greu sa ne iubim asa frumos si sanatos. Ne iubim prost, ne iubim vanitatea, ego-ul, ambitia, dorinta de a fi recunoscuti, de a fi bogati, de a avea control si putere asupra altora. Daca am sti sa ne iubim cu adevarat, sa vedem ce potential bun este in noi, ne-am linisti si atunci am putea sa iubim si pe celalalt. Dar ca sa poti sa iubesti pe altcineva, si sa te scoti pe tine din ecuatie, este foarte greu.

Marea Dragoste / Tango: Credincios sunteti? Ati fost sa va rugati la moastele Sfintei Paraschiva, acum, in zilele acestea cand Iasiul este napadit de pelerini?

ANDREI SERBAN: Da, am fost, cum sa ratezi asa ceva! E o energie, alta ca cea din teatru, care te umple si nu ai cum sa nu simti credinta in actiune. In mod sigur exista ceva concret, palpabil. Venim de undeva, avem o provenienta cosmica, nu terestra si nu suntem aici din intamplare. In aceste ocazii de mare fervoare religioasa, e evident ca avem un rol de indeplinit, chiar daca nu stim exact ce. Da, sunt credincios. Insa nu sunt bisericos, in sensul ca nu am foarte multa incredere in preoti. Preotii si aici, si in America, au dat dovada de adanca lipsa de moralitate. Eu nu m-as duce nici ars sa ma pun in mainile unui preot, desi stiu ca printre ei sunt exemple individuale de inalta tinuta, demne si remarcabile. Cred in Dumnezeu foarte adanc, dar nu in preoti. Eu am Biserica mea…

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • va multumim doamna Alice Buciuta pentru minunatul interviu cu marele maestru Andrei Serban…ce OM fantastic! ce norocosi suntem sa-l avem la Iasi si sa ne bucuram de tot ce aduce pe scena si in sufletele noastre ca si artisti…

    Cristina Grigoras octombrie 26, 2012 11:01 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.