OK… Prima incercare de a redeveni un fel de “ziarist”… Sigur ca am sa vorbesc despre ceva petrecut in urma cu vreo doua luni, dar practic nu are vreo relevanta timpul sau momentul exact al surselor mele de inspiratie.
In dimineata plecarii noastre la Paris (vorbesc de mine si de o buna prietena – jur, nimic altceva sau altcineva), dupa intirzierea de rigoare si emotiile ca voi rata „Chanel-ul“ de a doua zi dimineata… imi faceam ceva griji despre cum am sa ma imbrac, sau despre cum ma voi descurca in noul mediu in care urma sa „evoluez“. Ma gindeam la mica furtuna pe care o stirnise plecarea mea, in paradisul meu (conjugal sa-i spunem) si la noile posibilitati ce se vor ivi in orasul pe care eu personal il iubesc asa cum sunt capabil sa-mi iubesc doar profesia (a… sunt designer, asta ca sa nu creada cineva ca este vorba doar de o coincidenta de nume). Sigur nu am sa va povestesc despre cum se imbraca femeile venite sa asiste la show-urile de moda, despre cum nu isi pun rochia cea mai scurta si pantofii cu tocul cel mai inalt, nici despre cum marea majoritate a barbatilor arata impecabil si esti tentat sa crezi ca toti sint gay (sunt doar metrosexuali – o sa fie in curand un super termen pe care o sa-l folosim pana la inradacinare ca si „cool“). Si nici despre noul iubit al lui Karl Lagerfeld nu voi vorbi, chiar daca asa cum imi spunea si noua mea sefa (ce-mi place asta cu „sefa“), este flatant si insuportabil de magulitor sa te iubeasca cineva atit de mult, incat sa lanseze o linie de barbati a clasicului Chanel si o mare campanie de imagine Fendi doar pentru ca tu esti iubitul lui, cu tine in rolul principal. Asta a facut Lagerfeld pentru iubitul lui.
Sigur ca as putea sa scriu despre ce pot face doi prieteni buni la Paris (nu sex, pentru ca imi este, repet, buna prietena si accentuez „a“), despre cum imi petrec eu 45 de minute la o cafea si cheltuiesc cu usurinta juma’ din salariul mediu pe economia tarii noastre pe acea cafea… (pentru doritori , „La Durée“ este locul cu pricina). Ma ambitionez si nu scriu nici despre cum sa economisesti cumparand geanta de la Louis Vuitton sau Hermes si nu pe cea de la Dior, pentru ca sezonul urmator Dior-ul il poti arunca, nu din pricina de uzura, ci pentru ca nu reprezinta o declaratie a modei, in timp ce Louis Vuittton-ul sau Hermes-ul sunt ceea ce eu numesc „genti pe viata“.
Am sa vorbesc despre cum francezii si ce alte natii or mai fi prin Paris (atat am vazut din Franta) nu isi cara copiii la restaurant, asa cum se intampla in Romania. Nu-i iau cu ei nici la prezentarile de moda, si bine fac. Si, culmea, nici chiar prin magazinele importante. Probabil ca voi fi acuzat in fel si chip. Acuzatiile vor incepe cu ideea ca posed o mare insensibilitate (desi de cand cea mai buna prietena a mea a nascut, am inceput sa indragesc copiii) si probabil vor termina cu orientarea mea fiziologica.
Ce ma enerveaza, de fapt? Nu este cel mai important subiect, dar, fix atunci cand iti doresti sa te relaxezi intr-o zi de week-end la o terasa sau la vreun restaurant scump din Bucuresti, nu stiu cum se face ca iti aterizeaza in zona cel putin doi tanci in carucior si altii pe langa, de 2 pina la 5 ani. De plictiseala (ii inteleg, saracii, caci ce ar putea sa asculte in afara de barfele si sex-povestirile care se spun la orice masa civilizata din orasul asta), ei se apuca sa urle, sa sara, sa topaie, sa tranteasca, sa se tavaleasca pe jos. Nu cred ca le citeste nimeni vreo poveste, si nici nu cred ca bietii copii fac vreun fel de incursiune in natura, decat poate una in care sint studiate rasele si tipologiile de curve, pesti, mitomani, bisnitari, labagii (pardon de-al doilea i), ziaristi, stilisti, fete de sticla (staruri tv), vip-uri si, nu-i asa, oameni seriosi si dezinvolti ca noi, care nu vrem sa ne gindim ca am face parte din vreuna din nobilele caracterizari de mai sus.
Revenind de unde am plecat, nu vad sincer rostul de a-ti cara plodul dupa tine la o varsta la care oricum nu se prinde ca mama sa mananca caviar sau un sendvis cu branza si nici nu prea sta nimeni sa ii ofere vreo placere micutului… sau poate doar domnul de la o anumita masa?! Elvetian, deh… In schimb, vad multi indivizi usor iritati de tipetele isterice si de agitatia permanenta a gastii de copii din restaurant.
Eu am gasit solutia, plec destul de des din tara si scap de hoarda de copii care a invadat locurile adultilor din Bucuresti, sau poate ii rog pe cei care ii insotesc sa-mi plateasca masa? Oricum, mie nu mi-a tihnit… nici nu ar avea cum, prea multa agitatie pentru un barbat de 30 de ani si usor supraponderal si usor zeflemist si usor designer si destul de preocupat de lucruri mai importante decit zbieratul necontenit al unor fiinte asemeni lui acum 20 si mult de ani.
articol preluat din Revista Tango, nr. 1, mai 2005
