Titlul acesta sună vinețiu, dar realitatea e un pic mai omenoasă. Doar că nu am reușit să cuprind, într-un singur rând, și râsul, și plânsul, și ironia, și informația serioasă. Am trăit toată viața nutrindu-mă cu visuri la cuptor și cu planuri fanteziste. Marile mele idei erau temeinic frământate în luni sau ani de zile, dar erau ronțăite în mai puțin de cinci minute.
La mulți ani și împlinirea tuturor metabolismelor
Prima dată, am avut bănuiala că sunt dependentă de utopii când am băgat de seamă că, la fiecare Revelion ratat, aveam reflexul pavlovian de a-mi jura în barbă că anul următor voi fi tembel de fericită. Nu numai că situația nu devenea mai tolerabilă de la un an la altul, dar se degrada la modul penibil, ca să nu spun dramatic.
Toronto, local pretențios, Revelion. Eram grasă ca o focă, alături de iubitul meu de atunci, slab ca un schior. Am stat toată noaptea înțepenită-n scaun, incapabilă să mă legăn în ringul de dans ca o rață leșească, în timp ce alte femei își agitau fundurile suple și pietroase pe sub papioanele excitate ale iubiților noștri. Am mințit că aveam o criză de lumbago, noroc că nu mi-a cerut nimeni detalii, că pe atunci nu mi-era prea clar ce înseamnă asta. Aveam sufletul ca niște ochiuri de lână scăpate din andrele. Și nu reușeam să le înșir la loc decât promițându-mi mie însămi că în anul următor am să fiu regina balului. Ba nu, prințesa balului, fiindcă am să par mult mai tânără decât eram.
A venit și anul viitor, când eram cu încă zece kile mai deșteaptă decât la Revelionul cu lumbago. Acasă, înainte să plec la sindrofie, am plâns cu simț de răspundere – din nefericire, sughițurile pline de remușcări m-au apucat abia după ce mă fardasem. Nu mă încăpea aproape nimic, iar puținele haine pe care puteam să le închid în nasturi mă strângeau ca un aparat de luat tensiunea. Plus că arătam ca un caltaboș, de asta nici nu mai discutăm. Iubitul meu se introdusese într-un costum croit parcă în ciuda metabolismului meu, ca să-mi amintească de toate orgiile mele hipercalorice, la antipod cu silueta lui de Adonis corporatist. Mi-am mai pus și o haină de blană sintetică pe mine, care ar fi arătat superb, dacă ar fi fost cu șase numere mai mică.
Tot ca un sarcasm al soartei, toate româncele din Toronto slăbiseră cel puțin cinci kilograme de căciulă, de la Revelionul precedent. Numai eu în împufoșisem fatalmente. Iubitul meu a fost politicos, cu prețul unei stacojeli stinghere în obraji, a dansat cu mine – deci m-a convins să mai stau și în poziție bipedă. Dar coșmarul a fost același. Lumea scuipa artificii și se îmbăta frumos, iar eu nu pricepeam cum a fost posibil ca, în 365 de zile de când îmi promisesem o metamorfoză sublimă, să ajung cu mult mai dodoloață decât cel mai bejuliu eșec imaginabil.
Promisiunile amânate sunt foarte ranchiunoase. Situația s-a răzbunat violent. Iubitul meu care, vreme de câteva Revelioane la rând, a observat că nevestele altora mănâncă mult mai puțină înghețată decât mine (și cu toate astea reușesc să supraviețuiască), m-a părăsit. Și nu oricum, ci pentru o altă femeie. E drept, la ora scindării, ea avea cu vreo zece kile mai puțin decât mine, dar între timp a descoperit că-i place la nebunie pizza și m-a ajuns din urmă. Am intrat la baraj, dar a câștigat ea, deoarece avea un salariu de cinci ori mai mare decât al meu.
Să te ții de abstinență e burghez
N-am să știu niciodată cine e de vină atunci când un cuplu se face țăndări din cauza unor promisiuni încălcate. E un cerc vicios. Dacă omul de lângă tine nu te încurajează și nu-ți înțelege tarele sau slăbiciunile, tu persiști în autodistrugere: mănânci, fumezi, bei, tragi droguri pe nas, mă rog, fiecare cu tratamentul lui, în funcție de bugetul alocat. Iar atâta vreme cât tu nu renunți la metehne, partenerul va avea motiv să croncănească, va spune în fiecare zi că relația voastră nu prea merge. Până la urmă, defectele înving înțelepciunea, fiindcă sunt mai multe și mai răbdătoare, în așteptarea prăzii.
Amica mea Manuela îmi sfâșia inima de fiecare dată când o vedeam ciupită de remușcări. Mă bucuram doar că nu-mi sfâșia și ficatul, pentru că aici chiar am niște probleme serioase. În fine, cert este că femeia adora să-și anunțe rezoluțiile în portavoce. Îmi era groază să mă întâlnesc cu ea înainte de zilele de luni, înainte de zilele de întâi ale lunii sau în noaptea de Revelion. De câte ori începea o halcă de an mai însemnată, se jura că nu mai fumează, că slăbește și că se lasă de băut. Uneori se mai ținea de cuvânt, de exemplu am remarcat că, de la un întâi iunie, s-a lăsat de băut apă plată. La 1 august, s-a lăsat de fumat țigări mai ieftine, de contrabandă, și a trecut la țigările scumpe, fiindcă îi crescuse leafa inopinat, deși vă dau cuvântul de onoare că locuiește în România. De slăbit, n-a reușit să slăbească mare lucru, în afară de vigilența cu care-și supraveghea soțul. Lesa lungă și-a făcut efectul: soțul a cunoscut-o pe soția altuia și cele patru victime au terminat tratativele și pumnii aferenți abia după pronunțarea teatrală a divorțurilor concomitente.
De luni, suntem cei mai buni
M-a enervat întotdeauna citatul scămoșat ”niciodată să nu spui niciodată”. Asta pentru că-mi umplea karma de zaț, nu mă lăsa să promit lucruri fabuloase, să mă corectez măcar ipotetic. Sunt campioană absolută a promisiunilor cu dată fixă. În fiecare zi de luni, viața mea ar fi umilit orice călugăr tibetan. Mâncam numai iaurt și legume bio, dădeam bani cerșetorilor simpatici, munceam ca un strung, nu puneam buza pe alcool, mergeam la manichiură (iar în zilele de luni însorite, chiar și la pedichiură), gândeam pozitiv, mă epilam, dădeam binețe vecinilor nesuferiți, îi ceream scuze nesimțitului care mă lovea cu coșul în fluierul piciorului, la supermarket. Marți, vicisitudinile vieții acționau vindicativ, împotriva mea. Mâncam fast-food, la serviciu jucam Tetris pe computer, seara beam whiskey, vedeam numai jumătatea goală a paharului (probabil de-aia îl și umpleam așa de des), le aminteam vecinilor că m-am săturat de pechinezii lor care latră pițigăiat la 2.00 noaptea și, dacă-și parca vreo persoană coșul de cumpărături în șoldul meu, o blestemam în gând să-și găsească mașina cu bateria moartă, în parcare.
De câte ori mă nedreptățea vreo poveste de dragoste, îmi promiteam mie și le juram altora că nu voi mai trece niciodată prin așa ceva. Că data viitoare am să optez pentru un bărbat liniștit ca o țestoasă, fidel ca un pinguin și curajos ca un Bichon căruia nu reușești să-i explici că latră la un Rotweiller și că s-ar putea ca asta să-i cauzeze. Vorbe-n vânt și-n grindină. O luam de la început cu aceeași rasă de ingrați. Nu afirm că eu mi-am respectat contractele verbale. Este și motivul pentru care am rămas prietenă cu mai toți foștii mei iubiți. Pe unii, i-am păstrat în peluza amicilor pentru că mă simțeam vinovată față de ei, îi dezamăgisem cu leafa și kilogramele mele. Pe alții, i-am păstrat pentru că speram ca această prietenie de după așa-zisa iubire să se răscoacă, să redevină ceva erotic, pasional și patologic, așa cum îmi place mie, din păcate.
