Simona Catrina – Lost

de

Zilele trecute, s-a împlinit un an de când m-am întors în România, după şapte ani în care am locuit în Canada. Colegii m-au zgândărit să ne-apucăm de sărbătorit, însă m-am cam sfiit să mă bucur alcoolizat de ceva ce nu mă mulţumeşte decât pe-o jumătate de trup şi pe-o treime de inimă.

Mi-e drag să fiu acasă, pentru oamenii care m-au aşteptat şi mă vor aici, pentru revista la care lucrez, pentru nostalgiile şi dorurile mele. Dar aş minţi să spun că m-am vindecat de ţara mea adoptivă, că nu mi-e dor până la leşin de străzile, iubirea şi zilele mele din Toronto.
Sunt pierdută între două lumi. Probabil plutesc în ocean, merg unde mă duce valul.
Sunt convalescentă, la un an după ce-am decolat din oraşul revelaţiilor mele. Am lăsat în urmă o iubire frumoasă cu sfârşit nesuferit, un apartament dintr-o casă cu o grădina paradisiacă, pe care l-am închiriat împreună cu iubitul meu, în toţi aceşti ani nebuni, sublimi, incerţi în egală măsură.
Mi-amintesc de toate anotimpurile mele canadiene, de cum aşteptam, cu nasul lipit de uşa de sticlă, să înflorească grădina, să înfrunzească pomii, să cadă frunzişul şi să ne tăvălim prin foşneala toamnei lungi, tandre. Bâlbâielile sufletului şi deruta răscrucilor ne-au adus aici. N-am ştiut ce să facem şi ce vrem, iar când am ştiut, a fost prea târziu.
Nu l-am văzut de un an, mi-e frică să mai ştiu ceva de el. Mă sună prieteni dragi din Toronto şi evit să ajung în ambuscada discuţiilor despre fosta mea iubire. Pe de o parte, nu vreau să aflu detalii domestice despre noua şi (sper) seaca lui viaţă; pe de altă parte, ar fi penibil să stârmocesc în telefon, cum am tendinţa, în atare contexte.
Dar gata, am închis cutia cu poze, cu amintiri pueril-intense despre fiecare amănunt care ne-a legat, cu regrete mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Ştiu că mă paşte o îndrăgosteală salvatoare, fiindcă miroase deja a mugure, a magnolie, a iarbă, şi pentru mine e reflex condiţionat: mă îndrăgostesc primăvara. Sună destul de ciudat, asta mă duce către bănuiala că mă îndrăgostesc de dragoste, nu de un bărbat anume – ca să mă supun unui şablon chicios al filosofiei de bulevard.
Merg mai departe, nu pot privi înapoi. Nu de alta, dar am gât de lup – dacă aş vrea să văd ce-am lăsat în urma mea, ar trebui să mă întorc cu totul.

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • Ne este dor de tine, Simona!

    Petro aprilie 15, 2017 5:49 pm Răspunde
  • Cat de frumos ai spus,Simona!!! Cat de frumos și cat de bine ai așezat cuvintele….Uneori,noi oamenii suntem asemenea elefanților… Simțim sfârșitul (pe Pământ) căci știu ca “acolo” ne vom întâlni cu toții la timpul potrivit. Simona, sa ne aștepți cu articolele tale, pline de umor și ironie fina. Acum sigur în cer e mai mult râset și voie buna.

    Blekie aprilie 15, 2017 3:51 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *