Simona Catrina – Oh, oobee doo, I wanna be like you, I wanna walk like you, Talk like you, too!

Romaniafilm deprima:
Mi-am inceput viata neavand ce face. Prin urmare, imi desenam singura zanele cu care voiam sa seman. Toate aveau coc blond-pui, zulufi pe obraz ca evreii hasidici si obligatoriu nasul carn. Proiectul mergea bine, doar cu recuzita aveam o problema, fiindca ai mei nu-mi cumparau rochie cu crinolina, in pofida smiorcaielilor cu care imi orchestram cererea. Mi-au explicat, cu frumosul si cu ce-au mai avut la indemana, ca nu incape corsajul de sarma pe sub sortuletul de gradinita. Dar eu imi pregatisem dosarul, aveam pledoaria apararii la cheie, adunasem doua gheme de lita de pe-afara si improvizasem un somoiog umflat, de pus pe sub fustite, numai ca sa le arat eu lor (inainte de a-mi arata ei mie) ca in societatea socialista nu exista „nu se poate“.
In fine, la serbarea de sfarsit de gradinita, am fost distribuita in rol de tarancuta la dansuri populare (educatoarea spunea ca aveam obraji frumosi, rotunzi si proaspeti – si deci ilustram graitor sanatatea poporului nostru) si, suplimentar, aveam rol de albina care bazaia pe langa trena reginei, intr-un fel de piesa. Trebuia sa topai stupid si sa dau din aripi, asta in timp ce purtam nadragi cu dungi, ca sa redau sugestiv fundul bondarului.
In rolul reginei, era o fetita al carei tata era doctor ginecolog si-i mosise pe gemenii educatoarei. Iar ea si-a exprimat gratitudinea incoronand-o pe fii-sa, care era grasuna si impiedicata si nu stia pe dinafara „Greierele si furnica“ si alte fabule, asa cum stiam eu.
De la varste moi, aveam, asadar, constienta inechitatii din showbusiness. Am si trait intr-o familie nevricos de sincera, care nu mi-a alaptat ego-ul prea mult. Stiu parinti care nu mai prididesc sa le spuna copiilor ca sunt cei mai frumosi de pe fata si spatele lumii, dar ai mei au considerat ca e mai sanatos psihic sa-mi spuna adevarul: da, exista destui copii mai frumosi ca mine, chiar daca exista cel putin tot atatia mai urati. Ca sa nu ma necajesc cronic, am retinut doar partea a doua a statisticii.
In adolescenta mea, mi-a spus vanzatoarea de la paine ca seman cu Oana Sarbu si nu-mi amintesc sa ma fi bucurat vreodata mai mult de vreo remarca similara. Am crezut-o, desi aveam o vaga banuiala ca-mi spune asta numai fiindca fii-sa era o loaza, eleva maica-mii la franceza, si avea nevoie sa treaca neaparat clasa. Si, pe langa faptul ca ne punea deoparte pungi de lapte, franzela si branzica Fagaras (ca nu se gaseau), s-a gandit sa mai contribuie si cu cate-un compliment tras de par. Dar eram la varsta cand aveam nevoie vitala sa seman cu cineva la moda. Atunci, era isteria cu „Liceenii“, iar a-ti spune cineva ca semeni cu Dana din film era ca si cum ti-ar spune azi ca semeni cu Hannah Montana, ai putea plesni de fericire, la propriu. Am jubilat stupid vreo cateva luni, in sfarsit obrajii mei bucalati dadeau roade concrete – in prealabil, suferisem atroce fiindca nu semanam deloc cu Teodora Mares (alta furie romantica, dupa alta furie cinematografica, „Declaratie de dragoste“). Nici macar pila de la paine, cu toata nevoia ei imperioasa de un cinci pentru fii-sa, n-a putut sa ma minta-n fata.

Cretul succesului
In rest, n-am mai semanat cu nimeni, niciodata. Bine, in timp ce o vodca i se evapora prin valul palatin, un fost iubit mi-a spus ca seman cu Meryl Streep, dar cum eu nu eram la fel de beata, n-am izbutit sa-l cred, oricat m-am incordat. De-atunci, pe masura ce imbatranesc, astept sa mai seman cu cineva, fiindca niciun alt compliment n-a atins atatea puncte erogene ca astea in care eram comparata cu vreo splendoare in voga.
N-am apucat sa-mi savurez resemnarea, ca au aparut, in jurul meu, roiuri de femei care nu se limitau la a-si dori sa fie clona cuiva, ci chiar credeau cu toata convingerea ca seamana leit cu vreo diva. Vreo doi ani, in liceu, a trebuit sa-i confirm zilnic unei maimutici de colege ca seamana cu tipa din „Love Story“, dupa care urma a doua cazna, trebuia s-o conving ca n-are leucemie ca aia, ca era obsedata c-o sa moara tanara. Ne-am reintalnit intamplator, cand se asternusera peste ea vreo cinspe ani si vreo treizeci de kile. Se maritase cu un tip care semana in tineretile lui cu Ryan O’Neal batran, dar ma rog, formula fusese implinita. Amandoi traiesc sanatosi si grasi, ea are toate leucocitele disciplinate, doar colesterolul rebel mai adie a drama medicala in casa lor.
De cate ori a aparut vreo dulcica in vreun film cu box-office exploziv, toata planeta a copiat-o pana la manifestari patologice. Tin minte ca am vazut in caminul studentesc, pe un videoplayer vechi, filmul „Dirty Dancing“. Atat ne-a trebuit. Lasa ca dansam toate de zici ca aveam o criza hormonala coroborata cu ceva prurit delicat, dar ne si pieptanam ca partenera lui Patrick Swayze. Saloanele de coafura nu mai faceau fata sa insire suvite pe mosorasele de „permanent“, metropola mirosea a amoniac si toata suflarea era merinos. Eram un oras de oite blonde, majoritatea doar decolorate cu perhidrol, ca nu mai aveam bani si de vopsea. Toate cretele si buclatele din „Officer And Gentleman“, „Strada Hanovra“, „Pretty Woman“, „Noua saptamani jumate“ sau „Yankeii“ au improscat moda disperata a bigudiurilor si moatelor.
Dar probabil ca imitatia cea mai agresiva – fizic si psihic – e cea a gratiei anorexice din fashion. Multe ticneli mimetice s-au manifestat de-a lungul vremii, dar moda fetei depresive si depresurizate persista zgomotos. In ziua de azi, e la moda sa imiti starurile cu apucaturi maniacale, cocosatele cu sandale si sosete dungate pana la genunchi sau ciorapi cu firele duse, capiile cu bratele ca niste nuiele de alun, albe si dezorientate, de zici ca tocmai au donat sange pentru victimele dezastrului – cand, de fapt, ele sunt primele victime din cel mai umflat dezastru planetar, cel al automutilarii. Mai presus de copierea unor frumusele vii, sta incapatanarea noastra de a imita aspectul de mortaciune ambulanta al unor top-modele balcâze.

Death On Two Legs
S-a scris mult despre asta, dar imitatoarele nu retin esentialul, asa ca le aduc eu aminte: femeile care au picioare foarte lungi au suferit, in copilarie, de rahitism. Mamele noastre ne indopau cu buline ca sa evitam acest pocinog, dar pe ele probabil le-au crescut bunicii si nu le-au dat vitamina D, asa ca, din rahitismul lor penibil carential, s-au dezvoltat mai tarziu niste creaturi a caror diformitate a ajuns etalon de frumusete. Neglijente parentale pentru care tot targul te-ar pune la zid au facut ca odrasla ta devitaminizata sa fie platita azi cu greutatea ei in aur (ceea ce e destul de mult, chiar si la masuta lor corporala, ca masa nu pot sa-i zic).
N-am nimic impotriva imitatiilor, e normal sa nu-ti placa ochii tai mici, de purcel, si sa-ti placa ochii mari, de vacuta, ai lui Janet Jackson. Ok. Doua aspecte ne strica cheful, insa. Unul ar fi ca aceste nazuinte raman niste batai de campi, niciun chirurg plastician din lume nu te va reinventa in asa fel, incat sa te intoarca astia de la vama, ca nu te recunosc in pasaport. Ochiul vulturos al ofiterului de frontiera se va prinde ca esti tu, chiar daca ai la activ o rinoplastie, doua otoplastii (si asta nu pentru ca ai doua urechi, ci pentru ca prima operatie a iesit prost) si-un lifting facial, plus o infuzie subtila de lentile de contact, botox si hialuronic.
Al doilea aspect e ca nu avem simtul masurii, cateodata ni se pare ca semanam cu sex-simboluri care au jumatate din varsta si greutatea noastra. Am simtit de cateva ori in viata gustul amar al constatarii ca niste femei coapte, ca noi, au senzatia ca seamana cu actrite celebre numai fiindca „sunt acelasi gen“. Daca a fi acelasi gen inseamna a fi blonda, leganata si miorlaita ca vedeta in cauza, atunci avem de a face cu un diagnostic mai complicat.
In ceea ce ma priveste, am depasit fazele nataflete, am ajuns la o maturitate deplina si la o intelepciune frumoasa in legatura cu dorinta de imitatie. Nu ma mai intereseaza sa seman cu nimeni, gata. Ma intereseaza doar cum sa fac rost de o poala de bani, ca sa ma operez estetic din cap pana-n suflet.

Citeste si http://revistatango.ro/alaturi-de-simona-catrina-85755