Festivalul de la Cannes a inceput sa fie traversat de curentii reci ai contestarii. De asta data e selectia filmelor din concurs cea care starneste dubii. Amatorii (sau amatoarele) de statistici au sezizat ca dintre cele 20 de filme care-si disputa ramura de palmier, doar unul apartine unei regizoare.
“Da?”- s-a mirat Sophia Coppola, care, desi a avut onoarea sa deschida prestigioasa sectiune “Un certain regard” cu The BLING RING, pastreaza fireste un dinte impotriva celor care au impiedicat-o sa-si joace sansa in competitia oficiala . “Doar unul din 20?” – repeta ea. Imi si imaginez o comisie de selectie in care au fost doar barbati!”! Fals - a precizat festivalul. « Membrii selectiei au fost trei la numar, doi barbati si o femeie ». Cateva inversunate ziariste continua sa acuze, totusi, discriminarea si pretind satisfactii si prioritati pentru viitor.
Luat la intrebari de ministrul pentru drepturile femeilor (inchipuiti-va, doamnele mele, in Franta exista asa ceva !) delegatul general al festivalului de la Cannes, Thiery Fremaud, a iesit din rezerva-i initiala printr-o remarca abila : « Nu cred ca o asemenea prioritate ar servi femeilor din industria noastra. Mai degraba, in loc sa se fie apreciata valoarea operei s-ar spune ca filmul ar fi fost selectionat nu pentru calitatile sale, ci fiindca apartine unei regizoare ! »
In ce ma priveste, ca martor al acestei dispute care poate lua amploare, sunt gata sa apreciez ca, in comparatie cu deschiderea competitiei oficiale de catre australianul Baz Luhrman prin Marele Gatsby, Bling Ringul tinerei Coppola ar fi fost o alegere, in orice caz, mai fericita…
« Blingul » asta incepe cu un fapt divers: la Los Angeles, un grup de adolescente, fascinate de conditia existentei celebritatilor, le viziteaza conspirativ, cand nu sunt in ele rezidentele, subtilizand obiecte in valoare totala de peste 3 milioane dolari. Printre victime s-au aflat Paris Hilton, Orlando Bloom, Rachel Bilson si alte nume sonore… Frumoasa Sofia a desciifrat in fenomen o expresie clara a goanei dupa o ascensiune sociala mai rapida si mai confortabila.
Din pacate, cineasta sparge mereu continuitatea filmului ei prin spicuiri din depozitiile ulterioare ale infractoarelor, dand astfel voioasei drame un caracter cat mai didactic. Pe scurt, dupa ce se extaziaza in fata prazii cu cate un pios “Oh! My God”, cate una dentre ele scoate capul prin ecran, pledand vinovat, ca sa le atraga atentia spectatorilor necopti ca pana la urma impricinatii au fost prinsi si pedepsiti!
Din cauza aceasta filmul bate pe loc, derapand in monotonie, cu exceptia compozitiei unor cadre spectaculoase ca vederea unei vile (luata de pe o colina). Iluminata feeric rezidenta e bantuita dintr-o incapere intr-alta, nu de fantome, ci de banda voioasa a spargatorilor.
Intorcandu-ma insa la acel unic film din concurs realizat de o femeie, el se intituleaza “Un château a l’Italie” si apartine Valeriei Bruni Tedeschi. Ea detine si rolul principal in aceasta replica italiana la “Livada cu visini” a lui Cehov, portretul unei femei de 45 de ani care ar vrea un copil desi ceasul biologic nu i-l mai permite. Si atunci ii pretinde tanarului ei iUbit o fertilizare “in vitro”. Ceea ce cucereste in filmul regizoarei e sinceritatea, mai ales in secventele in care o are ca partenera pe batrana sa mama Marisa Borini, pianista si actrita in filmele fiicei sale.
Tudor CARANFIL
