Simona Preda: Mă regăsesc într-o recuzită cu saloane literare, cu scrisori caligrafiate în negru, cu serate și crinoline foșnitoare

de

Simona Preda este scriitoare, cercetătoare, doctor în istorie și autoare a volumului “Patrie română, țară de eroi” și parte a proiectului  „Tot înainte!- Amintiri din copilărie” realizat împreună cu Valeriu Antonovici, un proiect curajos care a dunatîn miezul său un film documentar, o carte de interviuri și un noian de amintiri pline de emoție ale interlocutorilor aleși pentru a se întoarce în timp cu gândul și cu sufletul.

Alice Năstase Buciuta: Tu ești autoarea interviurilor din proiectul „Tot înainte!Amintiri din copilărie” și, cu siguranță, poți să îmi spui care sunt principalele repere din copilăria comunistă a interlocutorilor tăi? Ce ai descoperit, de ce le era cel mai dor?

Simona Preda: Le este dor de locuri, de oameni, de ei înșiși de atunci. Recuperează senzații închizând ochii, desenează în aer contururile ciorchinilor din boltă, gesticulează arătându-mi cum se deschideau anumite cutii de bomboane, unora le lucește privirea când își amintesc cum se iubeau la Cenaclul Flacăra, alții lăcrimează… Eu, o spun cu toată sinceritatea și mă plec cu sufletul în fața lor, nu am sperat și nu am crezut în asemenea empatie! Cât despre universul copilăriilor pe care le-am intervievat eu, el s-a configurat cu biciclete Pegas, lecturi din Jules Verne sau Dumas, aparate pentru proiectat diafilme, discuri de vinil, clasoare cu timbre, tabere la Năvodari, defilări și spectacole omagiale.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar ție, Simona, de ce ți-e dor din copilărie? Cum a arătat copilăria ta?

Simona Preda: Am fost unul dintre acei copii care au stat în casă mult și au fost nevoiți să citească mult și să viseze la fel de mult. Poate de aceea dorurile și nostalgiile mele țin mai degrabă de senzații, de trăiri, de anumite obiecte pe care imaginația mea le însuflețise și mai puțin de oameni și de locuri. Mi-e dor să mă mai pot bucura de fondantele roz așa cum mă bucuram în copilărie. Mi-e dor de maimuțica mea de cârpă cu pantaloni scurți. O țineam ascunsă pentru că era foarte murdară și riscam să îmi fie aruncată, dar de fiecare dată când plângeam o strângeam în brațe și eram cu „ea”. Eu nu am avut frați sau surori. Sau îmi mai este dor de momentul acela emoționant în care mă băgam sub masă, închideam ochii și îmi închipuiam că sunt o prințesă frumoasă și că sărut broscoiul, iar el se transformă în prinț. Evident, apoi ne căsătoream, iar eu eram mireasă. Toată copilăria am fost fascinată de mirese și încă mai sunt. Mi se părea că ele au ceva magic. Și tot vorbind de doruri… mi-e dor să mai pierd ore în șir privind cerul printr-o bilă de sticlă translucidă și să nu contenesc mirându-mă de cât este de frumoasă lumea din jurul meu. Mi-e dor de rochia mea de dantelă pe care am primit-o la patru ani și pe care a luat-o vântul de pe sârme și cine știe unde a dus-o… În rest, copilăria mea a fost puternic marcată de imaginea părinților mei – pe ei mi-i amintesc iubindu-mă, iubindu-se, zâmbind, jucându-se cu mine, participând la lumea mea, ajutându-mă să îmi creez universul meu. Cel mai mult îmi plăcea să îmi petrec timpul cu tata, mi se părea o persoană fascinantă. Mi-l amintesc cum încerca să mă învețe să rezolv ecuații cu „n” necunoscute sau să joc șah. Nici acum nu reușesc să îl bat la șah! Mi-e dor să mai am mirările de atunci, încântările de atunci, nerăbdarea și curiozitatea de altădată. Am fost o copilă cuminte, timidă și visătoare, care nu a purtat pantaloni scurți, nu a fost tunsă băiețește și nu a mers niciodată la furat de mere sau cu colindul.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Știai de pe atunci că vei studia istorie sau ai trecut și prin alte alegeri pe drumul către cariera de azi? Ce studii ai făcut și ce lucruri esențiale ai învățat în școli?

Simona Preda: Istoria îmi plăcea, dar nu atât de mult, încât să îmi doresc să devin istoric. Mă fascinau mai degrabă mitologia, prințesele, destinele eroice, castelele și toată recuzita romanțioasă a unui tip de discurs în care nimeni nu murea, nimeni nu suferea, în care nu exista nedreptate sau umilință. Cam asta era percepția mea despre istorie când eram copil: o combinație de Ulise, Don Quijote și Madame de Pompadour. S-a întâmplat să am talent la desen și am urmat un liceu de artă, apoi o facultate de istoria artei pe care însă nu am terminat-o. Acum regret, dar așa a fost să fie. Istoria artei a fost prima și marea mea dragoste. Am terminat însă Facultatea de Filosofie și poate se întâmpla la vârsta când eram condusă de vanitate. Îmi doream să concurez cu mințile bărbaților, cu capacitatea lor de sinteză, cu spiritul lor critic, cu ușurința cu care ei erau capabili să se joace efectiv cu construcțiile silogistice. Filosofia m-a atras ca un magnet, m-au fascinat unele teorii, categoriile aristotelice, ideile platoniciene, apofatica lui Pseudo Dionisie Areopagitul, dialectica hegeliană sau maniera în care Heidegger își proiecta conștient în lume Das Sein-ul având totuși certitudinea morții. Am fost sedusă de Martin Buber și de teoria „Eului”. Dar jocul s-a oprit aici, pentru că filosofia nu mi-a dat niște răspunsuri, așa cum am crezut eu inițial cu mândria de la douăzeci de ani, ci m-a învățat doar să pun întrebări și să înțeleg importanța conceptelor. După acest moment, am mers constant în domeniul studiilor istorice: am absolvit facultatea, masterul, un doctorat și segmentul în care îmi desfășor cercetările ține mai degrabă de memorialistică. Facultatea de Istorie a fost locul în care am învățat efectiv instrumentele cu care operezi atunci când chestionezi trecutul – respectul pentru document și valoarea sa, coroborarea surselor și încercarea de a te apropia cât mai mult de adevăr, de felul în care s-au petrecut lucrurile cândva. Și am mai învățat un lucru esențial: că în istorie nu se operează cu judecăți categorice și cu valori absolute, ci cu nuanțe și că ceea ce numim noi „trecut” – este de fapt un discurs istoric, o interpretare subiectivă, tributară unei școli istoriografice și unui moment anume.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai o nostalgie a vremurilor apuse, un dor de întoarcere în timp… De unde crezi că ți se trage și cu ce ți-l ostoiești?

Simona Preda: Eu o numesc evadare. Da, este maniera mea de a mă retrage pentru a mă recompune, pentru a mă regăsi și recupera. Un fel de a fugi din cotidian, atunci când îți permiți luxul visării și atunci când în jur există dezamăgiri. Mă joc pur și simplu și îmi închipui că sunt în Belle Epoque. Și scriu. Fug prin scris într-un „acolo” cu care mă identific. De vină poate sunt prințesele la care visam în copilărie, rochia de dantelă pe care mi-a luat-o vântul de pe sârmă, broscoiul care nu a mai venit să îl sărut, mărgelele translucide din sticlă prin care priveam cerul. Poate că inconștient toți fugim, avem tot felul de defulări, de supape, de proiectări. Unele femei cos goblenuri, altele fac sport, prepară prăjituri sofisticate, vizionează seriale, desenează, dansează, aleargă, citesc…. Eu mă regăsesc într-o recuzită cu saloane literare, cu scrisori caligrafiate în negru, cu serate și crinoline foșnitoare, cu parfum de lavandă, cu cai maiestuoși și mănuși subțiri de dantelă. Multe dintre eseurile pe care le-am scris se proiectează în această lume a secolului al XIX-lea. Știi cât este de frumos, Alice? Închide ochii și vino și tu!

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cât de complicat – sau de simplu este prezentul tău de femeie, de mamă, de soție? Cum arată viața ta de fiecare zi?

Simona Preda: Complicate devin într-adevăr lucrurile pentru că eu sunt o femeie dezordonată, deși eu insist să cred că toate au o oarecare coerență înțeleasă doar de mine. Biroul meu este plin de cărți, parfumuri, bomboane de ciocolată, bilețele, flori uscate și mai nou melci de plastilină dăruiți de fiica mea cea mare. Se complică iarăși totul când trebuie să intru în bucătărie, o zonă în care nu manifest vreo înclinație aparte, dar unde trebuie să fac eforturi să mă depășesc zi de zi. Nu știu să îți spun cum sunt văzută în statutul de soție și de mamă. Cred sincer că greșesc de multe ori, dar sunt genul de om care recunoaște și își cere iertare. Îmi iubesc soțul, îmi iubesc copiii și sunt sinceră. Cred că de aici începe totul. Viața mea de fiecare zi? Păi sună, poate, banal: mă trezesc (greu!!!), îmbrac copiii, îi duc la școală și la grădiniță, apoi urmează câteva ore în care scriu eseuri sau cronici sau corectez interviuri, după care aduc copiii și restul timpului îl petrecem împreună. Sunt o femeie cu nimic mai specială decât altele, poate da, puțin mai sclifosită, însă, râd, sufăr, mă bucur, mă enervez, mă împiedic, mă mir, mă doare și mă încânt la fel ca toate celelalte urmașe ale Evei. Și mie îmi dau lacrimile dacă primesc flori sau declarații de dragoste și da, și eu mă gândesc întotdeauna la ciocolată!

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce te mână „tot înainte” peste obstacole chiar și atunci când e greu?

Simona Preda: Încrederea că nu are cum să fie totul atât de rău din moment ce ne avem „unii pe alții”, un dram de curaj, puțin umor, o picătură de nebunie… Dar cred că toți avem momentele noastre de cădere și de ridicare, de ridicol și de strălucire și cred că face parte dintr-un parcurs firesc din viața unui om. Cu sau fără voia noastră va exista întotdeauna „un mâine” pe pământ și bine e să ne ancorăm în el cu toate resursele de care suntem în stare și să facem în așa fel, încât să ne aparțină.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum ai aflat de boala ta și cum ai acceptat-o în așa fel, încât să poți trăi mai departe ca o învingătoare?

Simona Preda: Poate că este pentru prima dată când vorbesc despre boala mea, pentru că de obicei este un subiect asupra căruia păstrez o oarecare discreție. Nu mi-am dorit niciodată să stârnesc milă sau empatie. Dimpotrivă, am insistat să fiu criticată cu aceeași exigență. Dar dat fiind că mi-o asum și că nu aș mai fi fost eu, cea de acum, dacă nu aș fi trecut prin toți acești ani de suferință, consider că are un rol în viața mea. Este o boală netratabilă, pe care pot doar să o țin sub control prin intermediul unei terapii lunare, o boală care s-a declanșat cu mulți ani în urmă și care într-o oarecare măsură mi-a schimbat din planurile vieții. Evident că am avut momentele mele critice de luptă, de revoltă, de detașare, de disperare, de dureri cumplite, de operații și intervenții, dar până la urmă am acceptat totul așa cum mi-a fost dat. Nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta, iar multe dintre lucrurile care ni se petrec ne-au fost trimise nouă cu un scop anume. Eu așa cred. De exemplu, pe mine boala și suferința m-au învățat lecția smereniei. M-au lovit exact în păcatul meu strălucitor, în vanitatea despre care îți vorbeam când voiam să concurez cu toți, să fiu cea mai bună. M-au scos pur și simplu din cursă și mi-am petrecut ani de zile prin spitale. Dar în același timp mi-au arătat că nu trebuie să aștepți marile momente ale vieții ca să faci ceva pentru un om, ca să spui „te iubesc” cuiva drag, ca să dăruiești fără să îți pese dacă cineva merită sau nu, pentru că darurile nu sunt pe merit, nu-i așa? Și, mai ales, că totul se poate sfârși în orice clipă. Când vezi limita înțelegi mai ușor că trebuie să petreci timpul rămas și nu să îl parcurgi pur și simplu, pentru că nicio zi din viață nu ți-o va restitui nimeni, că trebuie să ierți, să iubești, să ajuți dacă poți și mai ales trebuie să te bucuri de ceea ce ai. Uneori totul, ceea ce ne înconjoară ni se pare că face parte dintr-un tablou firesc, de fapt eu cred că totul este un dar, de la oamenii dragi care ne stau alături și care ne aleg în fiecare zi, de la diminețile în care ne trezim (e atât de trist să te rogi să mai prinzi „o” dimineață!) de la gândurile unor prieteni de care ți-e dor și până la banala ceașcă de cafea sau carte uitată deschisă pe birou. Toate sunt daruri, iar aceasta este lecția care am primit-o.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Știi azi să discerni binele de rău?

Simona Preda: Știe oare cineva? – sunt tentată și eu să te întreb, Alice. Nu, nu știu să discern întotdeauna binele de rău, cu atât mai mult cu cât sunt genul de om care dă un credit fantastic celuilalt și merge cu toată deschiderea într-o relație interumană. Evident, există și dezamăgiri, există oameni pe care tu îi așezi în categoria „mari întâlniri ale vieții” și ei se dovedesc a fi doar niște rătăciri banale. Probabil că instinctiv sunt mai precaută când vine vorba despre copiii mei, pentru că rolul meu ca mamă este să îi protejez, atât cât îmi stă în putință. Dar să știi că și noi putem provoca rău la rândul nostru, fără să vrem, fără să fim conștienți, fără să ne gândim uneori la consecințe.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce îi înveți pe copiii tăi în speranța că astfel vor avea o șansă în plus să fie fericiți?

Simona Preda: În primul rând îi învăț să fie ei înșiși, să nu preia modele. Să fie sinceri și corecți față de ei și să înțeleagă că și părinții sunt oameni, nu sunt niște zei. Că și ei mai cedează, mai plâng, mai au slăbiciuni pentru că nu au cum să fie perfecți și pentru că nu există un tipar de părinte perfect. Le spun despre toleranță și despre faptul că armonia există într-o familie și între prieteni atât timp cât există înțelegere, cât timp îți pasă. Că lucrurile care ne apropie pe noi ca oameni sunt infinit mai importante decât cele care ne despart. Situația a fost de așa natură, încât copiii mei au fost nevoiți să constate că pe pământ există și drame și suferință, și moarte și dezamăgiri, că uneori sunt inerente și trebuie să le trăim pe toate așa cum ne-au fost date, dar copiii au uneori propriile lor reprezentări despre anumite lucruri care nouă, adulților, ne scapă. Universul lor este mai permisiv, deși mai sensibil, greșești ușor, dar ești iertat la fel de ușor. Ești aici sau la cer. Ești bun sau rău. Împarți jucăriile sau nu. Desenezi urât sau frumos. Este fascinantă schema lor maniheistă pe care o aplică lumii. Dar orice ar face, fără corectitudine cred că orice proiect se lovește de nulitate. Îi învăț să se bucure de ceea ce au, atât cât au, dar nu îi opresc să își dorească și să viseze. Cine știe, dacă nu visa, nici Cenușăreasa nu ajungea prințesă…

  • Credit: PAUL BUCIUTA/ Marea Dragoste

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *