Alice Nastase Buciuta – Logodna cu inel de ceapa

de

Am recunoscut deja ca nu stiu sa gatesc. Dar am, totusi, cateva specialitati la care nu ma intrece nimeni: supa de lacrimi, terci de sperante, chisalita de inima, talmes-balmes de iubiri si salata de fructe oprite. Meniul la care jur ca ma pricep nu e grozav de divers, dar prezinta avantajul ca nu ingrasa deloc, dimpotriva. In plus, mancarurile sarate cu lacrimi pica greu la orgoliu, dar hranesc ceva de speriat imaginatia si forta artistica!

Kebab si pretentii
Pe unele le-am gatit singura. Pe altele le-am comandat de buna voie. De exemplu, cativa ani la rand, am pornit spre Balcic ori de cate ori mi-a fost ingaduit sa evadez. (Ori de cate ori iubitul meu ciudat nu s-a razgandit in ultima clipa, lasandu-ma ca pe-o proasta cu bagajele si visurile in fata unei benzinarii cu mutra galbena si miros inecacios.) M-am iubit cu alesul – nu prea bine ales – al acelor vremi in aspre cearsafuri bulgaresti, am dat de dusca rachiu arzator, am devorat tristeti comestibile si mancaruri imbuibate de damfuri picante. Si mi-am parlit inima intr-o poveste in care inflacararea era, nedrept si dureros, mai mult a mea. De pe vremea excursiilor mai la sud de Vama Veche am invatat pe dinafara nu doar culoarea turcoaz a marii de dincolo de Cap Caliacra, dar si rozaliul parfumat al ardeilor umpluti cu branza, asortat cu aroma irezistibila a iubirii mele furate. Fuioarele fierbinti care se ridicau din corabioarele de ceramica indesate cu Kavarna-kebab se cocotau obraznic spre cerul Cadrilaterului , asa cum se ridicau mereu pretentiile partenerului meu: iubeste-ma fara sa ma deranjezi, accepta-ma asa cum sunt, caci nu ma voi schimba niciodata pentru tine, da-mi mie toate pernele din pat, lasa-ma sa te mint, sa te insel si sa te uit cand mi se face chef sa nu-mi amintesc, fiindca asa sunt eu, imprevizibil, navalnic, salbatic…

Ti-am dat un inel
La mesele pe care le luam impreuna la Balcic, preaiubitul meu comanda pestisori argintii ciopartiti printre bucatele de ceapa si-mi arata luna plina oglindindu-se in mare: “Intre mare si luna esti doar tu”, imi spunea, iar eu il credeam, fiindca doream nebuneste sa-l cred. Ceream salate innobilate de branzeturi si, cu ochii inlacrimati de aromele cepei, ii povesteam despre noptile lungi in care-am incercat fara rost sa-l scot din inima mea. Muscam din cascavalul infofolit in sunca si-i marturiseam ca, dimineata de dimineata, rasare soarele din dragostea mea pentru el. Comandam inele de ceapa pané sau bezele uriase si-i povesteam despre istoria de dragoste trista din ”Panza de paianjen“, despre Balcicul reginei Maria, despre tainuitele ei amoruri regale, la fel de chinuite ca si cele fara blazon. Ma adresam duios in limba engleza unei chelnerite care imi raspundea pre limba lui Kiril si Metodiu si care, cand spunea Da, balanganea din cap a negare. Ii porunceam sa ne aduca mancaruri proaspete si amintiri fara termen de garantie. Am facut drumuri lungi impreuna. Ne-am imbratisat si am plans, ne-am rasucit cutitele in rani tot mai adanci, ne-am devorat orgoliile pana la os si ne-am impreunat dorurile in clipe care pareau definitive. Si totusi, cand la ultima noastra cina – in finalul careia ne-am certat atat de galagios, incat cei treizeci de bulgari asezati la mesele vecine s-au intrerupt din mestecat ca sa ne priveasca milosi, cu jale, cu amar, cu obida, cu draci, cu bazdac sau doar cu simplu interes zoologic – iubitul meu a transferat in farfuria mea o veriga de ceapa, fiindca voia sa-si faca loc in farfurie pentru alte feluri mai fierbinti, am priceput ca, desi am tanjit si am asteptat, acela e singurul inel pe care-l voi primi vreodata de la el. Si de foame, si de tristete, si de necaz, l-am mancat.

 

Categorii:
Scrisoare

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *