Alice Nastase Buciuta – Sunt frumoasa. Sunt fericita. Sunt iubita

Ne declaram cu totii avizi de fericire, dar, in realitate, ne purtam nefericirile cu mandrie. Sub o platosa de asa-zisa modestie, ascundem toate fricile adunate intr-o viata de om si nu numai ca le adapostim acolo pentru totdeauna, dar incepem sa ne si atasam de ele.
Ce ni s-a intamplat de-am ajuns sa nu mai credem in noi? Cum s-a rasturnat lumea asta cu cerul in prapastii si cu marile-n cer de-au ajuns femeile, sexul frumos, sa se considere urate, sa nu mai lase barbatii sa alerge dupa dansele, ci, dimpotriva, sa se ia la intrecere ca apucatele, iar de-a lungul cursei sa se faulteze nemilos una pe alta, doar-doar si-or spori sansele de a inhata masculul-trofeu?
In toate rugaciunile mele adunate de-a lungul lacrimii, de-a latul Postului, mi-am asezat speranta ca voi invata din nou sa ma iubesc pe mine, asa cum trebuie sa fi facut, instinctiv si naiv, in anii dintai, in anii curati ai vietii, aceia de care nici nu-mi mai aduc aminte. Am cerut iertare si tihna, liniste, sanatate, bucurie, pentru mine si cei care-mi sunt mai dragi decat imi sunt eu insami, desi n-ar trebui sa fie astfel. Si inainte sa ajung la Amin, am spus mereu, ca si cum as fi facut penitenta: Sunt frumoasa. Sunt fericita. Sunt iubita. In speranta ca poate, desi eu n-am sa mai ajung niciodata sa rostesc asemenea splendori necuviincioase fara sa-mi stea inima in loc de emotie si neincredere, macar copiii mei sa ma auda rugandu-ma si sa invete, pentru ei, adevarul de netagaduit ca ne-am nascut perfecti, intregi, pregatiti pentru toate miracolele vietii. Si ca depinde doar de noi sa ne purtam darurile cu mandrie prin lume sau sa le ascundem sub incalcitele ite ale unei modestii amare, prostesti, cu desavarsire nefolositoare.