Beatrice Rancea: Mă educ în permanență să nu mă las doborâtă de nimic

de
Beatrice Rancea pe coperta Marea Dragoste-revistatango.ro , nr. 136, februarie 2018

După un interimat la Opera din București, Beatrice Rancea s-a întors la conducerea Operei din Iași, unde este titulară pe postul de manager general. Am regăsit-o în spațiul miraculos al Operei și Teatrului Vasile Alecsandri din Iași, într-un weekend în care s-au jucat, cu casă închisă, La Traviata în superba ei regie și spectacolul în regia și coregrafia lui Yvette Bozsik, Kabaret, în care Beatrice Rancea interpretează rolul principal, al unui clovn uluit de lumea noastră în care s-a rătăcit, întâmplător. Am plâns de emoție și la un spectacol, și la celălalt. Iar la Kabaret, recunosc, am și râs, căci este un amestec nebun de nostalgie, comedie, măiestrie, care își surprinde spectatorii într-un mod fără seamăn.

Alice Năstase Buciuta: Cum ai găsit Iașiul? Cât de greu sau de ușor ți-a fost să îți reiei activitatea aici?

Beatrice Rancea: Iașiul l-am găsit neschimbat, din punctul meu de vedere. Mie mi se pare că nu s-a shimbat nimic aici, în Operă, chiar dacă am primit adesea, în ultimul an și opt luni, telefoane de la persoane, unele pe care nici nu le cunoșteam, cu rugămintea de a mă întoarce. Unele chiar mă rugau să le fac rost de bilete la spectacole, pentru că, așa cum am lăsat Opera, toate biletele noastre se epuizează în câteva ore, chiar la începutul lunii, când punem în vânzare spectacolele lunii respective. Foarte multă lume îmi spunea: ”Vi se simte lipsa, e ceva schimbat!”, dar eu am zis mereu că nu are ce să fie schimbat, spectacolele sunt aceleași, și avem unele dintre cele mai bune spectacole din țară, performante la nivel internațional atunci când sunt și cântate bine, chiar nu văd ce s-ar schimba… Aproape în fiecare lună sau măcar o dată la două luni am mai trecut pe aici, am venit și am ținut repetiții pentru spectacolele în regia mea, La Traviata și Don Giovanni, mi-am făcut timp să și dansez din când în când în Kabaret și în Bal, deci am avut permanent relația la cald cu Opera din Iași. Și au fost mereu soliști invitați de la București pe scena de la Iași sau din Opera ieșeană pe scena Operei din București, am încercat să întrețin o relație profesională și artistică foarte bună între cele două Opere.

Ce presupune faptul că dansezi în continuare destul de mult, uite, acum ai două spectacole într-o singură zi!
BEATRICE RANCEA:
E foarte greu, pentru că, în primul rând, trebuie să-ncerc să-mi mențin forma fizică, fiindcă sunt niște spectacole grele și, evident, anii trecând, corpul meu îmbătrânește, fiindcă toți îmbătrânim la un moment dat, nu?! (râde) Cu vârsta, resimțim mai mult efortul fizic, așa că trebuie să am grijă la un regim alimentar pe care să-l mențin foarte strict, mai ales atunci când știu că în luna respectivă am un spectacol în care dansez… Nu este ușor, dar îmi face mare plăcere să revin de fiecare dată pe scenă, chiar dacă, cu fiecare an care trece, îmi este din ce îmi este ce mai greu.

Te antrenezi mai mult, stai mai mult în sală, pentru repetiții?

BEATRICE RANCEA: Nu, mă antrenez la fel ca înainte, pentru că, din păcate, am foarte puțin timp pentru mine. Chiar acum îmi spuneam că niciodată în săptămâna în care am de dansat nu voi mai pune și un spectacol pe care îl și repet, ca regizor, pentru că în săptămâna aceasta m-am ocupat mult mai mult de Traviata și de debutul pe care-l aveam acolo decât de mine, ca să mă antrenez și să repet pentru rolul din Kabaret.

L-am văzut și pe maestrul Ioan Tugearu dansând la 80 de ani…

BEATRICE RANCEA: Maestrul Tugearu este un fenomen! Mă uitam la el, cred că de 40 de ani nu s-a schimbat decât foarte-foarte puțin, dacă i-au apărut două riduri în plus. El a avut tot timpul o față foarte expresivă, cu niște riduri de expresie care dădeau foarte bine și pe scenă, și pe film, este aproape neschimbat și are o vitalitate și o forță extraordinară! Mă bucur că și pe Ileana Iliescu am putut s-o omagiem la 80 de ani. Vorbesc despre ei doi în mod special, pentru că unul dintre motivele pentru care am fost foarte fericită că m-am aflat în perioada dinainte la conducerea Operei din București a fost că s-a întâmplat – chiar dacă nimic nu este întâmplător!- ca cei doi să împlinească o astfel de vârstă minunată chiar acum și să pot să-i omagiez și să le oferim un spectacol de gală, un spectacol aniversar, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Pe artista emerită Ileana Iliescu am convins-o și pe ea să apară la Iași pe scena Operei în spectacolul Lacul Lebedelor, unde era nevoie de o prestanță extraordinară în rolul Reginei Mame și iată că și acum, la vârsta ei, e în continuare pe scenă. Evident că prima dată m-a refuzat, dar, până la urmă, am convins-o și acum cred chiar că îi face mare plăcere să apară în acest rol, pentru că simte că publicul o iubește și o așteaptă pe scenă la fiecare apariție. Am convins-o spunându-i că și Maya Plisetskaya a dansat la aniversarea ei de 80 de ani, a fost, și ea, omagiată și a marcat momentul dansând. Mai ales când sunt persoane cu o asemenea vitalitate și cu o forță interioară atât de puternică, e important să profităm de ei și să facem în așa fel, încât mai vadă publicul. Chiar dacă, din păcate, publicul tânăr nu i-a văzut în forma lor maximă, e important să-i cunoască, în continuare, ca personalități.

Ai amintit de cele două gale extraordinare de la București, dedicate artiștilor Ioan Tugearu și Ileana Iliescu. Cum a fost experiența interimatului la Opera din București?

BEATRICE RANCEA: A fost o experiență foarte grea, așa cum mi-am și imaginat că va fi în momentul în care m-am aruncat în această aventură. Nu-i spun provocare, pentru că era o adevărată aventură să te arunci în conflictele de acolo și în toată energia aceea ciudată pe care o avea în acel moment instituția, iare eu sunt, în general, un om căruia nu-i plac conflictele. Și, totuși, m-am pus la dispoziția celor care m-au invitat să preiau Opera din București, pentru că aveam, practic, o datorie morală față de această instituție în care am crescut, în care am debutat. De 50 de ani am tot bântuit prin Opera din București, de la cinci ani, când m-a dus prima dată mama la Motanul încălțat, au fost, după aceea, toate figurațiile pe care le-am făcut noi, copiii din liceul de coregrafie, rolurile de adolescenți pe care le-am primit în Spărgătorul de nuci… Iar după ce am terminat liceul de coregrafie, am intrat direct în spectacolele operei. De aceea am zis că am o datorie morală față de această instituție, în care am crescut și m-am format, zic eu, foarte bine. Pe mine m-a marcat mult experiența creșterii mele în operă, ca solist de balet. Evident, și spectacolele mele de regie au arătat altfel având această experiență a dansului și a muzicii înainte să fac regie… Opera mi-a oferit această probă de foc pe care o reprezintă dansul, care este ca un sport de performanță, așa cum sunt, de fapt, toate compartimentele artistice din operă. Toți artiștii din operă au pregătirea unor sportivi de performanță, pentru că practicăm niște meserii pe care le pregătim de mici și, nici după pensionare, nu considerăm că am terminat aprofundarea și perfecționarea lor. Dacă ar fi fost vorba de o altă instituție și de o altă operă, nu aș fi acceptat. Căci e mai bine să-ți păstrezi un statut de manager foarte bun, statut pe care îl aveam după cinci ani petrecuți la Iași, – am fost un manager notat cu nota 10 la evaluarea finală a mandatului meu de aici – , decât să te trezești într-un conflict și într-o situație deloc comodă, în care să fii expus. Era și foarte riscant, pentru că puteai să nu faci față în acel moment atât de critic prin care treceau opera și colectivul ei, într-un context în care erau și scandaluri interne, dar și pe plan internațional imaginea operei și a angajaților era foarte deteriorată, fiind prezentată denigrator și în presa națională, și în cea internațională. Au fost foarte multe persoane care m-au sfătuit să nu merg, pentru că, repet, era riscant, dar mi-am spus că merită să încerc pentru că, în definitiv, era o instituție care trebuia ajutată, cu atât mai mult cu cât, până la venirea mea, dacă-mi amintesc bine, trei directori fuseseră demiși, căzuse și un ministru al culturii din cauza conflictelor din operă. Mi-au spus alții să nu mă duc și pentru că artiștii nu mă vor primi, cineva a spus pe o rețea de socializare: ”faceți lanț uman în jurul operei să nu se atingă Rancea de instituție”, dar eu m-am gândit că nu are de ce să-mi fie frică de colegii mei. Și chiar n-am avut nicio problemă.

Dimpotrivă, majoritatea te iubeau foarte mult!

BEATRICE RANCEA: Nu am avut nicio problemă cu nimeni! Pe unii îi cunoscusem cu foarte mulți ani înainte, de când fusesem și eu angajată în operă, cu alții lucrasem în anii 2000, atunci când am regizat Olandezul zburător, pe alții i-am cunoscut acum, cu ocazia venirii mele, și nici cu ei nu am avut nicio problemă. Asta îmi și spusesem, că mă duc să încerc, iar dacă au ceva să-mi reproșeze, stăm la discuții, iar dacă nu ne înțelegem, pot să plec. Dar de ce să nu încerc să port un dialog cu un colectiv față de care eu mă duc fără niciun interes personal, unde mă duc doar ca să ajut?!

Cred că știi totul în operă, acum, chiar ai trecut prin toate compartimentele…

BEATRICE RANCEA: Da, am avut șansa să trec din balet în regie, cunosc și regia de operă, practic, cunosc toate secțiile, tehnică, ateliere, știu ce înseamnă munca și lucrul în operă pe toate compartimentele, și atunci am zis să încerc să mă înțeleg cu oamenii și, dacă văd și ei că am gânduri bune și intenții bune, nu văd de ce aș avea probleme. Motiv pentru care, în doar trei săptămâni, am reușit să ducem la bun sfârșit premiera unui triptic de balet, un spectacol foarte greu. A fost o situație greu de gestionat pentru mine și Gigel Ungureanu, directorul baletului, pentru că, în continuare, erau în companie foarte mulți străini care nu știau dacă mai rămân, dacă vor intra în premieră, unii plecaseră cu fostul coordonator al baletului, unii voiau să plece și nu știau dacă ar fi bine pentru ei să danseze, deci nu dormeam noaptea de spaimă ca nu cumva în ziua premierei sau, mai rău, în momentul în care intră baletul în scenă, să constați că nu ai numeric tot colectivul de interpreți. Și iată că, în condițiile acelea grele, am realizat cu bine premiera cu tripticul de balet, o premieră pe care o preluasem din mers, am pregătit premiera cu Fidelio, care era deja antamată în ceea ce privește contractele și producția, și am avut cu mare succes și Fidelio, la începutul lunii iulie. După aceea am încercat foarte repede să-mi creez o echipă și l-am invitat pe Renato Zanella să preia conducerea baletului, iar pe maestrul Marcello Mottadelli, pe care îl aveam la Iași ca dirijor, l-am invitat să fie coordonatorul muzical. Ei, nefiind cetățeni români, nu puteau să primească titulatura de directori, au fost coordonator-balet și coordonator muzical. Le-am explicat însă de la început că eu am mandat până pe 21 decembrie 2017 și ei vor avea un mandat tot de un an și opt luni, nimeni nu ne-a promis mai mult și nici eu nu le-am dat senzația că după 21 decembrie vor rămâne. Atât era mandatul meu și atunci, normal, celor cu care faci echipă de conducere le faci un contract cât este al tău, pentru că nu poți să impui o echipă unui alt director, unui alt manager care va veni. Dar, repet, nu numai că era greu de gestionat în acele momente contextul operei, dar e, întotdeauna, foarte delicată situația de director interimar. Indiferent dacă ai un an, dacă ai trei ani, dacă ai trei luni, pentru că, un interimar astăzi este, mâine nu este. La noi există mereu riscul să se schimbe ministrul culturii, că eu, de când sunt manager, am văzut că s-au schimbat vreo 14-15 miniștri ai culturii. Și orice ministru care vine are o altă viziune vizavi de conducerea unei instituții, așa că oricând poți să fii sau să nu mai fii, așa că riști ca aceia pe care îi coordonezi să te bage în seamă mai mult sau mai puțin, pentru că se gândesc: nu putem să facem echipă foarte mult cu el, pentru că oricum va pleca… Și nu primești deschiderea dorită și nu ai susținerea pe care ai avea-o ca director venit printr-un concurs, alături de care toată lumea știe că va lucra trei sau cinci ani, cât este un mandat. Oricum, într-un an și opt luni s-au schimbat trei miniștri, s-a pus și problema că exista riscul să plec mai devreme decât mi s-ar fi terminat chiar și acest mandat interimar pentru că unii au interpretat faptul că am fost numită de echipa de tehnocrați și, din ianuarie, deja alegerile erau câștigate de o altă coloratură politică. Deci a fost din toate punctele de vedere foarte dificil, o perioadă foarte grea.

Au fost, însă, și multe realizări.

BEATRICE RANCEA: Mă bucură faptul că au fost, chiar și așa, făcând totul pe repede înainte. E foarte greu să faci repertoriul unei instituții în condiții de grabă. Imediat mi s-a spus: să fie foarte mulți invitați din afară, să se vadă că România și artiștii români acceptă artiștii străini, pentru că se propagase în toată presa internațională ideea că suntem șovini, că oamenii din Operă nu doresc artiști străini, că România e un spațiu închis pentru invitați. Asta mi s-a spus clar: cât mai mulți invitați din afară, să se vadă că suntem foarte deschiși. Eu trebuia foarte repede, în nici trei luni, să fac un proiect managerial, iar asta a fost, iarăși, cumplit de greu. Nu poți în trei luni să faci un proiect managerial, pentru că, evident, toți cântăreții, toți regizorii, toți dirijorii pe care ai fi vrut să-i inviți, fiind niște personalități, au programul stabilit dinainte, până în 2019 cel puțin. Și, totuși, iată că am reușit să realizăm premiere cu nume importante, și am avut marea bucurie să vedem că s-a schimbat și generația de spectatori ai Operei, căci începuseră să vină foarte mulți tineri la spectacolele de Operă din București. Am avut chiar premiera cu Romeo și Julieta, un titlu pe care tinerii îl iubesc foarte tare și a ieșit foarte bine spectacolul de balet. Apoi am reluat în repertoriu după foarte mulți ani, din ’84 sau ’85 nu mai fusese în repertoriul de balet al operei Tricornul și Amorul vrăjitor, și am împrospătat producția pe care o știam noi, căci de 60 de ani se juca același spectacol cu Bărbierul din Sevilla, așa că am refăcut spectacolul de Bărbier. Repertoriul operei era foarte-foarte sărac și ca titluri de operă, și ca titluri de balet, erau doar patru balete clasice care se puteau juca, mai puține titluri decât la Iași, adică o situație care nici nu mă așteptam să fie atât de greu de gestionat, din toate punctele de vedere. Și totul a coincis și cu începutul anului bugetar 2018, care a fost dezastruos pentru tot ce înseamnă situația națională a operelor și a teatrelor din toată țara.

A fost, deci, foarte greu…

BEATRICE RANCEA: Dar a fost și foarte frumos! A fost o bucurie să reîntâlnesc oameni buni, să reiau relațiile cu ei, să cunosc foarte mulți tineri… Am avut o garnitură de artiști interpreți tineri pe care i-am angajat drept colaboratori permanenți, pe parcursul unui an s-au antrenat și și-au pregătit roluri și fiecare a avut cel puțin un debut important la sfârșitul stagiunii. Am fost cu o echipă de zece tineri soliști – dintre aceștia pe care îi pregăteam drept colaboratori permanenți la festivalul de la Sarzana, un festival dedicat tinerilor cântăreți de operă, iar acolo proaspătul angajat al operei, tenorul Alin Stoica, a luat marele premiu Luciano Pavarotti, premiu pe care i l-a înmânat chiar doamna Nicoletta Pavarotti, și apoi a avut posibilitatea de a cânta la Arena di Verona, și de a efectua un turneu foarte mare prin intermediul Fundației Pavarotti. A câștigat premiul publicului, iar dintre cei peste 85 de candidați, șase dintre cei zece romani care au participat au intrat în marea finală. A fost un lucru de bun augur acest concurs la care au participat…

Ce se va întâmpla cu postul de director al operei din București? O să îți depui candidatura?

BEATRICE RANCEA: Acest lucru este la latitudinea ministrului, pentru că fiecare ministru are posibilitatea de a da mai devreme sau mai târziu un concurs, poate să-i prelungească sau nu interimatul celui care a fost numit în locul meu, nu se știe.

Venit din partea ministerului, Mădălin Voicu a anunțat oficial că actualul interimat este de trei luni și că în martie se va da concurs pentru postul definitiv.

BEATRICE RANCEA: Da, dar iată că de când a anunțat acest lucru, s-a schimbat din nou ministrul culturii sau urmează să se schimbe zilele acestea și poate vine un alt ministru al culturii care, după trei luni, o să-și pună un alt interimar, și poate că nu va organiza concurs în martie așa cum a anunțat precedentul ministru. Eu mai am încă un mandat de an și jumătate la Iași, nu știu. Recunosc și că aveam posibilitatea să rămân și în București, pentru că am avut câteva oferte, chiar de director artistic sau de consultant artistic, dar nu am vrut, mai am aici un mandat și m-am bucurat că am revenit. Am început discuția noastră vorbind despre cum am regăsit Iașiul. E o energie atât de bună aici, e minunat când știi că toată lumea te așteaptă, de la spectatori, la colectivul Operei, la ieșeni, în general… Să vedem acum ce vom putea face, pentru că totul depinde de suportul financiar pe care-l vom primi. În acest moment, pe bugetul care s-a primit suntem exact în situația anului trecut, în care nu puteam să avem nicio producție nouă, nicio premieră, de-abia putem susține spectacolele care reprezintă cheltuielile cele mai mici. Din păcate, nu avem în acest moment bani decât la nivelul minimei rezistențe pentru a supraviețui.

În continuare, înseamnă un sacrificiu pentru tine, ca artistă, managementul ăsta așa de dur, care nu-ți mai lasă loc pentru regie, pentru propriile spectacole…

BEATRICE RANCEA: În momentul în care m-am aruncat în aventura de management al Operei, am spus că știu ce am de făcut acolo, și chiar știu să pun o Operă pe picioare, știu cum se pot remedia cât de repede problemele de acolo, iar când fac ceva, o fac cu toată seriozitatea. Nu procedez cum se mai practică pe la noi, zici că știi, dar de fapt te gândești că, lasă, ne mai dumirim noi pe parcurs cam despre ce este vorba… Și cu toate că știam că în decembrie mi se termină mandatul, am refuzat niște invitații foarte tentante. Aveam posibilitatea să plec în octombrie la Opera din Belgrad, unde am fost invitată să montez Don Giovanni, iar în noiembrie puteam să plec în China, să montez Carmen în patru orașe. Mai multă lume mi-a spus: Da’ pleacă, nu rata ocazia asta, că oricum în decembrie n-o să mai fii aici, de ce să mai stai în octombrie-noiembrie, oricum, instituția funcționează, sunt doi directori adjuncți care pot să ducă lucrurile mai departe, repertoriul este făcut, de ce ai rămâne?! Dar mie mi s-a părut că așa este corect, să fiu în continuare în opera din București până în ultima zi de 21 decembrie, când mi s-a terminat mandatul. Și nu am plecat, chiar în contextul acesta. Nici de aici, de la Iași, nu am plecat când am avut invitații. Trebuia să merg și să montez Regele Lear în America, dar nu am plecat, pentru că aveam două premiere în lucru aici și am stat să văd că merge totul așa cum trebuie și că va ieși bine. Acum, neavând bani pentru premiere și având doar niște spectacole în repertoriul de iarnă, fiind și în situația operei din Iași în care sunt și perioade de zece zile sau două săptămâni în care intră teatrul la scenă și noi nu putem lucra, poate că o să mai plec să montez, în țară, n-aș pleca din țară, deocamdată.

Deci nu pleci din țară nici ca să montezi, nu mai zic de tot, când noi, din ce în ce mai mulți, ne gândim să plecăm definitiv… Până la urmă, tu ai putea, totuși, să-ți faci meseria și în altă țară!

BEATRICE RANCEA: Da, ca regizor ai o șansă. Și, sincer, acum dacă aș mai avea 20 de ani și contractele pe care le-am avut ca balerină în Italia, în Germania, cred că aș pleca. Dar, deocamdată, nu mă gândesc la asta…

Deși faci multe eforturi și multe sacrificii în continuare, soțul tău locuiește la București, mama ta e tot acolo, iar tu ești la Iași, muncind și și noapte.

BEATRICE RANCEA: Da, mama chiar se gândea dacă să vină să stea cu mine, cu cățelul pe care îl are ea cu tot, fiindcă se descurcă greu singură. Nu e simplu, dar nu este nici imposibil.

Deci nu te doboară nimic…

BEATRICE RANCEA: Nu, încercăm să trecem peste toate greutățile.

Ține de firea ta de artist, de balerină care s-a antrenat de mică? De la câți ani ai început?

BEATRICE RANCEA: De la patru ani am început dansul. Am urmat mai întâi școli particulare de dans, iar din clasa a IV-a am intrat la Liceul de Coregrafie și am terminat clasa a XII-a tot acolo, la Liceul de Coregrafie București, care se numește acum Floria Capsali. Iar din anul 1980, cum am terminat liceul, m-am angajat la Operă. Întâi am fost șapte ani în ansamblu, șapte ani în care am interpretat roluri trecând de la cele de primă-balerină, solistă, până la figurație, dus tava și tot ce face un dansator de ansamblu. Abia după aceea, în urma a nenumărate concursuri date, am fost angajată solistă.

A fost greu să treci de la școli particulare la stat? Unde e mai greu, unde era mai bine?
BEATRICE RANCEA:
Erau niște școli particulare pentru copii mici, pentru că la liceul de coregrafie promoțiile încep în clasa a IV-a sau a V-a, până atunci trebuie să urmezi școli particulare. Acum, evident, oferta este mult mai mare, atunci erau doar câteva posibilități de a studia baletul clasic. Eu am avut noroc să studiez primii ani cu doamna Penescu-Liciu și pe urmă am lucrat și cu Ida Matei, ambele erau foste prime balerine ale Operei.

Erau rele?

BEATRICE RANCEA: Da. Erau severe.

Și vă certau, vă atingeau?

BEATRICE RANCEA: Erau severe, ne atingeau, aveau tot timpul un bețișor.

Și nu te gândeai câteodată să renunți?

BEATRICE RANCEA: Niciodată nu m-am gândit serios să renunț. Oricum, profesorii de balet erau severi peste tot. Am avut în liceu un profesor foarte-foarte exigent, dar senzațional de bun, maestrul Vintilă, care antrena primii balerini la operă. Am avut șansa să ia pe parcursul unui an și clasa noastră de studiu. Din câte am înțeles, după aceea a mers și a antrenat companii mari internaționale în lume, după ce a plecat din România. Maestrul Vintilă ne bătea rău de tot, plus că era îngrozitor de sever, ne vorbea foarte dur, și, totuși, maestrul Vintilă mi-a dat cea mai mare notă din liceu de până atunci, deși mă făcuse până atunci să cred că sunt o catastrofă și că ar trebui mai bine să abandonez dansul la cum erau manifestările lui față de mine. Mama evident că era speriată și chiar a întrebat ce se întâmplă, fiindcă veneam distrusă acasă, aveam senzația că e tot timpul nemulțumit de mine, că am ajuns o catrastrofă, că am regresat. Și i s-a explicat mamei că ăsta este stilul lui, mai dur, și că dimpotrivă e foarte mulțumit de mine și că voi lua și o notă maximă.

Totuși, mama ta nu se supăra că te bătea cineva?

BEATRICE RANCEA: Ba da, se supăra. Însă eu cu mama am avut o relație foarte liberă, adică nu s-a stresat niciodată, decât dacă eram bolnavă sau mă accidentam, dar, în general a lăsat lucrurile la modul firesc să se întâmple. Nu a fost o mamă disperată cum poate aș fi fost eu, să mă duc peste profesor să-l omor că-mi altoiește copilul… Adică nu-l bat eu acasă și mi-l bate altul?! Probabil și ea, făcând sport cât a fost tânără, s-a învățat cu stilul antrenorilor care sunt foarte duri, și în gimnastică, nu doar în balet. Maestrul Vintilă avea o nuia, pe care a făcut-o firicele pe un umăr al meu, chiar am avut semne după aceea. Atunci a sunat mama la liceul de coregrafie să întrebe ce se întâmplă, de fapt, și dacă chiar în halul ăsta sunt de catastrofală.

Deci câți ani au fost de balet?

BEATRICE RANCEA: De la patru ani până la 30, când am plecat din operă, când am avut accidentul care m-a obligat să mă retrag din balet, în anul ’89. Douăzeci și șase de ani.

Și apoi a început Regia.

BEATRICE RANCEA: În primul an am intrat la Creație Coregrafică, o secție nou înființată după 1989, la UNATC. După aceea am dat niște diferențe, niște examene, și m-am mutat la regie-teatru, din dorința de a învăța mai mult metoda de a monta un spectacol, indiferent dacă e de operă, de balet sau de teatru. Recunosc că în teatru nu m-am gândit niciodată că voi ajunge, gândul meu era îndreptat clar către domeniul în care crescusem, operă sau balet. Dar, uite cum se întâmplă, primele mele examene au fost considerate importante în cadrul facultății încă din anul II de facultate, examenul meu cu Jocul de-a măcelul al lui Eugen Ionescu. Era prima oară când se monta acest titlu în România, a fost preluat de teatrul Bulandra și s-a jucat doi ani acolo, iar în anul III de facultate am fost primul student care a montat la Sala Mare a Teatrului Național și s-a jucat șapte ani, cu casă închisă, Romeo și Julieta. După aceea, tot ca studentă, am montat mult la teatrul Odeon și la teatrul din Brașov.

Și trecerea spre Operă cum s-a făcut?

BEATRICE RANCEA: După foarte multe producții de teatru am fost invitată la Opera din București de către Răzvan Cernat, care atunci era directorul Operei, și doreau să pregătească Olandezul zburător, Wagner, un titlu important, dar o piatră de încercare pentru un regizor.

Prima ta montare în operă a fost, deci, ceva foarte greu.

BEATRICE RANCEA: Ceva foarte greu, da, și a ieșit foarte bine! După aceea am lucrat la Opera din Constanța și apoi la Opera din Iași. La Iași am fost invitată prima dată ca regizor, am fost angajată aici aproape șapte luni. Nu mi-am imaginat vreodată că am să ajung managerul Operei din Iași și, pentru că aici nu funcționau lucrurile așa cum ar fi fost normal, mi-am dat demisia, iar premiera la Don Giovanni am terminat-o fără a mai fi fost regizorul operei. Iar după mai bine de jumătate de an, am revenit și, la insistențele celor cu care colaborasem la Opera din Iași, am acceptat să mă înscriu la concursul pentru postul de manager. Destinul a făcut ca în luna decembrie 2010 să fi fost un concurs în ministerul culturii pentru managementul operei din Iași, iar cei doi care s-au prezentat la concurs nu au îndeplinit condițiile, de aceea, în aprilie 2011, s-a inițiat un nou concurs la care eu am putut să mă înscriu.

Ce poți să transferi din dans în regie?

BEATRICE RANCEA: În primul rând, marea majoritate a spectacolelor mele au avut foarte multă mișcare, au fost niște spectacole de teatru în care muzica și mișcarea scenică au însemnat foarte mult în spațiul scenei, motiv pentru care la început mi-am antrenat mult actorii în această direcție. Și în Ungaria, cât am lucrat șapte ani, ei știau că în fiecare dimineață aveam o oră, o oră și jumătate de antrenament fizic, după care făceam improvizații pe muzică, ne mișcam foarte mult, pentru ca să dezvoltăm expresivitatea corporală. Lucrul cel mai important este ca trupul să capete statutul de instrument prin care să te exprimi scenic, nu numai prin voce, ideal e să nu faci doar genul „teatru radiofonic” sau să ne raportăm la un teatru static, deci am mizat foarte mult pe limbajul corpului și pe ce poți să transmiți cu toată energia mișcării în momentul în care ai de spus un text. La fel, muzica a însemnat foarte mult în spectacolele mele, pentru că, uneori, până nu găseam muzica spectacolelor, nici nu puteam să îmi imaginez tot spectacolul cum arată. M-au ajutat foarte mult anii pe care i-am petrecut ca interpret, pentru că ajuți foarte mult un actor sau un cântăreț în momentul în care știi ce trăiești pe scenă, știi cum să te raportezi vizavi de public, de emoția în fața spectatorului, și este ideal să ai șansa, ca interpret, să ai alături un om care privește scena și dinăuntrul fenomenului și din afară.

Te ajută azi și faptul că ai studiat pian, că știi limbi străine?

BEATRICE RANCEA: În liceul de coregrafie aveam foarte multe ore dedicate muzicii și era obligatorie pregătirea muzicală, aveam și ore de pian în liceu. Franceză vorbesc de mică, fiindcă am urmat grădinița franceză cu doamna Minuco, care era mătușa lui Henry Coandă și, prin intermediul său, am avut șansa ca pe la zece ani să-l cunosc personal pe celebrul Henry Coandă, chiar în casa dânsului. În școală, apoi, am făcut rusă nouă ani, dar nu s-a lipit deloc de mine limba rusă pentru că aveam o profesoară îngrozitor de antipatică și o uram cu toții. Mama s-a preocupat să învăț și engleză, iar mai târziu, am reușit să învăț destul de bine italiană, pentru că, într-un turneu pe care l-am avut cu Liliana Cosi și Marinel Ștefănescu, am stat pe toată perioada turneului în cameră cu o italiancă. Ea știa foarte bine limba franceză, pentru că fusese în trupă la Maurice Bejart, dar am rugat-o să nu vorbim în franceză, să vorbim italiană ca să pot și eu să încep să învăț. Problema este că, neavând exercițiu, uiți, dar, încet-încet, lucrând mult în operă și limba internațională a operei fiind italiana, am reînceput să-mi reamintesc…

Tot parcursul ăsta greu, extraordinar, te-a călit? Faptul că ai trecut prin atâtea te face să spui azi că nu renunți, orice ar fi?

BEATRICE RANCEA: Probabil că forța asta o am și din dans, pentru că dansul este o meserie foarte dură, dar probabil că e și genetică, am vitalitatea asta înnăscută. Și, în general, mă educ în permanență să nu mă las doborâtă de nimic, asta e important, chiar dacă sunt momente grele și tu ți-ai fi dorit ca lucrurile să fie altfel… Aș fi putut să mă las doborâtă de multe ori. În ianuarie 2017, când am văzut și bugetul pe care l-am primit la București și am văzut că s-a schimbat și ministrul care, practic, m-a adus de la Iași, poate că mai indicat era să plec și eu, chiar de atunci, să revin la Iași, dar am vrut să trec peste acele obstacole.

Din păcate, am pierdut și o gală importantă, pe care o așteptam cu toții, Gala Premiilor Operelor Naționale, care trebuia să aibă loc la final în decembrie 2018 și a fost anulată.

BEATRICE RANCEA: Da, din păcate. Era pentru prima dată când venea în România celebrul și imensul tenor Juan-Diego Florez. Și acum doi ani negociasem venirea lui în gală, dar atunci a fost imposibil, motiv pentru care în gala de la Iași a venit Leo Nuci, iar anul trecut am avut șansa să-l vedem pe Roberto Alagna în România pentru prima dată! Și iată că ar fi venit și Florez, dar, din păcate, a fost doliu național și am amânat gala programată inițial pentru începutul lui decembrie și recunosc că nu mi-am imaginat că, dacă eu nu voi mai fi din 22 decembrie se va renunța la gala reprogramată în data de 28 decembrie, dată pe care o fixaserăm pentru că doar atunci ne anunțase Florez că este din nou liber. Dar așa s-a hotărât…

Pare o situație absurdă, când oamenii au atâta nevoie de frumusețe, de cultură…

BEATRICE RANCEA: Situația este absurdă, mai ales că în 28 decembrie se putea ține Gala la București, erau gata statuetele, plachetele erau făcute, toți invitații aveau biletele de avion cumpărate, aveam parteneriatul încheiat cu televiziunea națională, totul era pregătit, dar așa s-a hotărât. Ce m-a deranjat cel mai mult a fost faptul că s-au încercat insinuări cum că eu aș fi oprit gala la București ca să o reiau la Iași, dar nu acesta a fost motivul, ci, pur și simplu, garnitura care a venit la conducere nu a mai dorit să existe gala pe scena operei din București. Recunosc că nici nu mi-aș fi imaginat, pentru că, dacă îmi imaginam că în 28 nu se va mai ține gala, evident că i-aș fi transmis lui Juan-Diego Florez că, dacă nu vine până în data de 21, n-o să mai putem avea spectacolul… Repet, atunci când am venit la Opera din București, pentru a reda imaginea instituției, am primit ca direcție să invităm foarte mulți artiști străini, să montăm producții importante, mari, grandioase, fiind asigurată de tot sprijinul ministerului în acest sens. Lucrurile acestea s-au întâmplat până în ianuarie. Apoi, proiectele mele au rămas în continuare, invitațiile au rămas în continuare, însă, dintr-o lipsă de dialog între noul ministru al culturii și noi, nu am mai avut sprijinul financiar pentru a-mi derula toate proiectele pe care le propusesem pe începutul mandatului meu, și acesta este motivul pentru care nu s-au putut realiza toate producțiile și toate premierele pe care mi le-am propus. S-au făcut cu patru producții mai puțin față de cele pe care mi le propusesem la început de mandat.

Și propunerile fuseseră primite cu entuziasm atunci când le-ai făcut?

BEATRICE RANCEA: Fuseseră primite cu entuziasm, da. Acesta este motivul pentru care poate ar fi trebuit în ianuarie 2017, în momentul în care am primit noul buget al operei, să mă fi retras și să revin la Iași, pentru că în momentul acela am ajuns la concluzia că n-o să am cum să-mi duc la bun sfârșit toate producțiile pe care mi le propusesem pentru operă.

Oricum s-au făcut lucruri foarte frumoase în Operă, chiar și așa, cu buget de austeritate.

BEATRICE RANCEA: S-au făcut producții importante, Bărbierul din Sevilla, Lucia di Lammermoor, Romeo și Julieta, Bal mascat, Don Giovanni, am avut premiera Tragicomedy cu Gigi Căciuleanu în cadrul festivalului Enescu, Tosca în concert. Ce regret foarte mult este că nu am avut bani să putem să avem premiera de Carmen, care era gata, ca regie, coregrafie, tot. Urma doar să mai primim sprijin financiar pentru a realiza costumele.

Revenind la prezent, a fost aseară, pe 20 ianuarie 2018, o Traviata sublimă, cu o distribuție nouă… E important să se facă aceste schimbări, să fie mereu invitați?

BEATRICE RANCEA: În operă, în general, distribuțiile se schimbă, de fiecare dată jucăm cu cel puțin un invitat, tocmai pentru a atrage publicul. E normal. Chiar dacă ai o garnitură extraordinar de bună de interpreți, nu poți să revezi timp de patru-cinci ani același spectacol cu aceiași cântăreți. Schimbând distribuția, faci ca spectatorul să revină, așa că aduci un invitat din afară – unul, doi, în funcție de buget, cât ne putem permite pentru colaboratori. Asta am făcut și la București și tot timpul am lucrat așa și la Iași, pentru că trebuie să gândești fiecare spectacol ca pe un eveniment nou, nu ca pe o reluare.

Iar astăzi ai de dansat două spectacole unul după altul. Nu e prea mult?

BEATRICE RANCEA: Ba da, îmi este foarte greu, dar m-am gândit tot la încasările operei, tot la bani, pentru că trebuie să avem și venituri proprii, trăim puțin și din încasări. Recunosc că e foarte greu, când încep actul doi la cel de-al doilea doilea spectacol mă gândesc: Ce mi-a trebuit?! Dar ne adunăm cu toții și ducem totul la bun sfârșit și câteodată chiar iese mai bine al doilea spectacol decât primul, nu știu de ce, e un mister!

Interviu realizat în ianuarie 2018

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *