Abia intors de la Cannes, Tudor Caranfil ne ingaduie sa-i publicam jurnalul plin de insemnari fascinante… Inceputul a stat, desigur, sub semnul comentariilor legate de Shakespeare, de Brecht, de Cristian Mungiu.
JURNAL DE CANNES 2012
19 mai. Festivalul a inceput, anul acesta, in registru minor. Dupa dupa Moonrise Kingdom, mai curand o comedie dulceaga pentru adolescenti decat o farsa a absurdului cum o prezenta autorul (dar cu ce casting: Bruce Willis, Edward Norton, Bill Murray si, pour la bonne bouche, Frances Mcdormand!), si un Audiard sub ceea ce asteptam de la el, (De rouille et d’os) despre o dresoare de delfini ajunsa in carucior rulant pentru ologi, dupa penibila impostura a unui film egiptean, “Dupa batalie”, care se da drept prima reconstituire a miscarii din faimoasa piata cairota Tahrir, fiindca a lipit doua secvente de manifestatie unei melodrame total apolitice, singurul lucru care mai misca in aceasta defilare de manierisme ramane, pana acum, Reality al lui Matteo Garrone, studiul unei psihoze. Luciano, harnic proprietar de pescarie din Napoli, si actor amator pe estrada locala, participa intamplator la castingul unui popular Reality Show, despre viata unei familii
tipic siciliene. Omul se prezinta la proba in joaca, dar ia rapid testul in serios. Face un complex ciudat, are sentimentul ca oamenii televiziunii sunt cu ochii pe el, sa vada daca, asa cum s-a laudat, e binefacatorul celor oropsiti, carora, pe chestia asta, le da frigiderul, televizorul, tacamurile din bucatarie si, isi scoate la mezat pana si taraba. Emisiunea e de mult pe unda, dar el, Luciano, e convins de viitorul sau mediatic. E nebun!
CU SHAKESPEARE SI BRECHT LA PARNAIE
Satira la adresa televiziunii e acida, dar cel mai frumos spectacol a fost la conferinta de presa. Intrebat de un ziarist de ce nu participa la eveniment si protagonistul, excelentul Aniello Arena, regizorul ne-a mai surprins odata aruncandu-ne intr-o buimacitoare realitate paralela, asa cum o facuse in permanenta si in film.
– N-a putut, bietul. Nu i-a dat voie directorul puscariei!
Am luat-o intai ca o gluma, ca sa aflam apoi ca acest Arena a debutat ca actor, acum 12 ani, la arestul din Volterra, intr-un laborator experimental de teatru cu detinutii, al lui Armando Puzzo. Dupa gratii, si-a descoperit vocatia, cu mai mult succes decat personajul sau din Reality, acolo, la pirnaie, a urmat cursuri de actorie si a jucat personaje din Shakespeare si Brecht. Cand l-au cerut in delegatia care se pregatea de Cannes, administratia inchisorii volterriene le-a raspuns:
– Vi l-am dat la filmari. Ce vreti mai mult?
Iar pe Arena probabil ca nu l-a mai intrebat nimeni nimic!
Asa ca, in lipsa actorului principal, ziaristii s-au resemnat sa puna intrebari despre ce simbolizeaza o scena si ce intentii cifrate s-or fi ascunzand in alta. Ascultandu-le bla-blaul monoton imi venise cheful sa le spun: “Aveti domnilor in fata un film impregnat de viata. Salutati-l cu respectul pe care-l binemerita! Nu-l mai poluati cu simboluri. Lasati-l sa traiasca, macar el, liber”.
Pe maine, asteptam, cu sufletul la gura, intrarea in cursa a lui Cristian Mungiu…
CRISTIAN MUNGIU, DIVIDE ET IMPERA!
20 mai: Azi am vazut film romanesc, unicul admis in competitie. Dupa dealuri, de Cristian Mungiu, e inspirat de bizara intamplare de la Tanacu si de doua carti nonfictionale scrise de Tatiana Niculescu Bran. Alina si Voichita au crescut alaturi, la orfelinat, si s-au reintalnit fortat intr-o manastire. Impreuna isi propusesera sa incerce o viata mai buna in Germania. Dar de cand Voichita l-a descoperit, in viata monahala, pe Dumnezeu, fetele nu-si mai gasesc linistea. Pentru Alina, e dificil sa-l aibe ca rival pe Atotputernic. Cu El, nu te joci, crede si autoritarul lor duhovnic. Fiecare dintre fete incearca s-o salveze pe cealalta de la ispita: pioasa Voichita pe Alina, care nu vrea sa plece printre straini fara prietena de-o viata, si Alina care n-ar lasa-o sa bata singura strainatatile dar nici nu se indura sa dea pacea manastirii pe iluzia consumului confortabil.
Deznodamantul e cunoscut: tragedia exorcista de la Tanacu. Demersul cineastului e o dezbatere aprinsa alcatuita dintr-o serie de planuri-secventa. “Un pic ca la teatru” –se scuza autorul, numai ca nu-i spui spectatorului cum si cand sa se emotioneze. El e pus sa opteze dintr-o multitudine de puncte de vedere.
Foarte indraznet ce face Cristi Mungiu, dar in “432” exista, paralel cu drama, un suspans subteran care punea stapanire pe public. In cazul lui “Dupa dealuri” deznodamantul e cunoscut dinainte: moartea exorcizatei. Mai ramane de aflat doar cine pe cine a salvat. De fapt, in acest mister (luat in sensul medieval, religios) subzista o dubla logica. Una a religiei, impinsa pana la superstitie; cealalta, laica, a setei de libertate. Fiecare personaj din film are dreptatea sa, totul depinde de unghiul din care e privit. Cel chemat sa judece si sa salveze devine publicul, fiecare ins in forul sau propriu.
La conferinta de presa, ora incordata de intrebari si raspunsuri in care n-am vazut pe nimeni parasind areopagul (la proiectie mai iesisera cate unii!), corespondentul de la Reuters l-a denumit “opera impresionanta” iar cel de la BBC i-a laudat personajele “de mare forta”. Au aparut apoi si primele ecouri din presa: “Premiu de regie cu totul probabil” – scrie Cinemovies, dar “daca ar fi durat cu 40 de minute mai putin ar fi devenit mai percutant”. Chiar si statistic, se poate remarca acest efect de divizare.. Aprecierile juriului (neoficial) al revistei Le film francais aparute azi, se intind de la Palme d’Or (Le Figaro) la “sub orice critica” (Le Parisien). Iar intr-un alt juriu, international de asta data, din The Screen, 5 colaboratori il apreciaza drept excelent, acordandu-i cea mai mare nota, 3,2. Dar, sigur, situatia se poate modifica in functie de viitoarele premiere. Ce-o fi in saptamana urmatoare numai Dumnezeul lui Cristi Mungiu stie!
