Nae Caranfil: E ca un dat să fac filmul nepotrivit la timpul nepotrivit

Lui Nae Caranfil, fiul atât de iubitului critic de film Tudor Caranfil, îi datorăm întâlnirea cu filmele splendide ale ultimelor decenii E pericoloso sporgersi, Asfalt Tango, Dolce Far Niente, Filantropica, Restul e tăcere, povești care au uimitoarea trăsătură de a te obliga să te recunoști în ele, cu toate slăbiciunile și frumusețile tale. Regizorul și scenaristul Nae Caranfil ne va duce, foarte curând, și Mai aproape de lună, pentru că filmul său Closer to the Moon se anunță a fi una dintre revelațiile cinematografice ale anului 2013.

Alice Năstase Buciuta: Ai o primă amintire din copilărie care să ateste iubirea ta pentru film?

Nae Caranfil: Cred că, într-o primă fază, preferam jucăriile. Când am încetat să-mi fie frică de întuneric, am început să “gust” şi mersul la cinema. Am început să iubesc filmele pentru că veneau ca un desert după ce mă plictiseam copios la “Jurnalul de Actualităţi” (un fel de “Telejurnal” făcut pentru marele ecran ce preceda, împreună cu un documentar, proiecţia filmului artistic). Dar lumea filmului a început să mă atragă ca un magnet când am participat în calitate de “băiatul lui Caranfil” la Festivalul Internaţional de Film de Animaţie de la Mamaia, prin 1966. Aveam vreo șase ani, şi nici cea mai strălucitoare ediţie canneză n-ar putea egala azi impresia de splendoare şi de wonderland pe care mi-a lăsat-o acel festival azi uitat, destul de obscur chiar şi atunci, dintr-o ţară comunistă. Lumea care defila prin recepţiile hotelurilor, hărmălaia în zeci de limbi de pe plajă, proiecţiile în aer liber în care se etalau toalete nemaivăzute (de mine), ciocolăţile elveţiene ce mi-au fost oferite de nişte cineaşti din Lausanne, expoziţia de jocuri mecanice din holul hotelului “Perla”, toate astea m-au lăsat buimac şi mi-au indus ideea că “asta-i viaţa care mi se potriveşte”.

Marea Dragoste – Tango: Crezi că pasiunea pentru film s-a transmis de la tatăl tău pe calea genetică, de nerefuzat, sau faptul că ai trăit în asemenea casă, cu asemenea părinți, te-a orientat mai mult sau mai puțin subtil către ceea ce ești astăzi?

Nae Caranfil: Nu ştiu cum e cu ereditatea, dar cu siguranță life-style-ul tatălui meu m-a influenţat la o anumită vârstă. Mă trezeam dimineaţa ascultând ţăcănitul maşinii de scris din camera alăturată, eram dus uneori la două filme pe zi, abandonat în câte un birou din redacţia “Informaţia Bucureştiului” cât timp se desfăşurau şedinţele de sumar şi îmboldit să scriu despre ceea ce văzusem, toate astea mi se păreau foarte palpitante. Mai târziu, tot prin T. Caranfil, am descoperit Televiziunea (nu televizorul!) cu oameni în permanenţă agitaţi şi aparatură nemaivăzută. Era fascinant. Dacă asta era televiziunea, cum ar fi fost cinema-ul “serios”? Ce am înţeles mult mai târziu a fost că un critic de film are privilegiul de a se desfăta o viaţă întreagă cu filme, pe când un cineast n-are decât sarcina de-ai desfăta pe alţii. O poziţie infinit mai ingrată.

Marea Dragoste – Tango: Femeile vieții tale și-au pus amprenta în vreun fel asupra creației tale? Ai făcut filme, ai scris scenarii lăsându-te influențat de o iubire, de un gest, de un personaj feminin?

Nae Caranfil: Evident, dar îmi e imposibil să precizez când şi în ce fel. Lucrurile astea se produc în mod obscur, şi e bine să rămână obscure, chiar şi pentru mine. Altfel, procesul creativ se duce dracului şi triumfă analiza – sau psihanaliza. Lucrez intuitiv şi las să pătrundă în fiecare film o mulţime de elemente intime ale istoriei mele personale şi ale personalităţii mele istorice, ha-ha. O fac însă în bună măsură inconştient, “stropind” story-ul cu material de viaţă, aşa cum o călcătoreasă cu experienţă stropeşte cămaşa pe care-o calcă pentru a-i da apret în mod mecanic, fără metodă sau premeditare.

Marea Dragoste – Tango: Cum ai luat decizia să urmezi facultatea pe care ai urmat-o? A existat și o altă opțiune sau nici nu ți-ai fi putut imagina altceva?

Nae Caranfil: Asta-mi doream să fac cam de la început, deşi familia nu era prea încântată. Taică-miu, în principal, considera că a practica regia de film în România comunistă de atunci presupunea un imens risc de ratare profesională, şi că lumea în care aş fi intrat m-ar fi mâncat pe pâine, scuipându-mi apoi oscioarele pe marginea farfuriei. Şi-ar fi dorit să fac muzică, să dau la Conservator, la compoziţie. Făcusem în copilărie vreo câţiva ani de pian, la Şcoala de muzică nr. 2 din Bucureşti. Numele primului meu profesor de pian e Octavian Nemescu, tatăl regretatului Cristian Nemescu, iar a doua mea profesoară de pian se numeşte Elena Toncu, mama regretatului Andrei Toncu… Ce bizare coincidenţe îţi oferă viaţa! Sau cum se spune printre cineaşti, “pune asta într-un film şi nu te crede nimeni!”. În ultimul an de liceu, am făcut un compromis cu taică-miu: mă pregăteam pentru film, dar şi pentru matematică. Astfel încât, dacă picam la proba eliminatorie de la regie, mai aveam timp să mă înscriu la o facultate de profil real. Ei, n-a avut noroc. N-am picat…

Marea Dragoste – Tango: Cum au fost anii facultății?

Nae Caranfil: Fabuloşi, cei mai fericiţi din viaţa mea. Eram foarte puţini în şcoală pe vremea aceea, ne cunoşteam cu toţii între noi, indiferent de an. Făceam filme pe peliculă, pelicula era puţină, adrenalina era multă. Cenzura ideologică devenea un challenge, ne întreceam cu toţii s-o fentăm. Făceam petreceri peste petreceri, nu-mi dau seama astăzi când mai apucam să dormim. Probabil că nu mai apucam.

Marea Dragoste – Tango: Iar după ce ai terminat studiile și până la debutul tău cu “E pericoloso sporgersi”, aproape 10 ani, ce ai făcut, unde ai lucrat și ce castele ai construit?

Nae Caranfil: Întâi am intrat asistent de regie la Buftea, la studio. Nu mi-a plăcut. Apoi am pus în scenă câteva spectacole de teatru, în Bucureşti şi în provincie. La început mi-a plăcut, apoi mai puţin. După care am reuşit să fentez sistemul şi să plec din ţară, în Belgia, la un atelier de scenaristică, unde am rămas timp de doi ani. Mi-a plăcut mult, mai ales retrospectiv. Am revenit în ţară imediat după revoluţie, şi am încercat să bag în producţie scenariul devenit azi “E Pericoloso Sporgersi”. Nu mi-a ieşit. Regizorii consacraţi ai anilor 70-80, convertiţi spontan în producători debutanţi, m-au snobat cu graţie şi au preferat să sprijine nişte debuturi obscure. Nu mi-a plăcut. Dezamăgit, am plecat la Paris, unde am depus scenariul la un concurs CNC al lor. Am câştigat, am obţinut sprijinul lui Lucian Pintilie, am revenit în ţară şi am făcut filmul. Mi-a plăcut.

Marea Dragoste – Tango: Ai simțit vreodată că poți răsufla ușurat și să spui, gata, acum sunt un regizor recunoscut? Sau aștepți, încă, în sufletul tău, altfel de recunoaștere decât cele de până acum?

Nae Caranfil: Nu am decât parţial sentimentul unei “recunoaşteri”. Sunt şi am fost aproape tot timpul frustrat de ghinioanele de care se izbesc constant filmele mele în cariera lor internaţională. E ca un dat să fac filmul nepotrivit la timpul nepotrivit. Anii ‘90 m-au aruncat frumos în luptă, dar pe atunci, în lumea cinematografică şi, în general, România nu era în cărţi – şi până să ajungă, nu mai eram eu în cărţi.

Marea Dragoste – Tango: Dar iubit te simți? Primești dragostea celor îți văd filmele, ajunge până la tine în vreun fel aprecierea și recunoștința lor?

Nae Caranfil: Asta da. Uite, îmi vine în minte un episod de la o proiecţie cu “Restul e tăcere”, la New York: stăteam în picioare în fundul sălii, lângă uşa ce dădea spre hol. O doamnă din primele rânduri se ridică şi porneşte spre ieşire, călcând vreo zece nevinovaţi pe bombeu. Suntem în a doua parte a filmului şi până în acel moment n-avusesem nici un “walkout”. Mă enervez, o înjur în gând, o plasez în sertarul cu proşti. Doamna se opreşte în pragul uşii, lângă mine, dă să iasă, ezită, se mai întoarce odată spre ecran, apoi spre mine, mă recunoaşte (prezentasem filmul la început) şi-mi şopteşte întretăiat: “Nu vă supăraţi, am nevoie la toaletă… Când să ies ca să nu pierd ceva important?”. Consider că mi s-a făcut atunci unul din cele mai frumoase complimente la care poţi să speri ca cineast.

Marea Dragoste – Tango: Ai lucrat în toată lumea și cred că ai fi putut să rămâi să lucrezi și să trăiești și în alte țări. Vorbești mai multe limbi străine, faci o meserie al cărei înțeles e deslușit oriunde. Ce te-a adus mereu acasă și ce te ține aici?

Nae Caranfil: Bucureştiul. Prietenii. Boema. Echipele de filmare, super-profesioniste şi lipsite de fiţele din occident. Taximetriştii care n-au să-ţi dea rest pentru că sunt, invariabil, “la prima cursă”. Talk-show-urile politice la care se lasă cu scandal. Femei mergând pe tocuri pe stradă (unde mai vezi aşa ceva?). Magazine de lux la parterul blocurilor insalubre. De zece ani nu mai fumez, dar acum zece ani aş fi adăugat că e o ţară prietenoasă pentru fumători…

Marea Dragoste – Tango:  Ce calitate a ta te face să fii cine ești?

Nae Caranfil: Mai degrabă un defect: insensibilitatea la tot ce e “trendy”.

Citește pe site-ul nostru, Marea Dragoste/ revistatango.ro care este filmul cel mai iubit de Nae Caranfil dintre toate creațiile sale și explicația tulburătoare pe care cineastul o dă alegerii sale.