fbpx

Nae Caranfil: E ca un dat sa fac filmul nepotrivit la timpul nepotrivit

de

Lui Nae Caranfil, fiul atat de iubitului critic de film Tudor Caranfil, ii datoram intalnirea cu filmele splendide ale ultimelor decenii E pericoloso sporgersi, Asfalt Tango, Dolce Far Niente, Filantropica, Restul e tacere, povesti care au uimitoarea trasatura de a te obliga sa te recunosti in ele, cu toate slabiciunile si frumusetile tale. Regizorul si scenaristul Nae Caranfil ne va duce, foarte curand, si Mai aproape de luna, pentru ca filmul sau Closer to the Moon se anunta a fi una dintre revelatiile cinematografice ale anului 2013.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Alice Nastase Buciuta: Ai o prima amintire din copilarie care sa ateste iubirea ta pentru film?

Nae Caranfil: Cred ca, intr-o prima faza, preferam jucariile. Cand am incetat sa-mi fie frica de intuneric, am inceput sa “gust” si mersul la cinema. Am inceput sa iubesc filmele pentru ca veneau ca un desert dupa ce ma plictiseam copios la “Jurnalul de Actualitati” (un fel de “Telejurnal” facut pentru marele ecran ce preceda, impreuna cu un documentar, proiectia filmului artistic). Dar lumea filmului a inceput sa ma atraga ca un magnet cand am participat in calitate de “baiatul lui Caranfil” la Festivalul International de Film de Animatie de la Mamaia, prin 1966. Aveam vreo 6 ani, si nici cea mai stralucitoare editie canneza n-ar putea egala azi impresia de splendoare si de wonderland pe care mi-a lasat-o acel festival azi uitat, destul de obscur chiar si atunci, dintr-o tara comunista. Lumea care defila prin receptiile hotelurilor, harmalaia in zeci de limbi de pe plaja, proiectiile in aer liber in care se etalau toalete nemaivazute (de mine), ciocolatile elvetiene ce mi-au fost oferite de niste cineasti din Lausanne, expozitia de jocuri mecanice din holul hotelului “Perla”, toate astea m-au lasat buimac si mi-au indus ideea ca “asta-i viata care mi se potriveste”.

Marea Dragoste / Tango: Crezi ca pasiunea pentru film s-a transmis de la tatal tau pe calea genetica, de nerefuzat, sau faptul ca ai trait in asemenea casa, cu asemenea parinti, te-a orientat mai mult sau mai putin subtil catre ceea ce esti astazi?

Nae Caranfil: Nu stiu cum e cu ereditatea, dar cu siguranta life-style-ul tatalui meu m-a influentat la o anumita varsta. Ma trezeam dimineata ascultand tacanitul masinii de scris din camera alaturata, eram dus uneori la doua filme pe zi, abandonat in cate un birou din redactia “Informatia Bucurestiului” cat timp se desfasurau sedintele de sumar si imboldit sa scriu despre ceea ce vazusem, toate astea mi se pareau foarte palpitante. Mai tarziu, tot prin T. Caranfil, am descoperit Televiziunea (nu televizorul!) cu oameni in permanenta agitati si aparatura nemaivazuta. Era fascinant. Daca asta era televiziunea, cum ar fi fost cinema-ul “serios”? Ce am inteles mult mai tarziu a fost ca un critic de film are privilegiul de a se desfata o viata intreaga cu filme, pe cand un cineast n-are decat sarcina de-ai desfata pe altii. O pozitie infinit mai ingrata.

Marea Dragoste / Tango: Femeile vietii tale si-au pus amprenta in vreun fel asupra creatiei tale? Ai facut filme, ai scris scenarii lasandu-te influentat de o iubire, de un gest, de un personaj feminin?

Nae Caranfil: Evident, dar imi e imposibil sa precizez cand si in ce fel. Lucrurile astea se produc in mod obscur, si e bine sa ramana obscure, chiar si pentru mine. Altfel, procesul creativ se duce dracului si triumfa analiza – sau psihanaliza. Lucrez intuitiv si las sa patrunda in fiecare film o multime de elemente intime ale istoriei mele personale si ale personalitatii mele istorice, ha-ha. O fac insa in buna masura inconstient, “stropind” story-ul cu material de viata, asa cum o calcatoreasa cu experienta stropeste camasa pe care-o calca pentru a-i da apret in mod mecanic, fara metoda sau premeditare.

Marea Dragoste / Tango: Cum ai luat decizia sa urmezi facultatea pe care ai urmat-o? A existat si o alta optiune sau nici nu ti-ai fi putut imagina altceva?

Nae Caranfil: Asta-mi doream sa fac cam de la inceput, desi familia nu era prea incantata. Taica-miu, in principal, considera ca a practica regia de film in Romania comunista de atunci presupunea un imens risc de ratare profesionala, si ca lumea in care as fi intrat m-ar fi mancat pe paine, scuipandu-mi apoi oscioarele pe marginea farfuriei. Si-ar fi dorit sa fac muzica, sa dau la Conservator, la compozitie. Facusem in copilarie vreo cativa ani de pian, la Scoala de muzica nr. 2 din Bucuresti. Numele primului meu profesor de pian e Octavian Nemescu, tatal regretatului Cristian Nemescu, iar a doua mea profesoara de pian se numeste Elena Toncu, mama regretatului Andrei Toncu… Ce bizare coincidente iti ofera viata! Sau cum se spune printre cineasti, “pune asta intr-un film si nu te crede nimeni!”. In ultimul an de liceu, am facut un compromis cu taica-miu: ma pregateam pentru film, dar si pentru matematica. Astfel incat, daca picam la proba eliminatorie de la regie, mai aveam timp sa ma inscriu la o facultate de profil real. Ei, n-a avut noroc. N-am picat…

Marea Dragoste / Tango: Cum au fost anii facultatii?

Nae Caranfil: Fabulosi, cei mai fericiti din viata mea. Eram foarte putini in scoala pe vremea aceea, ne cunosteam cu totii intre noi, indiferent de an. Faceam filme pe pelicula, pelicula era putina, adrenalina era multa. Cenzura ideologica devenea un challenge, ne intreceam cu totii s-o fentam. Faceam petreceri peste petreceri, nu-mi dau seama astazi cand mai apucam sa dormim. Probabil ca nu mai apucam.

Marea Dragoste / Tango: Iar dupa ce ai terminat studiile si pana la debutul tau cu “E pericoloso sporgersi”, aproape 10 ani, ce ai facut, unde ai lucrat si ce castele ai construit?

Nae Caranfil: Intai am intrat asistent de regie la Buftea, la studio. Nu mi-a placut. Apoi am pus in scena cateva spectacole de teatru, in Bucuresti si in provincie. La inceput mi-a placut, apoi mai putin. Dupa care am reusit sa fentez sistemul si sa plec din tara, in Belgia, la un atelier de scenaristica, unde am ramas timp de doi ani. Mi-a placut mult, mai ales retrospectiv. Am revenit in tara imediat dupa revolutie, si am incercat sa bag in productie scenariul devenit azi “E Pericoloso Sporgersi”. Nu mi-a iesit. Regizorii consacrati ai anilor 70-80, convertiti spontan in producatori debutanti, m-au snobat cu gratie si au preferat sa sprijine niste debuturi obscure. Nu mi-a placut. Dezamagit, am plecat la Paris, unde am depus scenariul la un concurs CNC al lor. Am castigat, am obtinut sprijinul lui Lucian Pintilie, am revenit in tara si am facut filmul. Mi-a placut.

Marea Dragoste / Tango: Ai simtit vreodata ca poti rasufla usurat si sa spui, gata, acum sunt un regizor recunoscut? Sau astepti, inca, in sufletul tau, altfel de recunoastere decat cele de pana acum?

Nae Caranfil: Nu am decat partial sentimentul unei “recunoasteri”. Sunt si am fost aproape tot timpul frustrat de ghinioanele de care se izbesc constant filmele mele in cariera lor internationala. E ca un dat, sa fac filmul nepotrivit la timpul nepotrivit. Anii ‘90 m-au aruncat frumos in lupta, dar pe atunci, in lumea cinematografica si, in general, Romania nu era in carti – si pana sa ajunga, nu mai eram eu in carti.

Marea Dragoste / Tango: Dar iubit te simti? Primesti dragostea celor iti vad filmele, ajunge pana la tine in vreun fel aprecierea si recunostinta lor?

Nae Caranfil: Asta da. Uite, imi vine in minte un episod de la o proiectie cu “Restul e tacere”, la New York: stateam in picioare in fundul salii, langa usa ce dadea spre hol. O doamna din primele randuri se ridica si porneste spre iesire, calcand vreo zece nevinovati pe bombeu. Suntem in a doua parte a filmului si pana in acel moment n-avusesem nici un “walkout”. Ma enervez, o injur in gand, o plasez in sertarul cu prosti. Doamna se opreste in pragul usii, langa mine, da sa iasa, ezita, se mai intoarce odata spre ecran, apoi spre mine, ma recunoaste (prezentasem filmul la inceput) si-mi sopteste intretaiat: “Nu va suparati, am nevoie la toaleta… Cand sa ies ca sa nu pierd ceva important?”. Consider ca mi s-a facut atunci unul din cele mai frumoase complimente la care poti sa speri ca cineast.

Marea Dragoste / Tango: Ai lucrat in toata lumea si cred ca ai fi putut sa ramai sa lucrezi si sa traiesti si in alte tari. Vorbesti mai multe limbi straine, faci o meserie al carei inteles e deslusit oriunde. Ce te-a adus mereu acasa si ce te tine aici?

Nae Caranfil: Bucurestiul. Prietenii. Boema. Echipele de filmare, super-profesioniste si lipsite de fitele din occident. Taximetristii care n-au sa-ti dea rest pentru ca sunt, invariabil, “la prima cursa”. Talk-show-urile politice la care se lasa cu scandal. Femei mergand pe tocuri pe strada (unde mai vezi asa ceva?). Magazine de lux la parterul blocurilor insalubre. De zece ani nu mai fumez, dar acum zece ani as fi adaugat ca e o tara prietenoasa pentru fumatori…

Marea Dragoste / Tango: Ce calitate a ta te face sa fii cine esti?

Nae Caranfil: Mai degraba un defect: insensibilitatea la tot ce e “trendy”.

Citeste pe site-ul nostru, Marea Dragoste/ revistatango.ro care este filmul cel mai iubit de Nae Caranfil dintre toate creatiile sale si explicatia tulburatoare pe care cineastul o da alegerii sale.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.