Un nou numar de vara al revistei Marea Dragoste – revistatango.ro iese pe piata, propunand cititorilor sai intalniri de exceptie cu vedete iubite si personalitati marcante ale vietii romanesti, alaturi de texte si interviuri superbe. O noua editie a singurei reviste pe care o citesti din scoarta-n scoarta si o iubesti pentru totdeauna se gaseste la centrele de difuzare a presei din intreaga tara, iar noi va propunem 10 citate-aperitiv, care sa va convinga ca nu veti putea lasa din mana revista dupa ce o veti deschide.
N-am inteles niciodata de ce Borges, Michel Tournier, Fellini, Sophia Loren, Monica Vitti si asa mai departe au fost ori sunt obligati sa plateasca impozite ca orice muritor de rand, atata vreme cat nimeni (cu exceptia idiotilor sau a invidiosilor) nu le contesta geniul, adica, exceptionalitatea. Pentru crestini, geniul e un dar al Duhului Sfant, la fel ca discernamantul, profetia sau bunatatea. A impozita geniul inseamna asadar a impozita Duhul Sfant, o blasfemie dublata de o cantitate uriasa de prostie. E drept, societatea nu functioneaza pe spinarea geniilor, ci a contribuabililor. Dar si acestia din urma sunt victimele incoerentei sistemului.
Contribuabilul recunoaste starea de geniu, o admira si o recompenseaza. Inclusiv financiar. Oare cine (ma refer strict la homo sapiens erectus) nu-si doreste sa aiba un Chagall in salon (fie si o reproducere de calitate), sa asculte un concret al lui Fabrizio de André, ori sa citeasca un poem de Christian Bobin? Asemenea „delicii” nu au pret. Asemenea delicii se platesc fara niciun regret.
Simona Catrina – Ce-as mai vrea si n-as mai face
La inceputul independentei mele turistice (la care visasem ca o cretina, atatia ani de zile), am tot ales locuri scumpe si proaste, fiindca ma lacomeam la prima oferta. Libertatea se invata greu, e ca tabla inmultirii si despartirii.
Am acceptat, cu bucurie maladiva, sa merg in concedii tampite, numai pentru ca ele erau planificate de barbatii pe care-i iubeam. Bunaoara, eu imi rup dintii numai daca ma uit la cineva care schiaza. Cu toate astea, m-am dus de nu stiu cate ori la schi pentru ca-l iubeam pe unul impatimit de asa ceva. Tot astfel mi-am tocat si verile. Eu voiam sa mi se hlizeasca buricul la soare, din balconul unui hotel de cat de cat cinci stele, la Mamaia. Dar m-am dus ani de zile la Costinesti, dormeam prin bungalouri cu purici, pentru ca iubeam cate un artist ne-nteles (si cam neplatit, deci). Si nu ne permiteam sa mergem in hoteluri fara insecte. Si nici sa mancam in farfurii – cartonul era la fel de bun. Indragosteala tinea loc de furculita, iar briceagul facea restul treburilor – taia parizer, amesteca in nechezol, scotea dopuri de pluta din vinul de regiune cat p-aci superior.
Alex. Stefanescu – Jurnal secret- serie noua
4 iunie 2015. Amintiri… Cand eram tanar si lucram la revista Tomis din Constanta a venit intr-o vizita in redactia noastra Nichita Stanescu. Ne-a fermecat pe toti, avand geniul improvizatiei, si a trezit in noi nostalgia unor jocuri zeiesti, despre care stiam ca nu le vom juca niciodata. Dupa plecarea lui, secretara institutiei, o doamna masiva si simandicoasa, cu opinii intotdeauna ferme, a exclamat: „Asta e poet? N-ati vazut ca bea mereu? Nu e poet, e un betivan!”
Ea nu oferise niciodata nimic lumii, decat o figura demna si ofuscata, decat o ceremonioasa lipsa de amabilitate. Si tocmai ea isi stramba gura in semn de dispret pronuntandu-se asupra unui om care isi daruia celor din jur viata. Nu m-am putut abtine atunci si mi-am batut joc de ea soptindu-i cu falsa solicititudine, la ureche: „Trebuie sa va stergeti pe la gura, aveti un rest de sos pe buze.” Ea s-a facut palida si s-a dus repede la toaleta, cautand din mers in poseta o batista.
Nu sunt acea secretara, ca sa-i judec pe marii scriitori cu o exigenta prozaica. Facem o nedreptate strigatoare la cer cand ii reprosam lui G. Calinescu ca a colaborat cu regimul comunist. Nici nu a colaborat, ci doar a simulat colaborarea, ca sa fie lasat in pace, sa scrie si sa publice. Dar nu asta e problema. Cum sa-i cerem noi lui G. Calinescu ca, pe langa efortul de a crea o opera extraordinara, sa mai si lupte cu regimul comunist? De lupta cu regimul comunist putea sa se ocupe si portarul de la Universitatea de unde G. Calinescu fusese alungat. De ce tocmai G. Calinescu ar fi trebuit sa faca in locul nostru si asta?
Trebuie sa luam de la fiecare ce e mai bun. Daca o gaina face oua de aur, n-o sa ne apucam s-o taiem ca sa ne procuram carne pentru o ciorba. Nu cer privilegii pentru marii scriitori (desi merita), cer doar sa fie tratati corect. Ei au o contributie uriasa la bunul mers al colectivitatii, la dezanimalizarea noastra, in timp ce alti oameni au contributii modeste sau n-au, pur si simplu, niciuna. Inteleg sa-i toleram, din bunatate, pe acestia din urma, dar nu sunt de acord sa-i lasam sa-si mai si exprime tot felul de nemultumiri in legatura cu oamenii de valoare.
Opinia mea ramane de neclintit: toti marii scriitori pusi la zid dintr-un motiv sau altul sunt pusi la zid pe nedrept.
Silviu Iliuta – Havana. Filmul meu
Nu am dormit doua nopti intregi la gandul ca voi ajunge in Cuba. M-am perpelit si m-am foit de emotie. Am citit tot ce mi-a picat in mana despre ea: de la pliantele turistice pana la cartile lui Hemingway.
Desi am zburat vreo 14 ore, tin ochii larg deschisi. Degeaba. In jur e bezna. Cei de la aeroportul de langa Havana fac economie de electricitate.
Imi iau prietena de mana si ii zic: “Sa mergem dupa zgomot, iubita! Cuba ne asteapta!” Imi raspunde o voce in flamanda si imi dau seama ca nu este prietena mea. Scartaieli, bocanituri si un sunet care ne face sa ne punem mainile la urechi. Ca si cum cineva taraste pe asfalt multe, multe obiecte de fier. Urechile mele lacrimeaza. Detectez si sursa zgomotului: o banda de bagaje care, cu siguranta, era la mare moda in Al Doilea Razboi Mondial.
Incepe un film cu agenti straini, eu si prietena mea, infiltrati intr-o tara comunista. Cubanezul de la ghiseu ma masoara din cap pana in picioare si ma intreaba daca am pasaport american. Nu pare sa ma creada si se uita la mine ca la un terorist. Imi indica o usa verde de lemn, fara clanta. “Vrea sa intru in debara, cred ca imi fac perchezitie”, ma gandesc. Incerc sa-mi amintesc o rugaciune si imping timid usa prinsa cu sfoara. M-am inselat. Dincolo de ea este… Havana.
Alice Nastase Buciuta – In alta ordine
Privind in urma, constat cu cata usurinta am expediat in uitare iubirile in care trupurile nu s-au atins, dar sufletele au fost flamande unul de celalalt. In schimb, cele in care n-a fost iubire, doar cate o atingere vinovata si trecatoare, stau bine scrijelite pe liste.
Am iubit candva un barbat pe care nu l-am intalnit niciodata, dar mi-am petrecut luni bune din viata scriindu-i scrisori, impartasind cu el cele mai ascunse ganduri si tresariri ale mele. Am construit cu el si pentru el o lume a viitorului in care ar fi trebuit sa ne regasim si sa fim fericiti. In care sa fim prieteni, si iubiti, si frati, si soti, si parinti.
N-am fost nimic din toate astea. N-am fost nimic. Dar el, chiar daca nu s-a incumetat nicicand sa renunte la masti, a facut parte din viata mea, profund, dureros, impartasit. El, negasitul, stie despre mine lucruri pe care, poate, barbati care au dormit pe aceeasi perna cu mine nu le vor afla niciodata. Si, totusi, in panoplia iubirilor mele, nu cantareste mai mult ca o umbra. Doar asta a fost. O umbra, o himera.
In schimb, amoruri de-o vara sau chiar de-o seara fac parte adanc din viata mea. Nu le pot renega, nu ma pot dezice de ele, desi as vrea. Pentru ca nimeni, niciodata, nu va putea contesta povara splendida a materialului.
Roxana Gabor Iliescu – Singurul timp in care vreau sa fiu este cel prezent
De cele mai multe ori, ascensiunea spirituala vine la pachet cu zeci de teste, legate inclusiv de dificultati materiale. E un fel de spranceana ridicata a Universului: “Pe bune, chiar vrei sa faci curatenie sau e doar o fita de moment si, de indata ce dai de probleme, te intorci la vechile comportamente?”. Ca sa-ti raspund la intrebare, atunci cand toate par ca vin sa se sparga in capul meu, respir adanc, admit ca e prea mult pentru cat pot duce, cer ajutor si ma deschid sa-l primesc. Iar el vine mereu. Fie sub forma unui gand bun, fie a unor job-uri venite ca din neant, fie a unei revelatii ce imi da o solutie, pana atunci inaccesibila.
Atunci când ma doare, plâng, când ma deranjeaza ceva, spun imediat si cât se poate de clar, când ma depaseste, cer ajutor, când ma enervez rabufnesc… Iar în toate cazurile, dupa reactia emotionala respir adânc si ma întreb- “Ok, si ce rana se ascunde sub protectia asta?”…
Anca Radulescu – Nu e simplu sa lucrezi cu o vedeta si un profesionist de calibrul Mihaelei
Artista din mine priveste chipul modelului sau ca pe o panza pe care-si poate lasa imaginatia la joaca. Asa s-a intamplat si cu machiajele Mihaelei de la galele live Romanii au talent. Ochii ei de un verde atat de special, nuanta, prospetimea si stralucirea tenului ei m-au inspirat in alegerea atat a culorilor, cat si a liniilor grafice pe care le-am folosit. Desi nu pot sa-ti spun cu precizie ca m-am raportat la ceva anume dinafara subiectului, nu pot sa nu recunosc ca e greu sa mai inventezi acum roata si ca in colectiile unor brand-uri pe care le ador exista asemanari cu ceea ce am creat eu pentru Mihaela. Munca cea mai dificila a fost aceea de a o convinge ca i-ar veni foarte bine cu ideile mele, ea fiind adepta unor machiaje naturale, in culori palide, neutre. Dar am reusit – nu stiu prin ce minune! -, sa ma fac ascultata. Iar diferenta s-a vazut. A fost inca o data… Mihaela, la fel de frumoasa, desi mereu alta.
O sa-ti marturisesc ca nu e simplu sa lucrezi cu o vedeta si un profesionist de calibrul Mihaelei. In primul rand pentru ca este o perfectionista, apoi pentru ca este o femeie splendida. Iar femeile frumoase au, in general, idei destul de precise despre ce si cum le sta bine, despre ce e in avantajul sau dezavantajul lor. Iar Mihaela, pe langa faptul ca stie foarte bine sa se machieze, cere mult de la profesionistii cu care lucreaza, noroc ca si da pe masura. Pentru mine, ca make-up artist, ea face parte din ecuatia succesului meu – e o vedeta de prim rang, o femeie superba, are un ten impecabil, are stralucire. Noi doua ne-am rodat deja, eu am incredere in ceea ce spune ea, iar Mihaela se bazeaza pe bunul meu gust si profesionalismul meu. Facem o echipa foarte buna si pentru ca ne completam reciproc, pentru ca ne sustinem si ne ajutam una pe cealalta si in urcusul profesional. Pentru ca mergem inainte si nu batem pasul pe loc chiar si atunci cand rutina si-ar dori sa-si puna amprenta asupra noastra. O depasim, ne depasim… Si asta nu poate fi decat o situatie castigatoare de ambele parti.
Marina Almasan – Thessaloniki, frumoasa din planeta adormita
Trebuie sa va marturisesc, din capul locului, ca, de fapt, “a trage o fuga” pana la Salonic nu este decat o definitie politicoasa pentru un drum de….11 ore! Asemeni noua, nici vecinii bulgari n-au dat in branci cu construitul autostrazilor. Veti constata, din pacate, ca un drum care putea fi lesne facut in 5 ore – daca se petrecea in Germania – devine unul de jumatate de zi, presarat cu repetate opriri pe la benzinarii si puncte de frontiera. Dar nu intotdeauna ceea ce incepe rau, sfarseste la fel!
Iata-ne pe drum. Pentru ca timpul sa treaca mai usor, micutul nostru grup “Hai-hui” inventeaza un joc de cultura generala: fiecare numeste, prin rotatie, un element legat de Grecia. Acropole, Zeus,Zorba Grecul, Nana Mouskouri, croissantele “7 Days”, bouzoukia, deliciosii pesmeciori “Bake Rolls”, Demis Roussos, tzatziki, Afrodita, Telli Savalas, ciocolata Finetti- Mmmm!, Muntele Athos, Marea Egee, jocurile olimpice, Halkidiki, sirtaki…si uite-asa, pe nesimtite, ajungem la destinatie!
N-am pretentia ca, in doar cateva pagini de revista va voi putea oferi o radiografie amanuntita a unui oras dominat de un trecut fabulos, insa va voi cere permisiunea sa-i spun orasului pe nume, nu pe “traducere”, adica il voi numi, pur si simplu, Thessaloniki, incercand sa-i rostesc cat mai greceste denumirea: adica strecurand limba printre dinti, cu s-ul migrand catre sh, si cu accentul asezat cuminte pe penultima silaba. Thessalonika este, de fapt, numele sorei lui Alexandru cel Mare, cel care a si fondat orasul rasfatat de apele Marii Egee.
Ioana Adina Oancea – Din boboc devenim floare, din frustare devenim satisfactie
Pe masura ce ma incred in aceste ganduri, imi ies in cale persoane ce au nevoie de ajutorul meu, de un sfat sincer si dezinteresat de orice implicare financiara, de prezenta mea care pare sa ii linisteasca si sa le aduca aminte ca au dreptul sa se simta frumosi, indiferent de problemele pielii. Noi, femeile, avem nevoie mereu de ceva nou in viata noastra. Chit ca acestasta noutate inseamna doar o bluza diafana, un ruj sofisticat, un sfat bun sau o persoana speciala. Orice e nou si pozitiv aduce fericire pe chip si in suflet. Cred ca trebuie sa ne aducem aminte de sentimentul pe care il traiam ca atunci cand eram copile, cand daruiam neconditionat, fara sa asteptam nimic in schimb. Desi acest lucru pare o utopie strecurata in zilele noastre agitate, iti propun sa faci un exercitiu: pune stop si analizeaza. Am realizat ca a darui neconditionat lucruri, informatii sau sentimente inseamna a contribui la dezvoltarea noastra personala. Din boboc devenim floare, din frustare devenim satisfactie, din ura devenim iubire.
Raluca Kisescu – La Medeleni-ul meu minunat
Sunt un copil singur la parinti si am fost nepoata singura la bunicii materni. Fiecare vacanta, mai mica sau mai mare mi-am petrecut-o in dumbrava mea minunata, la bunicii din partea mamei. Daca pe toti ceilalti copii ii bucura, pe mine ma intrista venirea vacantelor pentru ca trebuia sa ma despart de parinti – bunicii mei nu locuiau in Bucuresti. Ma consola gandul ca nu erau prea departe, asa ca puteam numara zilele pana sambata, cand parintii mei veneau in vizita. Tristetea nu avea vreo legatura cu locul sau oamenii cu care imi petreceam vacantele, ci cu imposibilitatea mea de a ma separa de cei dragi. Acelasi sentiment il retraiam cand se termina vacanta si ma intorceam acasa, numaram zilele pana sambata, cand ne duceam in vizita la bunici. Mi-i imaginam pe toti intr-o casa mare, sa nu mai fie nevoie de separari. Eram mai degraba singuratica, pentru ca nu prea aveam copii cu care sa ma joc. Mai veneau vreo doua fetite in vizita la bunicii lor, vecini cu ai mei, dar niciuna nu statea toata vacanta. Citeam cu orele, inchisa in casa, din biblioteca plina ochi cu carti – deopotriva titlurile recomandate de parinti si cele care mi se parea mie suficient de ”interzise” pentru a fi interesante, un Zola la zece ani, de pilda. Bunicii mei erau ca niste ingeri – ma rasfatau din crestet pana-n talpi.
