A venit la întâlnire cu prietena lui, soprana Mădălina Radu, pe care am văzut-o făcând rolul Papagena în splendidul spectacol Flautul Fermecat și, deși îmi propusesem să vorbesc cu tenorul Alin Stoica despre carieră și muzică, am vorbit, cu amândoi tinerii îndrăgostiți, și despre iubire, și despre noroc, și despre bucuria de a fi împreună.
Alin Stoica, solist al operei din București, este una dintre marile revelații ale scenelor românești, iar vocea lui de tenor cu timbru splendid și precizia interpretării lui nasc mari emoții și revărsări de aplauze. Marele premiu Pavarotti, pe care l-a primit din partea fundației care duce renumele celebrului cântăreț italian mai departe, nu a fost decât o binemeritată confirmare.
Când ați început să faceți muzică? Probabil în copilărie?
Alin Stoica: Nu, nu am început să fac muzică în copilărie. Eu până în clasa a opta am fost axat pe matematică-informatică. Nu pot să spun, însă, că nu mi-a plăcut muzica, și am ascultat multă muzică de mic copil, în familia mea se asculta muzică de calitate, inclusiv muzică clasică.
Asta ascultau părinții?
ALIN STOICA: … Eu am fost crescut de bunici. Am o poveste mai tristă, am pierdut-o pe mama la vârsta de șase ani, chiar înainte să încep școala. Iar tatăl meu m-a părăsit… Părinții mei au fost, de fapt, bunicii. Și, cumva, am găsit în muzică vindecarea de care aveam nevoie pentru a umple golul imens din sufletul meu…
Cred că v-a fost foarte greu…
ALIN STOICA: Da… Am mai stat la grădiniță încă un an, fiindcă nu eram pregătit să intru în școală după toate câte s-au întâmplat atunci. Apoi am făcut școala nr.12, aici, în București. Nu am avut de mic o înclinație evidentă spre muzică, dar iubeam foarte mult colindele, iar undeva, prin clasa a opta, nașa mea a observat o îmbunătățire a vocii mele față de anii trecuți și mi-a spus: ”Copile, tu ai o voce interesantă! Nu ți-ar plăcea să faci ceva mai mult?” I-am răspuns că nu știu ce să zic, pentru că, într-adevăr, nu știam încotro să mă îndrept… Nașa mea a vorbit cu profesoara Cristina Măgureanu de la ”Dinu Lipatti” să mă asculte. Aveam 13 ani. Și, după ce m-a ascultat, mi-a spus: ”Copilule, pentru vocea asta, dărâm liceul dacă trebuie, iar tu o să intri negreșit!” (râde). M-a încurajat, mi-a spus că nu contează că nu știu teorie, dar că eu trebuie să fac muzică neapărat. Am fost uimit, recunosc, nu mă așteptam să-mi spună cineva de profesie că sunt atât de bun. Iar eu habar nu aveam atunci ce e muzica, eu cântam colinde de plăcere. Asta i-am și cântat, colinde, deși eram în plină vară (râde). M-a testat în mai multe feluri, ritmul, auzul… Și așa am ajuns la liceul de muzică. Toată lumea din familie era mirată că renunț așa brusc la matematică pentru muzică, dar le-am zis că e ceva în interiorul meu care mă cheamă să fac muzică și că nu știu sigur dacă aleg bine, dar știu căla matematică mă pot întoarce oricând. Îmi dăduse multă încredere profesoara. Și așa am intrat la clasa de canto, așa am început să studiez și să învăț din ce în ce mai mult…
Bănuiesc că a fost greu…
ALIN STOICA: Foarte greu! Pentru că nu făcusem înainte nicio oră de muzică, nu cântasem la niciun instrument până atunci, nu știam nici notele, fiindcă eu, în orele de muzică de la școală, făceam tot matematică, eram la o clasă de copii supradotați, o clasă de mate-info, unde aveam rezultate excepționale. Noi nici nu aveam timp să facem altceva, săream peste sport, muzică, pictură…
Totuși, presupun că liceul a mers bine, cred că i-ați spulberat…
ALIN STOICA: Când am intrat a fost destul de amuzant, pentru că eu am intrat cu nota 9 și ceva, am fost primul, iar următorul avea opt sau șapte. Erau cu toții mirați și se întrebau ce caut eu acolo cu note așa mari la matematică. Bineînțeles că, în primii ani, eram as la matematică, chimie, fizică, toți colegii mă rugau să le explic, iar eu îi rugam la schimb să-mi explice și ei la muzică.
Pentru Consevator cu cine v-ați pregătit?
ALIN STOICA: Cu Ionel Voineag, maestrul meu. La dumnealui am rămas și la master și mă mentorează și acum. L-am cunoscut prin profesoara mea din liceu. Este un profesor foarte bun pentru vocile de tenor. Șase ani mi-a fost profesor. E un om foarte important pentru mine, și-a pus amprenta pe tehnica și pe viziunea mea și, în plus, m-a învățat să fiu cuminte, să aștept momentul potrivit, dar nici să stau până pierd trenul. E un om foarte echilibrat și îmi impune și mie acest echilibru.
Au existat și oameni care v-au pus bețe în roate?
ALIN STOICA: S-a mai întâmplat, dar nu pot să spun că îmi vine cineva acum în minte. În general, eu am fost un om plăcut de toată lumea, de profesori, de colegi. Au simțit că sunt un om deschis, care dorește să facă treabă și că nu mă supăr dacă primesc sfaturi. E adevărat că am fost și comentat și invidiat, știu și asta. Am stârnit și dezbateri, dar, dincolo de toate, eu sunt un om normal și simplu.
Este acerbă concurența, poate și din acest motiv…
ALIN STOICA: Așa este, dar eu îmi doresc să fie și mai acerbă concurența, pentru că asta ar însemna un progres și ar însemna că avem viitor.
După facultate ați început să cântați?
ALIN STOICA: Am cântat și în timpul facultății. Dar trebuie să vă spun că și în liceu, și în facultate, am fost bariton. Abia în anul patru, înainte de licență, am decis că vreau să fiu tenor. De fapt, acesta fusese și primul lucru e care mi-l spusese maestrul Voineag când m-a ascultat: „Tu ești tenor”… Eu am spus Ok, și am înțeles că asta trebuia să plece din interiorul meu, oricât de des ar fi zis-o profesorul, nu era de ajuns. Trebuia să fiu pregătit, iar atunci nu eram. Abia în anul patru mi-am găsit curajul. Atunci când a murit Luciano Pavarotti, eu eram în spital, mă operam de apendicită. A fost o operație grea, pentru că aveam niște complicații. Când am intrat în operație, el trăia, iar când m-am trezit, nu mai trăia. A fost un șoc pentru mine. Am fost foarte afectat. Mă uitam la televizor unde tot rula știrea morții lui și mă gândeam că a dispărut un tenor și că mi-aș dori să răsară altul. Nu aș face în niciun caz o paralelă între noi, dar știu acum că, uneori, ceea ce sădim în interiorul nostru – gânduri, dorințe- până la urmă răsare. Iar eu în sinea mea mi-am dorit să devin tenor, mi-am pus dorința asta. În spital am ascultat doar arii de tenor. Devenise ca o obsesie pentru mine. „Trebuie să devin tenor” îmi spuneam întruna. Și de aici a venit forța mea. I-am spus maestrului meu că vreau asta și că știu că este cumplit de greu ca, în anul IV, să trec la vocea de tenor, dar că vreau să încerc. Și a zis ”da”.
Nu s-a supărat? Nu s-a minunat?
ALIN STOICA: Nu s-a supărat, dar de minunat, s-a minunat, da. Însă a avut și un fel de reacție de bucurie, parcă, pe undeva, aștepta asta de la mine. Mi-a spus și el că o să fie foarte greu și că voi avea momente când o să vreau să renunț. Și chiar așa a fost. La început nu-mi ieșea absolut nimic, nici măcar acute, dacă ieșea ceva era doar din nimereală. A fost o muncă titanică, am muncit fiecare frază, fiecare sunet. Am muncit enorm, dar mi-am și dorit enorm. Pe timpul masterului a început să fie din ce în ce mai bine. Apoi a venit experiența din străinătate…
Cum s-a întâmplat asta?
ALIN STOICA: Am început cu masterclass-uri din timpul facultății, dar am participat și în timpul masterului, și după. Prima șansă mi s-a acordat în 2014, atunci am cântat pentru prima dată pe scena unei opere, la Cluj.
Atât de recent? Cântați atât de bine după atât de puțin timp de la debut?
ALIN STOICA: Eu am terminat în 2012 și, la doi ani după aceea, am debutat la Cluj. Marius Budoiu, directorul Operei din Cluj de la acea dată, căuta un tenor pentru Traviata și l-a sunat pe maestrul Voineag. Și dumnealui m-a trimis pe mine. Mi-a spus că am o lună la dispoziție să învăț rolul, iar eu am spus ”Da!”. Era o șansă enormă pentru mine. Sigur că eram speriat, dar am avut și încredere în maestrul meu, care mi-a spus că pot să fac asta. Și mare dreptate a avut, a fost un succes enorm, lumea m-a primit atât de bine, încât, la aplauzele care nu se mai opreau, nu mi-am putut stăpâni lacrimile. A fost un rol frumos, l-am învățat foarte bine, dar, din păcate, după doar o săptămână, s-a schimbat directorul și astfel am pierdut legătura cu Opera din Cluj. Și apoi nu am mai cântat o perioadă. Eram trist, pentru că avusesem acest succes, dar părea că nimeni nu l-a observat, mai ales în București, unde locuiam, și unde am dat multe audiții la Operă, dar nu ajungeam să fac niciun rol mare. Mi se propuneau doar roluri mici, însă nu le consideram potrivite pentru mine.
Cum trăiați în perioada aceea? Cum vă întrețineați?
ALIN STOICA: Foarte greu, mi-a fost foarte greu. Dar lumea știa că sunt o voce bună și eram chemat prin țară, pe la concerte. Mai cântam din când în când și câte un concert la Ateneu, invitat de prieteni.
Ați cântat vreodată ceva mai ”la modă”? Pop de exemplu…
ALIN STOICA: Așa în glumă, poate, am mai cântat adaptări, Tom Jones sau Frank Sinatra. Dar lucruri care se pot preta pe sonoritatea operei, eu nu-mi schimb sonoritatea vocii ca să merg spre pop. Nu are rost să-mi stric tehnica… Dar era foarte greu în anii aceia, la un moment dat am simțit chiar nevoia să renunț, mi se părea că degeaba am voce bună, dacă nu îmi găsesc locul. Și m-am apucat de un proiect personal, un vis mai vechi de-al meu, opereta ”Lăsați-mă să cânt!”. Mi s-a părut un proiect foarte dificil, erau 18 personaje, o muzică grea, dar superbă, căci ”Lăsați-mă să cânt!” este o bijuterie, cred sincer că este bijuteria operetei românești, o creație de Gherase Dendrino despre viața lui Ciprian Porumbescu. Pur și simplu divină! Și am reușit. Am făcut-o la Conservator, la Studioul de Operă, m-a ajutat foarte mult prietenul meu regizor, Daniel Prallea-Blaga, care a venit și m-a ajutat fără niciun ban, am adunat un cor, jumătate de la pedagogie, jumătate erau oameni care mai cântau prin alte coruri, unii care erau, credeți-mă, semiprofesioniști, dar i-am adunat și au venit și au cântat de plăcere. Nu a fost nimic cu bani, pentru că nu aveam de unde. I-am strâns pe toți și le-am explicat pasiunea mea pentru această operetă și le-am spus că trebuie să facem ceva special, mai ales în perioada acea când nu se cânta deloc la Operetă, era închisă. Atunci m-a ajutat foarte mult și Mădălina, a făcut un personaj extraordinar. Nici pianistul nu a fost plătit, a fost incredibil să văd că toți colegii mei mi-au răspuns pozitiv. Am avut doar un mini-buget din partea unor prieteni care au vrut să mă ajute, pentru decor. Și, așa, fără bani, a ieșit o bijuterie, ceva atât de frumos, încât a trebuit să dăm spectacolul de trei ori. Au fost sălile arhipline! S-a dovedit apoi că acest spectacol nu l-am făcut degeaba, a fost o chestie hotărâtoare în viața mea și m-a determinat, atunci, să nu renunț. Atunci a fost un punct de cotitură în care fie trebuia să fac ceva, fie să renunț.
Ați văzut că a ieșit așa bine și ați decis să mergeți mai departe.
ALIN STOICA: Și nu doar asta. Spectacolul a atras multe persoane, m-au văzut mai mulți oameni importanți care au legături cu străinătatea și datorită cărora am ajuns să cânt în străinătate. Prin ei l-am cunoscut pe actualul meu impresar de la Viena, care m-a ajutat, m-a dus la profesori extraordinari și am ajuns și am lucrat cu coach-ul personal al Annei Netrebko, cu un profesor care a lucrat și cu Jonas Kaufmann, am reușit să trec prin mâna unor italieni importanți… În anii aceia m-a ajutat enorm și ce am lucrat cu Marius Budoiu, omul acesta a fost pentru mine ca o provocare la întrebare, nu m-a lăsat să mă mulțumesc cu ce știam, ci m-a făcut să nu mă opresc din căutări. Marius Budoiu este un profesor extraordinar, pe lângă marile lui calități umane și artistice, el este un mentor de excepție. Și are câte o metodă diferită pentru fiecare elev în parte, e ca un doctor, știe că nu există rețete universal valabile.
Acum, în sfârșit, sunteți și angajat al Operei din București? Cum s-a întâmplat asta? Mi-ați spus că nu reușeați să treceți de castinguri.
ALIN STOICA: Când a fost doamna Beatrice Rancea la interimatul Operei am fost angajat. Dumneaei este cea care mi-a deschis ușile aici, în București, și nu numai. M-a ajutat mult, mi-a spus că sunt foarte bun după ce m-a ascultat și, pe lângă faptul că m-a angajat, mi-a dat și foarte multă încredere. Datorită dumneaei am ajuns la concursul din Italia, unde am câștigat premiul Pavarotti. Poate nu pare mult, dar sunt singurul român care a primit vreodată acest premiu și eu îl consider important. În plus, mi-a fost oferit chiar de soția lui, de doamna Nicoletta Mantovani Pavarotti.
Ați păstrat legătura cu ei, cu fundația Pavarotti?
ALIN STOICA: Da, sigur! Am și fost plecat într-un turneu cu fundația Pavarotti, cred că se va și relua acest turneu, dar nu am detalii, deocamdată. Însă sunt într-o relație foarte bună cu ei și le mulțumesc mult că, datorită lor, am mai făcut un pas în cariera mea.
Cum a fost experiența marelui spectacol dedicat lui Pavarotti, la Arena di Verona, în septembrie 2017, când ați cântat în fața a zeci de mii de oameni?
ALIN STOICA: Cred că au fost 30 de mii de oameni acolo! Când am pășit pentru prima oară pe scenă am înghețat. Mă gândeam că trebuie să cânt, dar eu nu mai eram în stare să scot un cuvânt… Mă întrebam ce mă fac, pentru că eram atât de emoționat, încât mi se părea că paralizez. Dar atunci când a venit momentul, am început să cânt cu și mai mult aplomb și mi-am dat seama că energia mea crește proporțional cu publicul. Și de aici mi-am luat încrederea, mi-am dat seama că am un interior puternic, nu m-au copleșit emoțiile în momentul în care am cântat. După ce am început să cânt, am simțit o eliberare, o bucurie să mă aflu acolo, o mândrie! Știam că sunt acolo și că reprezint România, de aceea am și ales să port insigna cu tricolorul, mai ales pentru românii plecați în Italia. Am vrut să mă vadă și să se simtă mândri că sunt români, așa cum și eu sunt mândru că sunt român.
Cum au mers lucrurile în paralel cu cariera, în plan personal? Sunteți nedespărțit de Mădălina Radu, v-am văzut însoțind-o la spectacolele în care apare și ea… Cum v-ați cunoscut?
ALIN STOICA: Eu și Mădălina ne știm de foarte mulți ani, iar înainte să fim împreună, am fost cei mai buni prieteni. Anul trecut pentru mine a fost un an paradoxal. Profesional mi-a mers foarte bine, dar în plan personal a fost un an mai greu. La izbânzile profesionale pot enumera premiul Pavarotti, de care vă vorbeam, apoi faptul că doamna Beatrice Rancea, căreia îi voi rămâne recunoscător toată viața, mi-a oferit acele oportunități extraordinare. Dar a fost și anul în care am aflat că bunicul meu, care îmi este practic ca un tată, suferă de Parkinson, într-o formă agresivă, și a ajuns în imposibilitatea de a mai merge și de a face lucrurile singur. Mă sting și eu ușor-ușor cu el, sufăr enorm când văd suferința lui. El a fost un om foarte activ, plin de viață, și simt cât de greu îi este. Îl iubesc enorm și îl susțin cât de mult pot. Apoi, tot anul trecut, am ieșit dintr-o relație de șase ani, tot cu o soprană. Iar Mădălina a fost alături de mine în aceste momente, fără ca eu să realizez atunci, pe moment, tot devotamentul ei. Abia mai tarziu am deschis ochii și am văzut-o cu adevărat. Enorm m-a ajutat! Cumva și acum îmi revin după boala care m-a ținut în spital, tot datorită ei, este alături de mine peste tot. Ușor-ușor am realizat nu că am pierdut o prietenă, ci am câștigat o iubită.
Dar cum s-a întâmplat revelația asta?
ALIN STOICA: Destul de greu, să știți. Dar, cumva, revelația se naște din niște lucruri mici. Am avut un spectacol aniversar de ziua mea, când am împlinit 30 de ani, și, de atâta organizare și oboseală m-am simțit rău, mi-a curs sânge din nas, nu am putut să ies pe scenă în prima parte a concertului. Singurul om care a fost alături de mine a fost Mădălina. Nu iubita mea, nu alti prieteni, nimeni altcineva, doar ea a fost. Eu țipam la ea și îi spuneam să nu-mi mai aducă atâtea servețele, iar ea stătea lângă mine calmă și-mi spunea cu blândețe să mă liniștesc. Cam de atunci am început să-mi dau seama. Și apoi nu mi-a venit să cred cât de orb am putut să fiu! Omul care merita toată atenția și dragostea mea era chiar lângă mine!
Cum l-ați remarcat pe Alin?
Mădălina Radu: Ne-am cunoscut când m-a căutat pentru proiectul ”Lăsați-mă să cânt”. M-a abordat pe Facebook. Eu, în general, nu prea răspundeam, dar am zis ”De ce nu?”… Inițial mă alesese pentru un alt rol, mai mic, dar pentru că cineva a lipsit, ca să îl ajut, am făcut rolul cu care am și rămas, Suzana. Și m-am îndrăgostit și eu de visul lui, datorită patosului cu care ne vorbea despre proiect și despre Ciprian Porumbescu. Oricum lui i se spunea, în glumă, ”Cipi Stoica”, pentru că a făcut rolul lui Ciprian. Atunci nu îl vedeam ca pe un iubit, îmi era un prieten foarte bun, ca un frate. Și niciodată nu am trecut această limită, mai ales că el era într-o relație. Și el este un om un foarte fidel și a respectat aceste bariere. Nici eu nu voiam să intervin. Așa că niciodată nu s-a pus problema să fim mai mult decât prieteni.
Și totul a mers bine între voi, așa, ca prieteni?
MĂDĂLINA RADU: Nu chiar… La un moment dat, am avut o mică dispută. Eu câștigasem un proiect european și voiam să îl fac împreună cu el, dar iubitul meu de la vremea respectivă nu a fost de acord. Probabil că el vedea ceea ce noi nu vedeam încă… Așa că am renunțat la acestă prietenie și, o vreme, am suferit fiecare separat. Și nu am mai vorbit. De ziua mea, însă, mi-a trimis un mesaj și, atunci, nu mi-a venit să cred, am fost foarte bucuroasă. Apoi am început să merg la spectacolele lui și mi-am dat seama că este un om care chiar merită ascultat și susținut. Apoi ne-am apropiat și mai mult decât fuseserăm înainte, îmi povestea din ce în ce mai multe…
Și când ați înțeles că vă e foarte drag, mai drag ca un simplu amic?
MĂDĂLINA RADU: Pentru mine, totul a început de la nunta unor prieteni, unde m-a invitat să cânt cu el. A fost, de fapt, o surpriză pentru acei prieteni, care nu știau pe ce melodie să facă dansul mirilor. Le-am cântat noi o piesă care le plăcea foarte mult, le-am făcut și coregrafia, mi s-a părut totul atât de frumos!…
ALIN STOICA: Da, atunci ne-am apropiat, lucrând la piesa aceea.
Când vă tot spunea să îl lăsați în pace, nu v-a îndepărtat, nu vi s-a părut rău?
MĂDĂLINA RADU: Eu nu l-am perceput așa. El era atunci într-un moment în care nu înțelegea ce se întâmplă cu el, voia să se ocupe doar de carieră și să nu mai fie bulversat de alte lucruri care vin din afară, pentru că, în cariera lui, contează și asta, să fie liniștit, să poată ajunge într-un punct în care consideră că poate controla totul mai bine. Îmi amintesc de momentul cu șervețelele de la ziua lui. A fost un moment ciudat, iar eu m-am speriat, recunosc, gândindu-mă la ce poate păți, căci el este un om care munceste foarte mult și nu știe să spună stop, exagerează uneori dorindu-și să iasă totul perfect sau mai mult decât perfect. Atunci chiar umblam după el cu șervețele. El se dusese afară, dar nu se temea pentru sănătatea lui, ci îi era foarte frică să nu strice spectacolul, care era de fapt al lui, era conceptul lui aniversar! Și, da, chiar mi-a zis ”Pleacă!”… Dar eu mi-am dat seama că este supărat și că o să îi treacă.
Ați lăsat deoparte orice orgoliu…
MĂDĂLINA RADU: Eu întotdeauna m-am gândit la el ca la un om pe care îl iubesc. Dar iubirea mea a fost necondiționată, nu am cerut niciodată nimic în schimb, îmi era suficient atât. Faptul că de la un moment dat încolo a început și el să mă vadă altfel, bineînțeles că mi-a adus și mai multă bucurie…
ALIN STOICA: Am primit și o dovadă de iubire foarte specială, Mădălina a scris o carte pentru mine. Ea a scris tot ce simțea în perioada în care eu nu eram disponibil pentru relație… Cumva am și ambiționat-o să scrie cartea, am fost un fel de inspirație.
MĂDĂLINA RADU: Este o carte mai mult de dezvoltare personală… Povestesc despre copilăria mea, iar în a doua parte este un capitol doar despre el. Dar nu dau niciun nume, este o conversație cu sufletul meu, eu îi povestesc lucruri și îi cer scuze pentru altele pe care, cumva, încerc să le repar.
Alin: În cartea care se numește Stephanie, Ștefania fiind al doilea său prenume – poartă o conversație cu sufletul ei care, la început, este bătrân și, pe măsură ce discută cu el, sufletul ajunge să fie copil. Iar în al doilea capitol vorbește exclusiv despre mine, cu foarte multe detalii (râde)…
Ce aveți de gând să faceți cu cartea? O publicați?
Mădălina: A fost publicată, dar se găsește doar online, e disponibilă pe un site, și la Biblioteca Națională. De fapt, eu am scris-o mai mult pentru el.
Alin: Iar mie mi-a plăcut, mi se pare o carte foarte bună.
Ce frumos, ce omagiu prețios! Și, după ce ați decis să fiți împreună, cum au fost primele zile de iubire? Ați avut parte de o lună de miere a îndrăgostirii?
ALIN STOICA: Ne credeți că încă așteptăm și noi acea lună de miere?! Nu am avut nici măcar o zi în care să stăm, pur și simplu, atât suntem de ocupați. Așteptăm vara să ne odihnim și să ne încărcăm bateriile, dar ne-am bucurat, oricum, unul de celălalt. Vorbim de multe lucruri, ne bucurăm de multe lucruri, câteodată suntem fericiți că mai avem dimineața încă două minute să ne ținem în brațe și e minunat…
Vă ajută faptul că sunteți amândoi muzicieni? Discutați despre partituri, despre roluri?
ALIN STOICA: Da, și cântăm împreună, dar și comunicăm foarte mult. Vorbim despre orice, despre noi, despre spectacole, despre interpretarea fiecăruia, fără să ne supărăm, iar asta contează foarte mult. Ne facem observații și ne ajutăm. Dar recunosc că Mădălina mă ajută mai mult decât o ajut eu, însă știu o să vină și vremea când o voi ajuta și eu. Momentan eu sunt foarte concentrat pe cariera mea și ea mă sprijină.
Dar practic aveți aceeași carieră, amândoi cântați, sunteți la fel de ocupați amândoi…
MĂDĂLINA RADU: Da, dar să știți că pentru un tenor este mai simplu, chiar dacă drumul este mai greu la început, după ce se afirmă este mult mai simplu să iasă la suprafață. Pentru soprane nu e așa, soprane sunt multe, trebuie să fii chiar foarte bună ca să ajungi unde trebuie.
ALIN STOICA: Iar ea este încă un copil, este abia la master la canto. Sunt foarte mândru că a făcut rolul Papagena din ”Flautul fermecat”, un rol în care a demonstrat cât este de talentată, și că este o actriță foarte bună. Eu știu ce poate. Noi amândoi suntem mari iubitori și de teatru, și de operă, și poate că și asta ne ajută să fim niște actori buni, să intrăm mai bine în pielea personajului.
Cum vedeți viitorul? Cum vă imaginați peste zece ani?
Alin: Este greu să faci acest exercițiu de imaginație, mai ales că eu sunt un om care încearcă să se bucure cât mai mult de prezent. Mi-e frică să nu pierd frumusețea clipei de acum dacă mă gândesc prea mult la viitor. Nu știu ce va fi, dar știu că dacă nu îmi voi pierde generozitatea sufletului, cu siguranță voi face lucruri frumoase. Nu știu la ce nivel, dar cu siguranță le voi face. Peste zece ani, mă văd cântând pe cele mai mari scene ale lumii, alături de iubita mea, Mădălina. Este foarte frumos să visăm și e bine să ne alegem țeluri cât mai înalte. Imposibilul nu există! Părea imposibil ca un student bariton să ajungă să câștige premiul Pavarotti, ca tenor. Dar iată că nu a fost…
